Părintele Justinian Chira, străjer al Ortodoxiei din Ardeal

Maramureşul este un ţinut perfect; nu-i lipseşte şi nu-i prisoseşte nimic; de altfel, privit de pe muntele Gutâi sau dintr-un alt punct dominator, lasă impresia unui univers în miniatură, un fel de machetă pe care a făcut-o Dumnezeu şi după care, mai apoi, a făcut lumea întreagă. Zgomotul şi ritmul infernal din societatea actuală, îndată ce păşeşti pragul acestui microunivers, încetează şi totul pare antifonat ca într-o biserică de lemn fără nici o rezonanţă sau stridenţă.

Din acest ţinut ermetic, ca dintr-o monadă a lui Leibnitz, s-a smuls într-o noapte târziu, când părinţii şi fraţii adormiseră adânc, răpuşi de truda zilei, Ioan Chira – feciorul cel mare, hotărât să traverseze întreaga noapte până va afla sursa de unde izvorăşte lumina cea înţelegătoare care pe toate le luminează, numai pe ea însăşi se tăinuieşte cu încrâncenare. Despre Părintele Ioan Justinian am aflat târziu când legenda lui se lăţise până dincoace de zidul carpatic; plutea uşor şi enigmatic pe câte un poem al lui Ioan Alexandru sau pe un zvon uluitor purtat din gură în gură de creştini sau preoţi care l-ar fi auzit vorbind sau l-au văzut slujind, incendiind făptura întreagă, transfigurându-se şi transfigurând irezistibil pe cei care se apropiau de acest miez incandescent, imprevizibil ca o revelaţie.

Când, în sfârşit, l-am întâlnit faţă către faţă, ciocnirea unor unde nevăzute, dar mai mult decât reale, a produs o cutremurare în adâncimi de suflet, de o intensitate fără pereche. Toată fiinţa lui, extrem de puţină la vedere, se concentra în ochii adânci şi penetranţi încât nu-ţi era uşor să stai în dreptul lor. Era o fiinţă care nu avea nevoie de nimic altceva decât de privire pentru a exprima întregul univers inteligibil. Cuvântul nu era curgător; înaintea oricărei rostiri exista un minim spaţiu de ezitare, un fel de creaţie a cuvântului în clipa aceea şi nu folosirea unui limbaj gata făcut.

De aceea conturul frazei este foarte accentuat, ferecat într-un strat de cugetare densă şi sclipitoare, mereu vie şi actuală. Niciodată nu am întâlnit un asemenea grad de comunicare; în dialogul cu el nu este nimic mecanic, nimic convenţional. Mi-am dat seama îndată că în spatele unui astfel de limbaj se ascunde un abis de rugăciune; comunicarea cu omul nu este decât reflexul necondiţionat al unei alte comunicări, nevăzută şi adâncă precum trupul imens al aisbergului. Cât drum umblase până la această graniţă subţire dintre rugăciune şi rostire, câte nopţi albite ca abaua pe lespezile reci ale nedezlegatelor taine umano-divine, câte lacrimi fierbinţi scurse şi adunate într-un ocean subplanetar al tragicei condiţii umane pe care încă mai nădăjduieşte să o schimbe întrucâtva, sunt realităţi greu de adunat în cuvânt.

În orice caz, talazul furtunilor interioare trebuie să fie înfricoşător şi numai o fire atât de aprigă ar fi reuşit să zidească un mic Athos într-un vârf de munte unde hălăduiau cu plăcere vulturii şi fiarele pădurii. Este singurul loc unde cresc, dintr-o tulpină, schitul aspru al eremitului şi trupul de vis al casei poetului, arătând că adevărata poezie este rugă şi adevărata rugăciune este cel mai autentic şi expresiv poem.

Pe amândouă le precede şi le însoţeşte asceza şi exaltarea; sufletele nevolnice nu abordează asemenea ţancuri de unde poţi privi transcendentul, dar tot atât de uşor poţi să te năruieşti în prăpăstiile imaginaţiei şi ale ispititoarelor păreri de sine. Părintele Justinian a reuşit să scape de această nălucire părăsind „Everestul” Rohiei şi ascunzându-se o vreme între zidurile umede şi sumbre ale Clujului, strecurând neliniştea metafizică în trupul greu al acestui oraş medieval, fără tresăriri orientale. Acolo l-am aflat într-o toamnă târzie şi friguroasă, adăpostit într-o chilie simplă dintr-o anexă a palatului episcopal. Mă aşteptam să întâlnesc un episcop răsfăţat de soartă cu putere, cu bogăţie şi slavă. M-a întâmpinat un ascet fericit, un anahoret din inima deşertului citadin, cu o bucurie absolută că mă vede, deşi nici nu ştiu dacă auzise de mine vreodată şi s-a făcut în grabă, asemeni Mântuitorului „slujitorul nostru”^{(Ioan XIII, 13)}.

Înainte de Cluj, din Teiuş, a urcat un grup de femei aproape de bătrâneţe şi, după grai şi port, mi-am dat sema că nu sunt de acelaşi neam, nici de aceeaşi lege cu românii. Am intrat în vorbă şi înţelegând că sunt teolog şi-au dezlegat inimile, spunându-mi păsurile şi căutările lor. Am înţeles că avem aceeaşi ţintă şi m-am mirat că, deşi de altă confesiune, îl căutau pe părintele Justinian. Le-am întrebat dacă nu au preot şi biserică de-a lor, la care mi-au dat un răspuns cât o teologie întreagă: „avem de toate, dar la dumnealui este puterea”.

Despre ce putere era vorba m-am convins personal, ori de câte ori viaţa mi-a prilejuit întâlnirea cu acest suflet mare, străjer al Ortodoxiei din Ardeal.

M-am minunat văzându-l ieşind în grabă la chemarea vreunui suferind sau nevoiaş, şi cu epitrahilul mereu la îndemână, slujea ca un simplu preot la urgenţele spirituale cu care credincioşii îi băteau cu îndrăznire la uşă. Întrebaţi pe cine caută, răspundeau simplu: „pe Părintele”. Orice altă titulatură era de prisos; pentru sufletele lor ostenite, nimic altceva nu trebuia decât un părinte bun care să-i mângâie şi să-i întărească.

Participarea sa la slujbele duminicale sau praznicale din ţinutul eparhiei era un adevărat eveniment adăugat sărbătorii respective. Cuvântul de foc cu care încununa bogat o slujbă cu adevărat arhierească era înghiţit cu lăcomie de mulţimea imensă, venită din mari depărtări, fiindcă, în tot Ardealul, nimeni nu vorbea atât de pătrunzător şi de actual ca Părintele, majoritatea copleşitoare a predicatorilor din zonă, folosind metoda stearpă a comentariului scripturistic, sub influenţa scolastică, atât de pustiitoare de suflet viu. În trenuri, în autobuze sau pe cale, oamenii se întorceau la casele lor purtând în suflet o nelinişte străină, strecurată în inimă de cuvântul pătrunzător până la „despărţitura dintre suflet şi duh”^{(Evrei 4, 12)}, mărturisind într-un glas că „niciodată nu a grăit cineva ca omul acesta”.

Nu scapă nici un prilej să meargă în Maramureş ori să faciliteze cunoaşterea patriei lui de către cei ce se preumblă prin Ardeal. Dar mai ales face trimiteri insistente la Rohia unde i-a rămas definitiv inima. Odată am vrut să scurtez drumul de întoarcere spre casă, să nu mai urc la mănăstirea Sf. Ana, pretextând că sunt obosit.

– Păi, tocmai fiindcă eşti obosit trebuie să ajungi neapărat acolo şi după o noapte de odihnă la Rohia vei fi un alt om. Ştiu eu ce-ţi spun.

Şi a ştiut. A doua zi eram din nou în toate facultăţile mele, fizice şi metafizice, continuând pelerinajul însănătoşit.

Altădată, aflând că ţintesc Maramureşul şi-a făcut şi el cale într-acolo şi am plecat în condiţiile cele mai fericite în ţinutul de basm. Nu şi-a anunţat preoţii la care urma să oprim; dar nici nu era nevoie. Aceştia nu erau deloc surprinşi, ci numai copleşiţi de bucurie. Nu am cunoscut niciunde un ierarh care să-şi iubească preoţii ca pe cei mai autentici copii ai lui şi să le cunoască viaţa atât de amănunţit şi de familiar. Până ce preoteasa, bucuroasă de aşa oaspeţi dragi, umplea de bunătăţi masa, într-o mişcare de desen animat, preotul sporovăia cu Prea Sfinţitul despre anumite amănunte, spre mirarea mea că ierarhul cunoştea asemenea detalii din viaţa fiecărei enorii.

Pe cât de bucuroasă era întâlnirea pe atât de profund dramatică devenea plecarea; era ca o smulgere silită, după ce-i săruta pe toţi din casă pe creştet şi, când maşina dădea cotul după şcoală sau după moară, mâinile lor rămâneau întinse în văzduhul ce le înghiţea părintele drag. În maşină urma o amănunţită expunere a isprăvilor pe care preotul de la care plecasem le împlinea şi pentru care era gratulat, în absenţă, cu formula „mânca-l-ar tata”. Când l-am întrebat de ce-i iubeşte aşa de mult pe toţi mi-a răspuns: „Cum să nu-i iubesc? Sunt nişte viteji. Pe aici preoţia nu-i uşoară, iar ei sunt foarte de ispravă”.

În gândul meu cugetam că preoţia este grea oriunde; iubirea e mai rară. Fericiţi cei învredniciţi de Dumnezeu să slujească în zona unei astfel de iubiri creştine. Dar nu sunt mai puţin obligaţi; noblesse oblige; cu cât mai mult iubirea!

În drumul de întoarcere spre Cluj ne-a prins noaptea şi printre altele ne-a întrebat dacă ştiam că Maramureşul are imnul lui special. În mod cert nu ştiam şi l-am rugat să ni-l cânte; iar el a acceptat cu vădită satisfacţie, cântând cu o voce mistică şi uşor tărăgănată:

Cât e Maramureşu
Om frumos ca mine nu
Nici oraş ca Sighetu

Eu Sighetul nu-l ştiu, dar că Părintele Justinian este cel mai frumos om, sunt fericit să cred. Şi probabil că nu numai eu. […]

Ceea ce m-a intrigat întotdeauna, în faţa acestui mare spirit creştin şi român – Justinian Chira – a fost trezvia lui neîmblânzită, nici de vreme, nici de vremuri. Faptul că Dumnezeu, după un timp de luptă negrăită, cu sine, cu îngerul sau cu Celălalt, după ani mulţi de sărăcie şi primejdii, dinlăuntru sau dinafară, l-a umplut de bunătăţi şi de vrednicii preaînalte, nu l-a îmblânzit deloc, rămânând un mare neîmpăcat. Nicăieri ca în cugetarea lui, nu se potriveşte mai bine, strigătul de prunc al lui Dumnezeu – episcopul din Hippona – care zice: „ne-ai făcut spre Tine, Doamne, şi neliniştit este sufletul meu până ce se va odihni în Tine”. L-am zărit prin anii de mare învălmăşeală de după rebeliunea atipică a anilor ’89, deasupra unei mulţimi, cuprinsă de o ultimă turbare postcomunistă, ridicând un Evangheliar greu, cu coperţi ferecate în aurul şi argintul băieşilor români, şi coborându-l convingător, ca pe un ultim argument, peste câteva capete mai semeţe, care, asemenea lui Iuda, „nu voiau să înţeleagă” (vezi Denia din Sâmbăta Mare). L-am recunoscut îndată pe Ioan cel Aprig, născătorul lui Ioan Alexandru şi odihnitorul altui mare dramatic rătăcitor printre stihiile acestei lumi – Nicolae Delarohia.

În ultimii ani, l-am văzut tot mai rar sau deloc. Şi nu cred să-i fie bine nici lui fără mine, nici mie fără privirea lui dizolvantă. Când îi întâlneşti privirea-i inconfundabilă, îţi aduci aminte de poetul ce spune: „când te uiţi îndelung în abis, abisul începe să se uite în tine”. Se zice că ar fi împlinit vârsta ultimă a psalmistului – optzeci de ani, după care ar urma „chin şi osteneală”; eu însă nu pot crede în bătrâneţea lui Justinian Chira. Este o categorie neprevăzută în universaliile kantiene. Tare aş fi curios să-l aud „ce spui tu despre tine însuţi”. în mod cert, va spune cu hotărârea-i specifică: „dacă de bătrâneţe vorbeşti, nu sunt eu acela”.

Cândva am scris o carte despre câţiva părinţi ai sufletului nostru cel prea dosădit în secolul satanic; a fost singurul care a reacţionat pe măsură, trimiţându-mi o lungă scrisoare de iubire; o păstrez ca pe un posibil argument la o foarte posibilă judecată. Acum îl rog eu să nu mă uite; şi aşa, nu mă va uita nici El. Amin.

(Pr. Ion Buga – Unde a fost Biserica, Editura Sf. Gheorghe-Vechi, București, 2001, pp. 32-38)