Până unde?

Oamenii se aruncă cu capul înainte, rupând una după alta toate barierele pe care le văd dinaintea lor. Îşi testează mereu limitele, după care pur şi simplu le încalcă, căutând noi limite. Probabil se comportă aşa în căutarea libertăţii sau a unui sens în viaţă. Astfel, s-a ajuns să nu mai existe practic nici o limită în îndrăzneala lor.

Unii consideră lucrul acesta firesc, alţii şi-au pierdut minţile, însă mai există unii care asistă îngroziţi la destrămarea familiei, la distrugerea moralităţii, la crearea hibrizilor umano-animali şi la alte asemenea lucruri limitate numai de imaginaţia umană, şi aceasta din ce în ce mai nelimitată.

Unde putem pune o limită sau este normal să existe o limită? Mai bine zis: Există o limită până unde putem înainta, astfel încât să ne păstrăm în cadrul a ceea ce am putea numi normalitate?

Dacă  privim concret, inclusiv în reglementările bisericeşti, vedem că  şi acestea sunt oarecum flexibile. Aplicarea canoanelor este mai permisivă, adaptată la vremuri. Oare nu există nici un punct de reper, un punct fix de care omul să se poată agăţa?

Şi totuşi există. Există un singur lucru care niciodată nu se va schimba, şi anume dogma creştin ortodoxă. Neschimbarea dogmei ortodoxe nu este cauzată de înţepenirea Ortodoxiei în trecut, ci de faptul ca în timp ce omul este schimbător ca vremea şi ca vremurile, Dumnezeu nu Se schimbă niciodată, iar dogma zugrăveşte chipul lui Dumnezeu, aşa cum poate fi perceput el de om.

Orice încercare de schimbare a vreunei dogme nu este numai un act de rebeliune luciferică împotriva lui Dumnezeu, prin mutilarea chipului Său, ci şi (sau mai ales) lipsirea omului de singurul reper fix care există lume.

Sfinţii nu se opun categoric dialogului ecumenist cu catolicii sau cu alte religii din lipsa iubirii faţă de aproapele, ci din imperativul absolut de a nu-L modela pe Dumnezeu după chipul omului. Dumnezeu este singurul ce nu poate fi negociat. Singura limită peste care nu s-a trecut încă este dogma Bisericii Ortodoxe. Dacă şi această limită va fi încălcată, adică dacă Biserica va fi supusă legilor luciferice, calea lui Antihrist va fi netedă ca în palmă. Să nu fie!

Dumnezeu este nemărginit, nelimitat, pe când omul este încadrat în limite strâmte, pentru că este mic şi nu poate mare lucru. Iată de ce omul nu poate să se comporte ca Dumnezeu, adică nu poate trăi fără limite, pentru că fără limite, se dispersează şi se alienează, adică se îndepărtează încet, încet de sine însuşi. Nelimitarea nu este caracteristica lui, ci ea îl distruge. Omul este limitat. Acesta este firescul lui.

Omenirea poate alege între a-şi înţelege limitele şi a se mişca între ele sau a trăi în continuare fără limite şi a se condamna astfel la pieire.

Dumnezeu ne limitează, sau cel puţin aşa ni se pare. În realitate, El încearcă să ne ancoreze din nou în noi înşine. Putem fi cu adevărat liberi numai în limitele noastre, fiecare cu propriile sale limite, după cum fiecare suntem o altă persoană, cu alte nevoi şi alte caracteristici.

Există  trei spaţii în care omul se poate mişca:

1. cel spiritual, pe care omul nu-l poate explora decât în prezenţa lui Dumnezeu;

2. cel fizic, care este greu de explorat din lipsă de timp şi de mijloace materiale;

3. cel psihic, care constituie pentru om the final frontier, singurul în care se poate mişca şi manifesta fără limite. Nădăjduim ca înainte de a trece limitele sănătăţii psihice, de unde nu se vor mai putea întoarce niciodată, tot mai mulţi oameni să se trezească şi să se întoarcă la sânul Bisericii, acolo unde încet, încet, pot fi introduşi din nou în firescul propriilor limite.

(Daniela Filioreanu: Incotro Doamne?)