Odată cu întruparea Fiul lui Dumnezeu din Fecioara Maria, pământul s-a făcut mai luminos decât cerul

„Căci, fără să lase cerurile, Cel ce locuiește în ceruri, locuiește în pântecul supraneprihănit al Pururea Fecioarei într-un mod atât de înalt şi dumnezeiesc, încât acesta devine în sens propriu cer şi tron al lui Dumnezeu, iar cerul şi cei din cer deţin faţă de acest cer rolul unui pământ din pricina înălţimii şi măreţiei nemăsurate a slavei şi demnităţii dumnezeieşti din acesta.
 
De aceea, aşa cum înainte oamenii de pe pământ se uitau la cer şi se închinau lui Dumnezeu din pricina faptului că se spune că Acesta locuieşte în cer, căci zice [Psalmistul]: „Către Tine, Cel ce locuieşti în cer, am ridicat ochii mei” [Ps 122, 1], tot aşa mai apoi îngerii din cer se uitau la pământ şi la Fecioara din el şi Îl slãveau şi se închinau lui Dumnezeu, pentru că în Ea Cel Nearătat S-a făcut arătat, Cel Neîmpărtăşit S-a fãcut împărtăşibil, Cel Nevăzut S-a fãcut văzut de infinite ori infinit mai mult decât mai înainte în ceruri; şi coborând din cer pe pământ spre o slujire a acestei taine păreau mai degrabă să urce să stea înaintea lui Dumnezeu şi îi fericeau foarte tare pe oamenii învredniciţi de vederea şi vorbirea cu Dumnezeu în recunoaşterea tainei.
 
Dar şi pământul s-a învrednicit din pricina Fecioarei şi a trupului fecioresc de o tot atât de mare demnitate ca şi mai înainte cerul din pricina îngerilor; de aceea şi ambiţionau să se compare între ele în demnitate şi slavă: unul punea înainte de sus ca pe o podoabă proprie sau o faţă plină de haruri acest soare sensibil, iar altul de jos din Tabor pe Soarele dreptăţii. Dar cerul a fost cu atât mai prejos decât pământul şi i-a cedat întâietăţile, cu cât soarele din el s-a arătat mai degrabă întuneric decât lumină şi, invers decât înainte, a cerut ca el şi cei ce locuiesc în el să fie luminaţi de acolo.

Iar dacă din pricina faptului că Ea cuprinde şi conţine toate, ar voi cineva să o numească şi „cer”, pe Cea mai presus de ceruri, n-ar greşi faţă de adevăr; fiindcă ea este un izvor al bunãtăţii, puterii şi înţelepciunii lui Dumnezeu care cuprinde, conţine şi proniază universul; de aceea pen-tru nimeni dintre toţi, fie ţinând de natura angelică, fie de cea umană, nu e deloc cu putinţă să ajungă la împărtăşirea mai sus-ziselor lucruri bune decât de la Ea (…)”

(Sfântul Teofan al Niceei)

Sursa: Diac. Ioan I. Ica jr,  – Maica Domnului – în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, Editura Deisis, Sibiu, 2008, p. 512-513