Părăsirea părinților și înfierea de Dumnezeu. Despre Taina devenirii noastre
Într-o zi citeam din Psalmul 26 versetul „Că tatăl meu și mama mea m-au părăsit, dar Domnul m-a luat”. Și am căzut într-un gând care nu are sfârșit, o mirare în fața lucrării lui Dumnezeu. Ca atunci când ai mers mult timp prin pădure și dai de o câmpie până la linia orizontului, cât vezi cu ochii. Și pădurea ți se pare mică, și era doar preambulul ca să ajungi în Câmpia cugetărilor lui Dumnezeu.
Și am trăit o fericită cădere pe gânduri. Dacă tata și mama nu m-ar fi făcut să trăiesc această părăsire a lumii – în unele familii prin despărțiri, certuri, infidelități, abuzuri, alcoolism, indiferență etc. – nu aș fi fost bun „de luat” de Domnul, inima mea nu ar fi putut fi cu adevărat înfiată de El. Și eu nu aș fi devenit fiu al Lui, sau fiică a Lui, nu aș fi știut niciodată cine sunt în El dacă lumea nu m-ar fi lăsat orfan. Și dacă nu aș fi fost orfan, nu aș fi putut primi inima lui de Părinte. Și nu aș fi putut îmbrățișa lumea cu această inimă de Tată a lui.
Și atunci mă gândesc, uimit, la „conspirația” pe care pronia lui Dumnezeu a avut-o cu mine și cu alți oameni. Conspirațiile lumii, oricât de grozave și de globaliste, sunt nimica toată față de conspirațiile dragostei lui Dumnezeu. Mă gândesc cum a conspirat Dumnezeu să dobândesc inima Lui de Tată, de parcă voia Lui dintotdeauna a fost să îmbrățișeze lumea, să găsească încă un orfan prin care El să fie Părinte.
O, în inima noastră e un dor foarte adânc! Nu doar să fiu tatăl pentru copiii mei care n-a fost tatăl meu. Nu doar să fiu soțul pentru soția mea care n-a fost tata pentru mama. Nu doar să fiu acea inimă pentru alții care n-au fost ai mei pentru mine. Ci dedesubtul a toate stă dorul de a fi Părinte pentru om, întocmai cum este Dumnezeu, dorul să-i țin eu locul lui Dumnezeu în oameni. Să le fiu eu Tată pentru nevoile lor, pentru dorințele lor de desăvârșire, pentru împlinirea lor ca copii în Dumnezeu. Și asta o facem nu numai noi, călugării, ci și orice mamă și orice tată, și orice profesor, și orice îndrumător și pedagog al omului către împlinirea lui în Dumnezeu.
Și iarăși am căzut pe gânduri. Oamenii care au avut o copilărie relativ fericită, o familie normală și o viață tihnită, și care rămân atașați într-un fel pământesc de părinții lor, nu vor să-și „părăsească” mama și tata, și nu primesc să fie „luați” de Domnul. Trăiesc într-un soi de tihnă suficientă cu părinții lor, și nu caută să fie înfiați de Dumnezeu. De aceea, nu pot să fie Părinți pentru alți oameni, pentru că nu au primit Părinția lui Dumnezeu. E un cuvânt incredibil al Mântuitorului, pentru cine poate să înțeleagă, care cheamă omul să nu se limiteze la a fi tată și mamă biologic. Ci la a fi părinte de copii ai Cerului, de băieți și fete care se nasc din nou în Dumnezeu:
„Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37).
Ba în alte locuri, Mântuitorul a fost mai categoric:
„Dacă nu urăște pe tatăl său și pe mamă și pe femeie și pe copii… nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14, 26).
Dar cum să urăști un copil, sau o soție, sau o mamă, pe care ți le-a dat Dumnezeu? În acest termen irevocabil se ascunde „părăsirea” pe care ne-o cere Dumnezeu ca să ne dea El inima Lui. Mântuitorul a vorbit pentru mintea iudaică cea simplă, dar pentru mintea noastră cea modernă, lucrurile se înfățișează, într-un mod minunat, așa:
– Urăsc să văd copilul meu doar ca copil al meu. Urăsc să văd copilul meu legat doar de cordonul ombilical al dragostei mele, și să nu-l văd un copil al Cerului pe care Dumnezeu l-a împărțit cu umanitatea, prin mine. Urăsc ca el să atârne doar de dragostea mea, și să nu se vadă atârnat de dragostea Creatorului lui, prin noi, oamenii familiari lui. Urăsc că nu-l pot „părăsi” în mâinile acestei mari Dragoste, care să-l țină, de fapt, prin mâinile mele. Și urăsc că în părinția mea copilul meu nu poate să vadă Părinția lui Dumnezeu, și că nu se suie pe mine ca pe o treaptă, pentru a ajunge să fie „luat” de Domnul.
Numai un om fericit și senin poate vorbi așa. E un poem, e ceva poetic. Așa spunea Constantin Noica despre cea mai frumoasă declarație de dragoste: „Simt că te pot părăsi. Te iubesc atât de mult, încât s-a împlinit ceva în mine – și acum te pot părăsi”. Dar părăsirea nu e niciodată părăsire în gol. Ci e minunata „părăsire” în mâinile Domnului, ca acea ființă să poată fi „luată” de Creatorul nostru și împlinită pentru mântuirea lumii.
Vă închipuiți ce mamă-minune ar fi aceea care la Botezul pruncului la Biserică, ar putea zâmbi copilului ei când îl dă în brațele nașei, și să zică: „Copilul meu, te <părăsesc> în mâinile unei Iubiri din care am venit și eu, și tu, și nașa ta și noi toți. Te <părăsesc> rămânând genitoarea ta, și ființa iubitoare și caldă pentru tine, lângă care vei crește și te va mângâia Infinitul. Te văd botezat în El, ai dobândit o Mamă numită Biserică și un Tată numit Dumnezeu. Eu sunt fericită că te <ia> Domnul, pentru că așa sunt liniștită că te împart cu El și nu trebuie să port povara că ești doar al meu. Are ce Dragoste să te mântuiască. Eu sunt prietena ta cea caldă, care se bucură matern de tot ce se petrece”.
Așa gândesc mamele de sfinți. Așa gândesc mamele fericite că le-au plecat copiii la mănăstire. Așa gândesc mamele care nu vor ca copiii lor să găsească cea mai bună facultate și cea mai bună familie din perspectiva lor, ci din perspectiva Dragostei care i-a înfiat.
Iar la copilul care trebuie să-și „urască” părinții ca să fie ucenicul Domnului, tâlcuirea Dragostei e așa:
– Urăsc că mama și tata îmi sunt doar mama și tata. Urăsc să văd în mama ultima ființă maternă, să nu văd Ființa Bisericii ce mă ține prin palmele mamei mele. Urăsc ca mama să nu-mi poată fi o ființă dragă și familiară infinită, să nu văd în ea o soră mai mare care mă ține în numele Dragostei. Urăsc să văd în tandrețea ei doar tandrețea ei, și în feminitatea ei doar feminitatea ei. Urăsc să văd în tata doar pe tatăl meu, și nu pe fratele mai mare pe care mi l-a dat acest Dumnezeu să mă inițieze în bărbăția în Tatăl. Urăsc să nu pot vedea în tatăl meu pe adolescentul care și-a „părăsit” propria mamă și propriul tată acum 20 de ani, ca să-și caute în el chipul Tatălui. Urăsc să nu pot intra în libertatea tatălui meu de om care-și caută rădăcina și înfierea în Tatăl, rădăcini pe care le împarte cu mine, fratele lui mai mic în mântuire.
Dar la copiii „orfani” de dragostea părinților la propriu, din cauza certurilor, abuzurilor, alcoolismului, indiferenței etc., la copiii „părăsiți” încă din căminul părintesc de mama și tata, tâlcuirea Dragostei e mai presus de minte. E mai tainică și mai cerească. E așa:
– O, mamă și tată, mulțumesc că m-ați „părăsit” voi, din neputința voastră, și ați grăbit „luarea” mea de Domnul. Mulțumesc că gardul dragostei voastre a fost foarte strâmt și dincolo de el am zărit Câmpia Cugetărilor lui Dumnezeu, și n-am așteptat și am sărit de multe ori gardul către acel câmp infinit. Mulțumesc că nu mi-ați oferit o fericire de care nu m-aș fi putut desprinde și să nu alerg la înfierea de Dumnezeu, ca să pot să îmbrățișez toți oamenii. Mulțumesc că în mine ați împlinit cuvântul lui Constantin Noica, să pot să zic „mamă, tată, vă pot părăsi”, ca să mă predau acelei Dragoste de care voi înșivă sunteți săraci și însetați.
Mulțumesc că nu m-ați plafonat într-o fericire tihnită după chipul lumii, doar să mă căsătoresc, să fac copii și să mor, să perpetuez specia. Ci m-ați făcut să caut o Fericire care vă salvează și pe voi, care vă cuprinde și pe voi, ca frate și soră în Dumnezeu. Mulțumesc că chiar în dușmănia voastră am văzut o sete infinită de a fi iubiți. Și nu m-ați dușmănit pe mine, ci pe voi înșivă, și m-ați făcut să găsesc Pansamentul pentru inima mea și a voastră, pentru rana mea și a voastră, frații mei în Domnul.
O, când ajungi în Câmpia Cugetărilor lui Dumnezeu, tainele vieții se văd cu totul altfel! Pe unii, dragostea pământească, tihnită, suficientă, a părinților i-a ținut pe lângă coliba lor, într-o uitare perpetuă, departe de Câmpia lui Dumnezeu. Pe alții – o, minune! – dragostea lipsită, strâmbă, dureroasă a părinților, i-a făcut să alerge spre o Dragoste adevărată, să sară gardul în Câmpia lui Dumnezeu. Și când ajungi în ziua în care vezi Judecățile Domnului, spune-mi, cine ți-a fost prieten și cine ți-a fost dușman în viață? Când intri în Amiaza gândurilor lui Dumnezeu, îți vine să spui că ți-a fost dușman cel care te-a oprit de la Ea, și prieten cel care te-a împins mai repede către Ea.
Atunci se schimbă aparența lumii, și nu-i mai nefericești pe copiii cu copilării dramatice, pe cei traumatizați, pe orfanii dragostei lumii. Faci ce poți pentru ei, dar nu te îndoiești de pronia Lui. Pentru că știi că lumea „i-a părăsit” fără să știe că-i aleargă spre înfierea și spre „luarea” de Domnul. Și în nefericești mai curând pe cei pe care mama și tata nu i-au „părăsit”, pe cei cărora părinții le-au asigurat un trai tihnit și nu au vrut să-i vadă mai mult decât ca pe copiii lor, făcându-i orfani de adevărata Dragoste, lipsindu-i de a se face fii și fiice ale lui Dumnezeu.
Iată cum se văd lucrurile din Câmpia Cugetărilor lui Dumnezeu. Iată ce e dincolo de gardul căminului familial, cu atât mai greu de sărit cu cât e mai prietenos și mai îmbietor, și mai atrăgător pentru perpetuarea fericirii lumești. Vă închipuiți basmul lui Petre Ispirescu, „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, scris în cheia iubirii de sânge, cu un prinț care nu pleacă niciodată de acasă și nu află niciodată Împărăția? Vă închipuiți ca Prâslea, sau Făt-Frumos, sau Făt-Frumos din Lacrimă să nu fi sărit gardul niciodată spre Câmpia Cugetărilor lui Dumnezeu și povestea să se fi încheiat de la început cu o căsătorie și o viață „domestică” și gata: „A fost odată, ca de fiecare dată, un prinț care nu a plecat de acasă, nu a <părăsit> pe mama și tata, care s-a căsătorit și a făcut copii și a murit și aici s-a încheiat povestea”?
O, și mai presus de toate, vă închipuiți un Fiu care nu ar fi „părăsit” sânurile Tatălui și căldura dumnezeirii ca să se facă om, să fie Mântuitorul lumii? Atunci noi n-am fi putut sări niciodată „gardul” naturii noastre umane către noua Umanitate a lui Dumnezeu. Și chiar dacă mama și tata ne-ar fi părăsit, sau noi înșine i-am fi părăsit, ar fi trebuit să ne întoarcem resemnați acasă, căci nu ar fi avut ce Dumnezeu să ne „ia”. Atunci niciun Prâslea n-ar mai fi făcut nicio poveste, și niciun Făt-Frumos n-ar fi plecat de acasă, căci dincolo de „gardul” acestei lumi n-ar mai fi găsit nimic.
Și m-am întors la Psalmul 26 și la taina lui. „Că tatăl meu și mama mea m-au părăsit, dar Domnul m-a luat”. Și m-am gândit că întreg cuvântul, începutul și sfârșitul lui, e o sărbătoare. Când serbezi ceva la Biserică, când cânți un tropar, când înalți un imn lui Dumnezeu, nu serbezi doar biruința lui Dumnezeu, ci serbezi și spațiul în care a fost împlinită acea biruință. Serbezi și începutul ei, contextul ei, împrejurările ei omenești. Așa că, atunci când te cuprinde uimirea și slava cuvântului „Domnul m-a luat”, salți și serbezi și prologul lui: „Că tatăl meu și mama mea m-au părăsit”. Cine ar fi putut gândi că părăsirea noastră omenească poate deveni o sărbătoare?
De aceea, când vedem orfani ai lumii, orfani ai dragostei, gata să sară gardul spre Câmpia Cugetărilor lui Dumnezeu, să începem troparul: „Că tatăl meu și mama mea m-au părăsit…”. Să ne oprim în starea de laudă.
Și să lăsăm pe Domnul să continue muzica judecăților Lui celor nesfârșite.
Autor: Protos. Iustin T., 23 iunie 2023