Pâinea noastră „cea spre ființă” în loc de „cea de toate zilele”. Sfânta Euharistie dă-ne-o nouă astăzi.

Rugăciunea Domnească: Tatăl Nostru este modelul biblic de rugăciune al creştinilor. Rostită de Însuşi Mântuitorul Hristos, la cerearea ucenicilor (Mt. 6, 9- 13), această rugăciune sintetizează nevoile esenţiale ale omului creat de Dumnezeu şi chemat la îndumnezeire.

Bogăţia ei semantică şi mai ales adâncimea ei teologică au atras mulţi comentatori începând din perioada patristică a Bisericii şi până în contemporaneitate (vezi: Origen, Sfântul Ioan Gură de aur, Sfântul Teofilact al Bulgariei, Alexandru Schmemann, părintele Constantin Galeriu, Leon Arion, ieromonahul Calinic Berger etc.).

Această intervenţie se doreşte a fi o firavă completare adusă articolului semnat de ieromonahul Calinic Berger: „Pâinea noastră suprafiinţială” publicat în volumul Provocări ale gândirii şi vieţii ortodoxe astăzi (Deisis, Sibiu, 2012, pp. 49-53).

Articolul părintelui este remarcabil prin faptul că vine să recupereze sensul adevărat al unei expresii din Rugăciunea Domnească, care circulă încă nefixată: „pâinea nostră cea de toate zilele”. Această expresie, tredusă fără prea mare atenţie a dus la interpretări şi accepţiuni teologice relative (vezi: Leon Arion, Comentariu la Matei, Limes, 1999, p. 225), atunci când nu s-a semnalat ineditul termenului „epiousios”, cuvânt nemaiîntâlnit în limba greacă înainte ca Mântutorul Hristos să-l folosească în Rugăciunea Domească, şi nici după aceea, după cum remarca încă din secolul III Origen (Despre Rugăciune, 27, 1;7 PSB 7, pp. 256; 266).

Părintele Calinic Berger reafirmă semnalarea lui Origen subliniind unicitatea pierdută a acestui termen, care nu poate fi tradus oricum, lui necorespunzându-i un echivalent potrivit în aramaică. Mai precis, termenul „epiousios”, format din prepoziţia („epi” – peste) şi forma participiului verbului „a fi” („ousia” de la „einai”), ar putea fi tradus prin „peste fiinţă/esenţă”, ba chiar „preaesenţial” sau „superesenţial” (C. Berger, art. cit., p, 51). Cu alte cuvinte, termenului i se potriveşte cel mai bine traducerea de „spre fiinţă” sau „suprafiinţă”, deoarece Mântuitorul doreşte să ne trimită nu la o pâine obişnuită, ci la o altă pâine, la Euharistie – ceea ce nu se înţelege implicit dacă traducem termenul „epiousios” prin „cea de toate zilele”. Pe scurt, articolul părintelui Calinic punctează identificarea clară dintre pâinea cerută de Hristos cu Sfânta Euharistie.

Plecând de la acest sens recuperat – pe care îl susţinem împreună cu tot contextul biblic noutestamentar (mai ales capitolul 6 de la Ioan), vrem să ne referim la continuarea imediată a Rugăciunii Tată Nostru, adică la expresia: „dăne-o nouă astăzi”. Această expresie, deşi nu are probleme de traducere, are totuşi o problemă de asimilare teologică (nesesizată de articolul mai sus pomenit) cu consecinţe directe în viaţa cultică şi de mântuire a credincioşilor.

Mai exact, cererea completă din rugăciunea Tatăl Nostru este: „Pâinea noastră cea suprafiinţială dă-ne-o nouă astăzi”. Iar pe înţelesul tuturor ar fi: „Sfânta Euharistie, adică Trupul şi Sângele Tău Doamne dă-ni-l nouă astăzi”. Ceea ce înseamnă că în rugăciunea Domnească suntem învăţati de Însuşi Mântuitorul Hristos să cerem de la Tatăl ceresc să primim zilnic înpărtăşirea cu Trupul şi Sângele Fiului Său.

Deşi cererea completă contravine oarecum practicii eclesiale actuale, totuşi rânduiala dintru început a Bisericii (cel puţin sec. IV-V) înaintând diversificat în istorie până în secolul XIV şi chiar până astăzi (vezi: Ioan I. Ică jr. „Împărtăşirea continuă pro şi contra – o dispută perenă şi lecţiile ei”, Împărăşirea continuă cu sfintele Taine, Deisis, 2006, pp. 61-69 şi nota 75) vine să ne arate că scopul săvârşirii Sfintei Liturghii este acela de a împlini astăzi cererea din Rugăciunea Domnească, cea a dobândirii păinii cereşti: Trupul lui Hristos. Această diferenţă de practică este pe larg dezbătută în multe din studiile româneşti actuale, cum ar fi: Împărtăşirea Continuă cu Sfintele Taine (Deisis, Sibiu, 2006), Liturghia Ortodoxă: istorie şi actualitate (Petru Pruteanu, Sofia, Bucureşti, 2008), „Liturghia comunităţii şi jertfa interioară în viziunea filocalică” (pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Paris, 1977), Dumnezeiasca Liturghie – centrul cultului în ortodoxie. Legătura indisolubilă a Sfintelor Taine cu Dumnezeiasca Liturghie (Nenad S. Miloşevici, Deisis, Sibiu, 2012), şi se poate înţelege citind şi textele liturgice ale practicii creştine de la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului (Deisis, Sibiu, 2012) etc.

Practic, Sfânta Liturghie este prilejul (zilnic) de a primi această pâine suprafiinţială oferită de Mântuitorul Hristos pentru Viaţa lumii. Iar, rânduiala săvârşirii ei zilnice vine să puncteze tocmai acest înţeles al rugăciunii Domneşti. Prin urmare, Euharistia de astăzi nu este cea de ieri şi nici cea de mâine. Ea este prezenţa lui Dumnezeu astăzi şi acum (adică „tot timpul prezent”, Origen, op. cit. 27, 13, p. 264) în om şi prin om în lume.

La Hristos nu ne raportăm decât la prezent. Ieri este amintire. Mâine este iluzie. Omul astăzi se întâlneşte cu Hristos (Evr. 3, 13) aşa cum spune şi Origen: „Pentru Dumnezeu un secol se socoteşte ca durata unei singure zile, ba chiar mai puţin” (Ibidem). Deci, pentru fiecare dintre noi, acest prezent se consumă la modul conştient de dimineaţă până seara, o singură zi fiind rezumatul întregii noastre vieţi, zi în care suntem chemaţi să săvârşim în faţa lui Dumnezeu toate gesturile mântuirii noastre.

Astăzi ne mântuim. Fiecare zi a vieţii este o nouă zi, o unică zi, irepetabilă, care punctează esenţial viaţa noastră. De aceea, se repetă zilnic, la mănăstiri şi catedrale (şi nu numai) cele şapte laude încununate de Sfânta Liturghie. De fapt, ele nu se repetă, ci se săvârşesc zilnic, în chip unic, într-un prezent continuu, iar repetarea lor nu-i îngăduită fără împlinirea lor totală în dumnezeiasca Împărtăşire şi de aici înlăuntrul omului spre sfinţirea lui.

Continuitatea sau frecvenţa împărtăşirii credincioşilor la Sfânta Liturghie este perpetuată fără echivoc în rânduiala împărtăşirii preoţilor din Sfântul Altar. Aici se poate observa că în Biserica Ortodoxă nu poate exista Liturghie fără împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Păcat că s-a restrâns (nu se cunoaşte pricina şi nici timpul exact în care s-a strecurat omiterea) această rânduială doar la cei din Sfântul Altar. Şi dacă ni s-ar obiecta că cei din Sfântul altar sunt persoanele sfinţite pentru a face aceasta înadins, la acest subiect, pentru spaţiul ortodox, avem serios de discutat. O astfel de obiecţie ar justifica subtil şi fără drept o teză din afara ortodoxiei, aceea a darurilor supraadăugate. Pentru o scurtă lămurire, atragem atenţia că în virtutea harului primit la hirotonie clericii pot săvârşi Sfânta Liturghie şi, după rang, celelalte Taine ale Bisericii. De fapt, Hristos le săvârşeşte prin ei. Dar clericii, care se împărtăşesc cu Trupul lui Hristos sunt ei cei dintâi, robi ai lui Dumnezeu păcătoşi (Rugăciunea: „Cred Doamne şi mărtirisesc…”), care au nevoie de El pentru a lor „iertare de păcate şi pentru viaţa de veci”, cum înşişi mărturisesc avându-L pe Hristos în palmă înainte de a se împărtăşi, ori de câte ori săvărşesc Sfânta Liturhie. Apoi, prin ei (prin harul cel dat lor, nu prin împărtăşirea lor, cum în mod eronat susţin unii), Hristos Euharistic se dă la „tot poporul”, prezent la Liturghia euharistică, cum citim în rugăciunea de dinaintea sfărâmării Sfântului Trup.

Lăsând deoparte practica în curs de normalizare – mai ales că anul acesta este declarat de Sfântul Sinod al Bisericii noastre „anul omagial euharistic” –, subliniem rugămintea Mântuitorului de a cere la Tatăl Nostru să ne învrednicim să primim astăzi pâinea cea suprafiinţială (motiv pentru care Rugăciune Tatăl Nostru este aşezată în Sfânta Liturghie chiar înainte de împărtăşire), singura care ne poate restaura întreaga fiinţă şi ne poate normaliza întreaga noastră rânduială de viaţă. De aceea, este necear să dorim această „păine suprafiinţială” măcar cu aceeaşi dorinţă cu care căutăm zilnic păinea care ne susţine hrana trupului şi viaţa biologică – chiar dacă aceasta ne-ar fi de ruşine pentru cei care ne numim creştini.

(Gheorghe Butuc)