Paradoxul sanatatii!
Lumea acesta este plina de bolnavi. De boli ce sa mai zicem? …cine le mai stie numarul? Durerea bolilor? …nu este scoala a cuvintelor care sa invete sa asternem durerea trupului pe hartie!
Alearga neincetat umanitatea dupa doctori, dupa analize si dupa tratamente, doar doar sa scape de neputinta si durerea trupului. Insa cad saracii oameni si mai mult in deznadejde.
Insa de ce avem parte de toata nebunia aceasta? De ce atata agonie cu atata tehnologie? Ce lipseste omului din toata aceasta ecuatie?
Adesea, oamenii fac abstractie de constitutia duala a firii lor – cea trupeasca si cea sufleteasca. De cele mai multe ori omul neglijeaza sufletul, tocmai in detrimentul trupului pe care se straduieste sa-l vindece. Sta sarmanul la cozi dupa analize, se programeaza pentru radiografii, tomografii, si rmn-uri, numai sa vada ce este in neregula cu trupul lui. Dar cand vine vorba de sanatatea sufletului fuge paradoxal, de analiza cea mai detaliata a sufletului: oglinda constiintei. Fuge iresponsabil, ca sa nu stie ce boala are si se preface sanatos.
In schimb, cand vine vorba de trup, chiar si la cele mai banale raceli, se trateaza omul cu o armata de metode: isi face infuzii de ceaiuri, toarna pe gat nenumarate bauturi efervescente, ba ia chiar si antibiotice in excesul sau de zel, gandindu-se sa se faca sanatos, precum a fost. Dar numai cand i se raceste inima fata de semeni si fata de Dumnezeu nu face omul nimic. Sta gripat, tuseste in urechile celor de langa el cu vorbe infestate de rautate, transmitand raceala lui sufleteasca si altora, si tot nu pricepe de ce nu se face sanatos. Nu-si incalzeste inima cu milostenie si nu i-a pastila blandetii, stand aproape impietrit de frigul sufletesc, desi oricand are aceste tratamente la indemana.
Daca si-a luxat sau daca si-a rupt piciorul, se duce omul la ortoped, apoi asteapta rabdator incorsetat in gips, ca sa dobandeasca din nou libertatea de miscare. Insa, cand vine vorba de suflet, dupa ce si-a amputat picioarele inimii in laturile poftelor lumesti, nu vrea sa primeasca macar niste carje duhovnicesti (invatatura Bisericii) ca sa se poata sprijini in ele. Sta sarmanul om la pamant si se taraste fara sa vrea sa primeasca tratamentul de vindecare. In schimb isi face iluzii ca va alerga pe campurile fericirii cu inima ologita de patimi.
Apoi, bate omul la toate usile chirurgilor, daca vede ca are vreo tumora sau vreun tesut cangrenat, ce il supara cu durerea, dar numai la Chirurgul de suflete nu vine sa scape de cangrena pacatului, si de tumora rautatii. Apoi se intreaba omul istovit, de ce razbesc atea boli in trupul lui, si tot in trup cauta raspunsuri. Dar raspunsurile ne se gasesc acolo si agonia continua.
Se duce omul disperat si da buzna la oricare stomatolog liber in toiul noptii, numai ca sa-l scape de durerea sacaitoare de masea, dar nu s-ar duce in ruptul capului la Stomatologul de suflete, dupa ce mania si ura de aproapele i-au ros sufletul ca o carie. Nu! Oricat l-ar sacai repulsia fata de unii semeni, nu se duce omul bolnav sa se vindece, ci sta vorbind doar despre raul pe care il suporta din partea lor, precum si cel sagetat de durerea dintilor nu se vaita decat de raul care il stapaneste. Si precum gura neingrijita este urat mirositoare, din lipsa igienei si a pastei de dinti, asemenea este si omul care nu-si clateste inima cu iertarea de aproapele. Ii miroase inima urat, si rautatea il roade neincetat precum o carie.
Alearga omul la oftalmolog cand ii slabeste vazul, si ar da orice ca sa il dobandeasca din nou, macar in parte. Dar cand sufletul ii este orb de atata necredinta in Dumnezeu si indiferenta la strigatele aproapelui, nici macar niste ochelari duhovnicesti (Sfintii Parinti) nu cauta. Orbecaie prin intunericul mintii sale, si isi imagineaza extraterestri, universuri paralele, horoscoape si evolutii, dar numai realitatea in adevaratele ei culori nu o vede. Si pe cat de mult isi doreste orbul trupesc sa-si recapete vederea, pe atat de mult nu-si doreste vindecarea cel orb sufleteste.
Dar timpul trece, omul imbatraneste si ajunge apoi sa caute un cardiolog bun, vazand ca inima il inteapa de durere sau ii slabeste in putere. Insa nici vorba sa se duca la Cardiologul de suflete cand vede ca inima il inteapa cu rautati si cand ii slabeste in dragoste, inca din tinerete. Ar tine omul orice regim si ar face orice operatie, oricat de costisitoare, si oricat de periculoasa sau dureroasa ar fi, numai sa nu-i stea inima in loc, dar numai de bataile inimii duhovnicesti nu se intereseaza. In inconstienta sa, face abstractie de durerea sufleteasca a inimii sale si cauta sa faca performante in iubirea lumeasca, desi infarctul duhovnicesc sta sa se declanseze dintr-o clipa in alta.
Alergam neobositi dupa trup, dar numai pentru sanatatea sufletului nu ne facem timp. Vitaminizam trupul cu de toate si il inbalsamam cu toate parfumurile lumii, dar numai sufletul il lasam sleit si in paragina. La toti doctorii cautam leac trupului, numai la Doctorul Vesnic de Garda nu cautam vindecarea sufletului.
Cel mai rau pentru omul bolnav sufleteste, este sa creada despre sine ca este sanatos, cand defapt el sta sa moara. Din pacate asa este omul zilelor noastre. Moral se crede sanatos tun, dar nu stie ca pacatul din el a rezervat deja sicriul sufletului sau.
Bine ca avem totusi pe Cineva, care din cand in cand, ne mai resusciteaza si fara voia noastra.
” … iata fiilor duhovnicesti , Hristos sta nevazut primind marturisirea voastra cea cu umilinta deci sa nu va rusinati sau sa va temeti si sa ascundeti de mine vre-un pacat ci fara sfiala sa spuneti toate cate ati facut… iar eu sunt numai un martor ca sa marturisesc inaintea lui Dumnezeu pentru toate cate imi veti spune mie ,iar de veti ascunde de mine vre-un pacat sa stiti ca toate pacatele indoit vi se vor intoarce inapoi luati seama dar de vreme ce ati venit la doctorul sufletesc care este duhovnicul sa nu va intoarceti nevindecati.”
(Indemn la spovedanie)
Elena
martie 20, 2010 @ 2:28 pm
Minunat articol, si cat de adevarate sunt toate cele scrise in el ! Mai avem timp, iata in Sfantul si Marele Post, sa alergam la Marele Doctor, sa ne vindece sufletele bolnave, si apoi cu toata dragostea si cu credinta sa putem spune „Hristos a inviat !”
Lucia
martie 21, 2010 @ 7:51 pm
Mulţumim pentru acest articol !
Într-adevăr, ce bine ar fi să ne „vedem” propriile „boli” ale sufletului, prin „ochii” conştiinţei, înainte ca aceasta din urmă să „adoarmă” de tot… să mergem apoi la Doctorul sufletelor, care ne ascultă cu atenţie mărturisirea tocmai pentru a ne ajuta spre vindecare, cu „medicamentul” (canonul) de îndreptare… Ar fi cea mai logică şi totală vindecare, pornind – adică – de la stoparea cauzelor (ce duc la bolile trupeşti) şi nu de la „diminuarea” unor efecte ce vor fi alimentate permanent de aceleaşi cauze…
proxymagape
aprilie 7, 2010 @ 3:17 pm
Hristos a inviat! M-a atras ideea de paradox!Cred ca nu doar sanatatea noastra trupeasca si sufleteasca, dar fiecare clipa a existentei noastre sta, mai mult si mai putin, sub semnul paradoxului! Si pe mine ma pune pe ganduri faptul ca desi suntem bolnavi cu sufletul ne credem sanatosi cu trupul! Cred ca am uitat ce spune Hippocrat: ” Boala care nu se vede e mai grava decat cea care se vede.” Dar oricum, Dumnezeu sa fie cu noi! Doamne ajuta!
heretic
aprilie 8, 2010 @ 10:09 am
Cand vine vorba de sanatatea trupului nu se spune ca dracul a intrat in om. Bunii crestini care dau peste un om bolnav trupeste la ochi, la inima, la oase il privesc cu mila, il compatimesc si eventual il ajuta sau se roaga pentru el. Nu au de ce sa se teama.
Aceiasi buni crestini, in cazul in care dau peste un om bolnav trupeste de o oarecare boala molipsitoare (sau de un bolnav psihic), au de ce sa se teama; si pana la mila, compatimire si eventual ajutor, ei se confrunta cu frica si repulsia: „daca ma imbolnavesc si eu ?”. In cazul bolnavului psihic exista neincredere: „te pui cu nebunul ? nu stii ce are in cap”.
Este a doua situatie asemanatoare cu boala sufletului ? Este. Bunii crestini stiu ca omul bolnav sufleteste are pe dracul in el, si fug. Sa nu sara si pe ei.
Omul bolnav prefera sa nu se duca nici la psihiatru si nici la Sfintii Parinti dintr-un motiv foarte simplu: daca il vede careva pe acolo sigur va gandi despre el ca nu este intreg la cap sau ca satana isi face veacul in persoana lui, evident il va cataloga ca fiind o persoana cu bulina rosie (adica cu semnul atentie! ocoliti) si nu stiu cui i-ar place sa fie evitat de toti.
Nu este nici un paradox. Este o problema sociala. Se numeste discriminare. Iar rezolvarea ei nu sta intr-o singura persoana. Nu sta in doctor si nici in Sfantul Parinte. Sta in toti si in fiecare dintre noi.
admin
aprilie 8, 2010 @ 10:43 am
@heretic, Hristos a inviat!
Din mesajul lasat de tine, am simtit o frustrare fata de credinta si fata de Dumnezeu. Cred totusi ca este dintr-o gresita intelegere a lucrurilor.
Te citez: „Aceiasi buni crestini, in cazul in care dau peste un om bolnav trupeste de o oarecare boala molipsitoare (sau de un bolnav psihic), au de ce sa se teama; si pana la mila, compatimire si eventual ajutor, ei se confrunta cu frica si repulsia: “daca ma imbolnavesc si eu ?”. In cazul bolnavului psihic exista neincredere: “te pui cu nebunul ? nu stii ce are in cap”.”
De unde ai ajuns la aceasta concluzie? Nu doar credinciosii au frica de a se imbolnavi datorita unei boli transmisibile, pentru ca aceasta frica se afla in fiecare om, indiferent de criteriile de algere. Problema este cine reuseste sa treaca peste aceasta frica. Iar aici tocmai credinciosii ar fi cei din urma carora li s-ar putea imputa un asemenea lucru.
Cat despre frica de bolnavul psihic ce sa mai zicem…Sa-i intrebam pe preotii din spitalele de nebuni, pe preotii care se implica in reabilitarea detinutilor din penitenciare, a drogatilor si a altor oameni care au luat-o pe aratura.
Afirmi „Bunii crestini stiu ca omul bolnav sufleteste are pe dracul in el, si fug. Sa nu sara si pe ei.”. Argumenteaza te rog aceasta afirmatie, ca nu stiu de unde ai ajuns la astfel de conluzie. Una este patima din om, si alta este diavolul care il impinge pe om sa faca pacatul. Si tot omul are patimi in el, fie ca este credincios sau necredincios. Daca te-ai gandit la posedatii de diavol, atunci afirmatia ta pica, pentru ca acestia sunt un caz cu totul aparte, si tocmai Biserica vine in intampinarea lor pentru vindecare, si ea este singura care reuseste sa-i re-aduca la normal. Medicina este total neputincioasa in acest caz.
Apoi spui ca „Omul bolnav prefera sa nu se duca nici la psihiatru si nici la Sfintii Parinti dintr-un motiv foarte simplu: daca il vede careva pe acolo sigur va gandi despre el ca nu este intreg la cap sau ca satana isi face veacul in persoana lui, evident il va cataloga ca fiind o persoana cu bulina rosie (adica cu semnul atentie! ocoliti) si nu stiu cui i-ar place sa fie evitat de toti.”
Poate ca omul acela bolnav si-a dat un verdic bolnav ca si el, despre ceea ce ar crede ceilalti oameni despre el. Atata timp cat nu a cercetat un psiholog, un preot sau un prieten pentru sfat, nu poate sustine o afirmatie pe care psihologul, preotul sau prietenul nu avea cum sa o faca (pentru ca nici macar nu l-a cunoscut pe omul bolnav).
Pe final tin sa iti incurajez remarca ca discriminarea este o problema iar rezolvarea ei tine de noi toti. Si ai dreptate ca rezolvarea disciminarii nu tine de Dumnezeu, pentru ca ea tine defapt de colaborea noastra cu Dumnezeu, iar asta este alta poveste.
Astept niste lamuriri asupra pasurilor pe care le ai.
Lucia
aprilie 8, 2010 @ 1:33 pm
Heretic,
Din păcate, am cunoscut „pe viu” cel puţin două cazuri de demonizate, întâlnite în pelerinajele pe la mânăstiri…Cu una dintre ele am avut chiar „şansa” să dorm în aceeaşi cameră, într-o mănăstire, unde chiar nu se făcea nici un fel de discriminare: toată lumea dormea la un loc (desigur femeile separat de bărbaţi). Am încercat să mă port cât se poate de normal cu ea (apropo, bănuia că a ajuns în acea stare fie pentru că a ascuns păcate grave la Spovedanie, fie datorită „preocupărilor vrăjitoreşti” ale unei rude…). În momentele ei de normalitate se comporta cât se poate de creştineşte. Acum trebuie să mărturisesc faptul că, pe parcurs, fiind martoră ceva timp, la manifestările ei „animalice” (începea să grohăie – da!precum porcii – când îşi făcea rugăciunile, iar culmea crizelor o apuca atunci când se citea Sfânta Evanghelie sau când trecea pe lângă vreun preot), mi-am amintit că citisem undeva că demonii se pot „muta” şi în alt „apartament”(trup-suflet), dacă găsesc „condiţii prielnice de şedere”, respectiv anumite păcate mai grele .. Astfel, recunosc cu toată ruşinea, că am început să mă cam tem, nu cumva să „atrag” – în plus – vreun „locatar” nedorit în suflet – trup… Deşi m-am comportat cu ea – în continuare – la fel de normal ca şi până atunci, totuşi – în adâncul sufletului – nu puteam scăpa uşor de teama egoistă pentru propria-mi piele… eram, deci, şi fariseică…
Concluzie: ce spui tu e foarte adevărat – din păcate – pentru o destul de mare majoritate de oameni. Totuşi, din fericire, există în lumea aceasta şi oameni deosebiţi, care au reuşit cu adevărat să se lepede de sine şi să nu le mai pese de sacrificiul de sine pentru apoapele lor… Astfel de oameni există, cunosc personal, sunt foarte aproape de noi… Din „păcate”, smerenia lor e atât de mare încât foarte greu îi putem percepe ca modele drept de urmat…
heretic
aprilie 9, 2010 @ 1:49 am
Adevarat a inviat!
Nu am nici o frustrare fata de credinta sau fata de Dumnezeu. Frustrarile mele au alte orientari si cauze. In ceea ce priveste credinta, incerc sa nu cred orbeste; atat. Cand Biblia spune ceva, de regula nu resping acel lucru. Imi pun insa intrebarea de ce spune ceea ce spune si ce vrea sa spuna de fapt.
Imi place sa cred ca oamenii au evoluat destul de mult in 2000 si mai bine de ani, incat sa isi poata explica lucrurile pe care le aud, intr-o maniera mai putin naiva. Ca sa intelegeti mai bine ce vreau sa spun prin asta as face comparatia cu un om aflat in perioada copilariei iar mai apoi in perioada adolescentei sau de adult. Parintele il invata de bine pe copil sa nu bage in gura de pe jos ca e „caca”. Insa de cele mai multe ori chiar nu e caca.
Acelasi indemn (sau mai degraba interzicere) poate fi formulata, dupa ce copilul creste si nu mai e atat de copil, prin alte cuvinte. De exemplu „nu baga in gura de pe jos ca e murdar; e plin de microbi (virusi, bacterii, paraziti, etc. sau de substante toxice, nocive.) care pot ataca sistemul imunitar s.a.m.d”. Inchipuiti-va ca daca l-ati lua in felul acesta pe micut, n-o sa priceapa nimic din ce ii spuneti. Mai mult, poate nici nu va da atentie, sau poate face intentionat contrariul. Asta se datoreaza faptului ca la acea varsta frageda, el nu dispune de multe notiuni. La fel si cu oamenii de acum cateva mii de ani. Evident ca nu erau chiar ca niste copilasi, dar le lipsea un fundament solid relativ la ceea ce se intampla in jurul lor. Asa ca pentru ei era mai usor de digerat ceva legat de bine si de rau, de pacat, etc.
Legat de afirmatiile mele despre bunii credinciosi, recunosc ca am fost cam ironic, si imi cer scuze. Am vrut sa scot in evidenta tocmai faptul ca daca pana si lor li se poate intampla sa reactioneze din frica sau datorita unor prejudecati (in special de moment, si nu dupa o cugetare lunga si adanca asupra situatiei), ce sa mai vorbim despre restul oamenilor ?
Cei care intra cel mai mult in contact cu oameni bolnavi (la trup la minte sau la suflet) sunt specialisti in domeniu. Ei cu asta se ocupa. Si se ocupa de atata timp incat sunt greu impresionati de cazurile pe care le intalnesc. Eu am facut referire la oamenii obisnuiti, fara pregatire in domeniu. Ei reprezinta majoritatea din jur si ei ne pot judeca drept sau nu. De ei se fereste bolnavul ca sa nu afle. Pentru ca daca s-ar afla ca are o problema, ar putea fi privit altfel de catre cei din jur. Fie cu dispret, fie cu mila, etc. Nimanui nu ii place sa fie privit astfel. Fiecare dintre noi doreste sa fie normal in ochii celorlalti si in special a celor apropiati. Si nu cred ca e este vorba de frica sau de mandrie in acest caz.
Omul bolnav sufleteste care are pe dracul in el, nu e neaparata nevoie sa fie posedat. Patima e una, iar rautatea(temporara de scurta sau de lunga durata) adica dracul este altceva. De patima se sufera, de rautate nu. Si cum nimeni nu este rau in mod intentionat ci dintr-o cauza anume (adica dracul sau cum vreti sa spuneti),cei mai multi fac rau fara sa fie constienti sau ignorand.
De cate ori ati spus sau ati auzit pe o persoana spunanad „dracul m-a pus sa fac” ? Cred ca de destule ori. Asta nu inseamna e vorba de posedare si de pierderea cu firea. Oricum ar fi, efectele asupra propriei persoane sau a altora nu sunt tocmai placute.
Despre posedarile propriu-zise, de catre demoni, nu stiu ce sa zic. Nu am intalnit asa ceva, si daca chiar exista, evident ca nu mi-ar place sa fiu in cauza. Nu imi place cand ma pierd cu capul in activitatile zilnice, dar sa nu mai stiu ce fac pentru o buna bucata de vreme ? Chiar si constient fiind, mi se intampla sa regret unele fapte.
Deci, ca sa inchei, nu sunt frustrat din cauza credintei. Sunt foarte multe lucruri cu care sunt de acord, insa, de exemplu, nu prea imi vine sa traiesc cu frica sa ajung dupa moarte in iad sau sa urmaresc ca prin ceea ce fac, sa ajung in Rai. Avand in vedere ca nu am murit inca, nu stiu daca iadul chiar exista sau cat e de nasol inauntru. E culmea sa te temi de ceva atata timp cat nu esti sigur ca exista. In acelasi mod, iar mi se pare ceva in neregula cu alergatul dupa Rai. Seamana cu inaintatul la placinte. Si mi se pare rusinos. Eu incerc sa traiesc cum stiu mai bine dupa cum imi dicteaza capul, cel de pe umarul drept sau Cel de sus. Insa sunt de acord ca , (virgula) capul meu poate da gres de multe ori. Nu cred ca Dumnezeu se manie daca nu il constientizez. Raiul ar trebui sa fie o rasplata, si nu un scop. Iar iadul nu cred sa fie atat de groaznic daca esti constient ca il meriti.
admin
aprilie 9, 2010 @ 9:21 am
@Heretic, ti-a luat ceva timp sa scrii comentariul 🙂 Din pacate intrase in lista de spam si abia acum am vazut.
Am citit cu interes ceea ce ai spus, si as vrea sa conturam impreuna cateva aspecte:
Ai spus ca: „Nimanui nu ii place sa fie privit astfel. Fiecare dintre noi doreste sa fie normal in ochii celorlalti si in special a celor apropiati. Si nu cred ca e este vorba de frica sau de mandrie in acest caz.”
Dupa cum bine ai spus, este cat se poate de firesc sa ne dorim (indiferent de neputintele noastre) sa fim priviti ca oameni normali. Este ceea ce se denumeste demnitate. Omul tanjeste dupa demnitate, chiar daca o risipeste, pentru ca este proprie fiintei lui. Hristos Domnul a venit mai ales pentru cei pacatosi, adica pentru cei care si-au pierdut demnitatea de om. Pacatul l-a umilit pe om, l-a facut sa coboare mai jos decat animalele, l-a facut sa se simta rusinat (precum Adam in Rai), iar singurul care ne reda aceasta demnitate nu este decat Dumnezeu prin iertarea si spalarea pacatelor noastre.
Insa chiar daca omul bolnav (banuiesc sufleteste) nu isi doreste sa primeasca mila fata de ceilalti, asta nu inseamna ca mila manifestata de semeni este ceva rau in sine, sau ca mila celorlalti nu l-ar ajuta. Din contra. Mila este o forma a iubirii indurerate, este o forma de empatie, pentru ca fara mila, inseamna sa fim doar niste robotei.
Apoi pe tema: „Omul bolnav sufleteste care are pe dracul in el, nu e neaparata nevoie sa fie posedat. Patima e una, iar rautatea(temporara de scurta sau de lunga durata) adica dracul este altceva. De patima se sufera, de rautate nu. Si cum nimeni nu este rau in mod intentionat ci dintr-o cauza anume (adica dracul sau cum vreti sa spuneti),cei mai multi fac rau fara sa fie constienti sau ignorand.”
Dar omul bolnav sufleteste nu are pe dracul in el. Una e patima iar alta este diavolul. Patima este boala sufleteasca de care ne molipsim prin voia proprie pacalita si incurajata de diavol. Iar patima isi cere tributul rautatii, precum raia isi cere tributul de a te scarpina mereu. Si cu cat ne scarpinam mai mult, cu atat ne imbolnavim mai tare. Asa este si cu satisfacerea patimilor.
Despre alergatul dupa Rai, intradevar credinciosul poate cadea in capcana alergatului dupa placinte. Iti recomand un articol ce are mari tangente cu observatia facuta de tine: https://www.ortodoxiatinerilor.ro/2009/08/nevointa-duhovniceasca-ca-performanta-sportiva/
Si bine ai spus ca „Raiul ar trebui sa fie o rasplata, si nu un scop.”
Asta pentru ca nu ne-am deprins inca sa facem faptele din dragoste dezinteresata. Nu pentru rasplata (ca scop) ci de dragul celui caruia ii oferim dragostea noastra (pentru ca dragostea este personala, si nu cauta ale sale).
Scopul crestinului nu este Raiul, ci dobandirea Duhului Sfant (Sf. Serafim de Sarov spunea), adica comuniunea cu Dumnezeu. Poate vor fi unii cititori contrariati de cele spuse, cum ca Raiul nu este scopul, pentru ca se vorbeste foarte mult de dobandirea Raiului. Dar pentru ce ne straduim sa dobandim Raiul? Ne straduim pentru a fi vesnic impreuna cu Dumnezeu si cu cei dragi. Asta arata ca scopul ultim nu este Raiul, ci doar ca Raiul este locul in care sufletele noastre vor avea odihna si bucuria deplina.
La cuvintele acestea :”Nu cred ca Dumnezeu se manie daca nu il constientizez.”,(despre constientizarea Raiului am inteles ca este vorba) cred ca ar trebui sa mai reflectezi un pic. In sensul in care fiecare om oricat de pacatos sau sfant ar fi, are sadit in adancul sau, dorul de fericire permanenta (vesnica). Oare de ce tanjeste fiecare om sa fie mereu fericit? Si de ce nu-l multumeste deplin nimic de pe pamant? Iti recomand si aici un articol care a atins subiectul de care discutam: https://www.ortodoxiatinerilor.ro/2008/09/setea-mea-de-vesnicie/
Ma opresc aici Heretic, ca si-asa m-am intins la vorba cam mult.
Ana
aprilie 9, 2010 @ 10:08 am
Heretic @ „De patima se sufera, de rautate nu. Si cum nimeni nu este rau in mod intentionat ci dintr-o cauza anume (adica dracul sau cum vreti sa spuneti),cei mai multi fac rau fara sa fie constienti sau ignorand.”
Nu am vazut om rau sa nu sufere de raul din el. Numai cand constiinta prin care Dumnezeu ne vorbeste, se atrofiaza, nu mai suntem constineti de raul facut.
Un parinte spunea ca avem atatia demoni in noi, cate patimi avem: patima fumatul, cu demonul ei, patima bautului, a barfei, a vorbitului de rau, a judecarii aproapelui, a mancatului etc.
Infiorator, nu-i asa? Cat de curati oare suntem noi?
Anesti
aprilie 9, 2010 @ 10:27 am
Este adevaratca din pacate suntem „vizitati” de astfel de demoni insa ce reau sa punctez este faptul ca daca ne aducem stapa si chiar Prieten pe Hristos, atunci El domneste peste noi, nu mai e diavolul, chiar de neluptam cu patinile, insasi Hristos din noi lucreaza si el de fapt ne da puterea, noi lucarrm darurile Sale prin Sfintele Sale Taine, problema se pune atunci cand nu primim tainele, cand nu il lasam pe Hristos sa lucreze in noi, atunci sa ne infioram cu adevarat, in celalte cazuri sa indraznim, sa credem ca orice vom cere cu credinta in credinta vom primi, lasanadu-se voia egoista caci de aici vin patimile, si primind voia Sa, a iubirii de aproapele si de Dumnezeu, ca pe noi insine pentru inceput si apoi jerfindu-ne pe noi insine pentru cei iubiti si atunc demonii nu mai au putere, ei dau tarcoale tot timpul, avem atacuri tot timpul, ganditi-v la psutnici induhovniciti ca tot erau atacati, ispititi, darami-te noi, dar asa randuieste bunul Dumnezeu caacest razboi sa ramana nevazut pentru a nu ne infricosa si cadea in deznadejde!
Iertare pentru abateri de la subiect si Bucurie in inimi va doresc!
gabriela tudor
mai 26, 2010 @ 10:57 pm
Pe mine, una, ma infioara lucrurile astea…
mishi55
iulie 13, 2010 @ 1:00 pm
Admin, iartă-mă că scriu aici, dar nu am găsit alt loc pentru e-mail.
Uite, am o problemă. Oriunde intru pe site, în partea de sus apare o imagine (foto) pe care nu o pot da la o parte, nu are x pentru închidere, şi astupă partea de început a articolului. În plus, mai apar două dungi orizontale, florale, care astupă şi ele încă un rând. La fel, nu se pot şterge.
Ce trebuie să fac? E neplăcut să nu pot citi în întregime. Apreciez situl, articolele, postările. Aş vrea să-l pot vizita în condiţii mai bune.
Dacă se poate, aştept răspuns. Mulţumesc.