Părintele Sorinel și prebitera Natalia Platon împreună cu familia lor

Părintele Sorinel Platon din satul Soci, comuna Borca, Neamţ, completează spusele Presviterei Natalia despre bucuriile şi ispitele familiei sale. lubirea de Domnul, rugăciunea împreună, grija pentru ce va fi cu sufletele celor opt copii sunt preocupările de căpătâi ale celor doi soţi. Nădăjduim ca harul ce se revarsă din plin asupra acestei familii să aprindă şi în sufletele noastre dorinţa de a-L iubi mai mult pe Dumnezeu şi rugăciunea…

— Părinte, e grea crucea familiei cu mulţi copii?

— Eu vin dintr-o familie unde am fost cinci băieţi în casa părinţilor noşrri — eu fiind al patrulea. M-am simţit extraordinar de bine înconjurat de fraţii mei şi de părinţi, şi mi-am dorit o familie aşa numeroasă. Am văzut cât de bine ne este când suntem împreună, când ne ajutăm, când ne bucurăm împreună… Consider că este o cruce grea, fiindcă educaţia este o muncă colosală — mai ales educaţia creştinească. În general educaţia presupune şi o educaţie creştinească, dar cea duhovnicească este o muncă foarte grea, şi nu cred că am putea reuşi ceva fără ajutorul lui Dumnezeu, fără rugăciuni, fără a ne implica în ceea ce ne-a lăsat Mântuitorul drept principii de viată, calea pe care să mergem.

„DACA TE DĂRUIESTI, REUŞEŞTI LE FACI PE TOATE”

– Cum reuşiţi să faceți faţă responsabilităţilor de soţ şi tată, dar şi de preot și duhovnic?

— Nu este nici ceva uşor, nici ceva foarte greu. Dacă te dăruieşti sincer şi cu preocupare, reuşeşti să le faci pe toate. Te rogi, şi Dumnezeu îţi dă putere, te ridici şi te duci la treburile care sunt, te gândeşti şi la familia care are nevoie de tine, te întorci şi acasă, să-ţi împlineşti şi acolo datoria. Într-adevăr, nu e uşor să porţi grijă de parohie, să ai atâtea suflete, fiecare cu un caracter unic şi fiecare cu nevoie de un sfat bun. Dacă ne raportăm la Dumnezeu, care mi-a pus înainte acest mare dar al hirotoniei cu cuvintele „Păstrează-l pănă îl voi cere de la tine”, ne infricoşează responsabilitatea preoţiei. La fel şi cuvintele Sfântului Apostol Pavel, că nimeni nu poate să fie gospodar în biserică dacă nu e gospodar în casa lui, adică nu poţi purta grijă de biserica lui Dumnezeu dacă în casa ta e vraişte. Şi atunci te rogi la Dumnezeu să te lumineze, să te întărească şi să te ajute, să-ţi dea soluţiile cele bune, să nu te lase să te pierzi — căci ne putem pierde foarte uşor ca preoţi: poţi să ai impresia că trebuie să te dedici parohiei şi îţi neglijezi familia, sau crezi că trebuie să-ţi îndeplineşti îndatoririle de tată, şi îţi neglijezi enoriaşii. E foarte greu uneori, dar, cum v-am spus, când te rogi la Dumnezeu, Dumnezeu îţi dă putere. Nu mai e timp acum să ne gândim la greutăţi şi să ne plângem, e timpul să lucrăm, să lucrăm în via Domnului. Când va veni şi va cere partea Lui de roade, atunci… cum socoteşte Dumnezeu.

 

Îmi ceream odată iertare faţă. de un Părinte, că îi greşisem cândva cu ceva, şi a zis: „Nu, Părinte, nu mi-ai greșit… Mie mi s-a părut că ai greşit, însă Dumnezeu are cântarul Lui. Dumnezeu nu cântăreşte cu cântarul nostru, nici cu greutăţi de-ale noastre. El cântăreşte cu cântarul Lui, şi nu ştiu înaintea lui Dumnezeu ce este primit şi ce este înlăturat din viaţa noastră”. Că nouă ni se pare că am făcut multe, dar…

Eu am făcut o biserică, am fâcut un paraclis, am făcut două case — să zic aşa, parcă aş tinde să spun că am cu ce mă lăuda, Insă nu aici e împlinirea. Omul este o valoare mult mai mare, chiar mai mare decât o biserică. Trebuie să ne dedicăm cu toată frica acestei responsabilităţi de a cârmui suflete, de a întemeia o familie, de a lăsa în urma ta nişte ramuri, nişte lăstare, care la rândul lor să aducă. rod. Nu poţi să laşi în urmă nişte copii iresponsabili, care să facă rău — să facă rău Bisericii sau să-şi primejduiască viaţa. Cu toate trebuie să te osteneşti să fie bine.

„MAICA PREACURATĂ, PURUREA FECIOARĂ, SUFLETUL DIN MINE NU-L LASA SA PIARĂ!”

— De ce este important invătăm pe copii să se roage de mici?

— Cum zicea şi Cuviosul Paisie Aghioritul: dacă te rogi de mic, ai de unde te hrăni când o să fii mare; dacă nu te rogi de mic, e greu să te mai rogi când o să fii mare. Adică lucrul pe care îl dobândeşti din copilărie e mult mai sănătos decât lucrul pe care îl dobândeşti la vârsta maturităţii sau adolescenţei. E foarte important să ne rugăm de mici, pentru că atunci când eşti mic, eşti cu sufletul curat, eşti cu inima curată şi altă putere are rugăciunea de-a se sădi în firea acesta plăpândă. Zicea Părintele Iustin Pârvu că aluatul, cât e crud, îl mai modelezi, dar când s-a întărit nu mai poţi — strângi din el, dar nu mai iese lucru bun. Şi meşterul, olarul, pictorul de frescă se grăbeşte să lucreze cât e materialul proaspăt. Când s-a întărit, are mult mai mult de lucru.

Nu spunem că nu reuşeşte, dar e mult mai greu. Copilul care nu se roagă, dacă nu învaţă de mic să se roage, bâjbâie mult prin viață.

— Cum îi invăţaţi pe copiii din familia dumneavoastră, dar şi pe copiii din parohie să prindă drag de rugăciune?

— Eu întâi incerc să-i constientizez că în viată nu e bine să alergi după doi iepuri, ci să alergi după un singur lucru, pe care ştii că îl vei păstra, îl vei avea şi te vei folosi de el toată viaţa.

Rugăciunea poate să-ţi ofere lucrul acesta. Aşa de multe fericiri parcă sunt în lumea noastră, dar vedem că unele mai devreme, altele mai târziu işi pierd din valoare, şi ceea ce altădată era o fericire devine apoi o problemă majoră, chiar o dramă. „Multe sunt necazurile drepţilor, dar din toate acelea îi va izbăvi pe ei Domnul”…

Eu îi învăţ pe copiii mei, şi pe cei din parohie, să se roage pentru părinţii lor — că, dacă sunt copii, rebuie să te raportezi la vârsta lor pentru cei ce le fac bine, dar şi pentru cei ce le fac rău. De multe ori am fost surprins ca preot, dar şi ca tată, să aud copiii cum se roagă, cum vin la biserică, cum vor să citească la strană: seara la rugăciune sau dimineaţa la Utrenie vor să citească un psalm, şi se bucură foarte mult când o fac.

Eram într-o seară la rugăciune cu copiii, şi-l aud pe cel mai mic dintre băieţi, pe Ioil, rugându-se: „Maică Preacurată, pururea Fecioară, sufletul din mine nu-l lăsa să piară”. Când auzi copilul acela de cinci ani spunând rugăciunea: „sufletul din mine nu-l lăsa să piară”, nu poţi să rămâi nepăsător, să nu vezi importanţa rugăciunii şi cât de mult contează să-i înveţi pe copii de mici să se roage. Şi aşa îi învăţ: să se roage pentru cei ce ne fac bine în casa noastră, pentru cei ce ne fac rău, pentru cei ce, în parohia noastră, fac bine sau fac rău — şi i-am rugat pe mulţi să se roage pentru biserică., deoarece construiam o biserică. I-am rugat să se roage pentru sporul nostru, ca Dumnezeu să facă lucrul mâinilor noastre să dăinuiască. Mereu le vorbeam de Mănăstirea Sfântului Gherasim de la Iordan, care are aproape 1700 de ani şi încă se păstrează, şi încă are aceeaşi rânduială lăsată de Sfântul Gherasim. Le spuneam celor mai mari dintre copii: „Iată ce înseamnă să dăinuiască lucrul tău peste veacuri!”. Aceasta se face numai cu rugăciune, cu Dumnezeu…

Când s-a zidit altarul la noi, la biserică, când am făcut masa altarului, i-am rugat pe oameni ca tot satul să postim trei zile şi să citim rugăciuni, să. citim Psaltirea, pentru că se zideşte sfântul altar. Şi atunci, în sat… nu pot să vă descriu, a fost un har, o stare în care s-a simţit ca niciodată puterea acestei rugăciuni. Ştiu că foarte mulţi s-au rugat, şi parcă s-a înălţat satul de pe pământ, şi de la Ierihon am urcat către Ierusalim. Şi copiii, şi toţi s-au rugat atunci… A fost într-adevăr ceva extraordinar.

SINGURA VOASTRA ŞANSA ESTE DOAMNE IISUSE…

— Părinte, puteţi să ne povestiţi o intămplare din viaţa copiilor dumneavoastră legată de relaţia lor cu Dumnezeu?

— Au fost foarte multe intâmplări în care i-am văzut pe copiii mei punându-şi nădejdea în Dumnezeu în momente de cumpănă pentru ei, momente mai grele. Noi acasă nu avem televizor. Îmi spunea unul din copii că ar fi vrut să meargă la o vecină, să se uite un pic la televizor. Şi i-a venit atunci în gând ca, decât să meargă să se uite la televizor, mai bine să stea să facă nişte rugăciuni şi metanii. Şi mi-a spus că a făcut vreo două sute de metanii şi, când s-a oprit din făcut metanii, nu mai voia nici televizor, nici emisiuni, ci ar fi vrut incă să mai facă metanii.

Altădată, mergeam cu primii trei băieţi la Muntele Athos. A făcut soţia procură pentru copii, ne-am uitat, am verificat acte, tot, şi mie mi s-a părut că sunt valabile paşapoartele — m-am uitat de cel puţin cinci ori. Cand am ajuns în vamă la Giurgiu, mi-a spus poliţistul de frontieră. că paşapoartele copiilor sunt expirate. Atunci abia m-am trezit şi eu! Ştiam data expirării de pe rost, dar nu ştiu cum până atunci mi se părea că ar fi fost valabilă. Când am ajuns acolo şi ne-a spus poliţistul că paşapoartele sunt expirate, a fost un şoc puternic, mai ales că nici doamna notar care făcuse procura nu a observat. Ei, atunci şi eu, şi copiii ne-am făcut toate culorile când am văzut că trebuie să ne Intoarcem acasă. Era de ziva Sfântului Haralambie, 10 februarie, vacanţa lor. Le-am zis atunci: „Măi băieţi, singura voastră şansă de-aici încolo este Doamne Iisuse Hristoase…” — ei ştiau şi continuarea: miluieşte-mă pe mine, păcătosul. „Altă grijă de-acum să nu mai aveţi, decât rugaţi-vă, şi vedem ce rânduieşte Dumnezeu”. Şi atunci, cu ochişorii în lacrimi, au început să se roage, cât am mai insistat noi pe acolo să. trecem… Dar nu puteau să ne lase să trecem, şi ne-au întors. Însă chiar atunci când ne depărtam, a strigat poliţistul după noi şi a zis: „Incercaţi, totuşi, la serviciul de paşapoarte de aici, din Giurgiu, poate vi le poate face pe baza paşapoartelor vechi şi a procurii pe care o aveţi”. Ne-am dus acolo, şi dacă dimineaţa pe la 9 ne-au întors din vamă, pe la ora 1 am plecat înapoi, şi eram iarăşi în vamă, cu paşapoarte valide. Noi am pus-o pe seama rugăciunii copiilor, că ei într-adevăr n-au mai scos un cuvânt acolo în spate, în maşină, şi numai o rugăciune erau toţi trei, că-şi doreau foarte mult să ajungă la Sfântul Munte. Şi întâmplări de felul acesta sunt multe…

RUGĂCIUNILE PĂRINTILOR INTĂRESC TEMELIILE VIEŢII COPIILOR

– Cum îi feriţi de provocărde lumii moderne?

— Văd că nu pot să-i feresc, văd că sunt expuşi la provocările lumii, dar încerc să zidesc în ei contrariul acestor provocări rele. Cred că aici cel mai mult contează rugăciunea părinţilor pentru copii. Arn învăţat lucrul acesta de mic de la tatăl meu, pe care mereu îl vedeam rugându-se pentru băieţii lui: se ruga cu voce tare, făcea metanii şi ştia rugăciuni foarte multe. M-a impresionat de mic pilda aceasta de acasă. Am înţeles apoi şi de la Părintele Iustin, am înţeles şi de la Părintele Ioan, pe care îl avem acum duhovnic: cel mai mult rugăciunile părinţilor întăresc temeliile vieţii copiilor. Provocările copiilor de astăzi sunt mari, şi e foarte greu să le faci faţă, că lucrează atât de subtil, atât de adânc… merg în adâncul inimii, lucrează cu ceea ce le place, lucrează cu ceva care seamănă foarte mult cu ceea ce propune Dumnezeu, cu ceea ce propovăduieşte Biserica, încât parcă nu te-ai depărta de morala creştină când te uiţi la aceste provocări. Zici că nici nu-i păcat, că nu-i nimic rău. Însă, ca preot, îmi dau seama poate mai uşor ce insearnnă aceste provocări. Cu copiii vorbim, pentru că foarte mult contează comunicarea.

Eram odată impresionat că unul din copii — nu mai ştiu ce le spuneam despre o reclamă, şi unul din băieţi mi-a zis: „Reclamele, tată, sunt nişte minciuni!”. M-am mirat, şi bineînţeles că l-am întrebat mai departe ce înseamnă că este minciună.. Am conştientizat el şi-a dat seama cu adevărat că este o minciună. Copiii sunt chemaţi să facă faţă unor provocări foarte dibace, inoculate în lumea noastră, însă trebuie să avem şi noi ochii la Dumnezeu. Căci Părintele Iustin spunea: „Măi, rugăciunea e soluţia la toate. Dacă lipseşte rugăciunea, lipseşte lumina, lipseşte priceperea, lipseşte mintea… Mintea e lipsită de harul lui Dumnezeu, şi atunci omul se poartă nebuneşte”. Şi copiii să se roage cu dragoste, şi noi, părinţii, să ne rugăm cu osteneală, cu râvnă la Dumnezeu. Comunicând şi citind şi păstrând legătura cu duhovnicul, sperăm să-i putem inarma impotriva acestor provocări. Ei sunt în şcoli, aud un limbaj murdar, obscen chiar, văd un comportament din acesta prea trupesc… Sunt tineri, poate şi ei îşi doresc să aibă ce au ceilalţi; în şcoli, cei ce au râd de cei ce n-au, cei ce n-au se simt inferiori celor care au, material vorbind.

„Dumnezeu iubeşte şi poartă de grijă mai mult de perechile care au mulţi copii. Într-o familie mare se pricinuiesc copiilor mai multe prilejuri ca ei să se dezvolte normal, atâta timp cât părinţii le dau o educaţie bună. Căci un copil îl ajută pe celălalt, fiica cea mai mare o ajută pe mama, al doilea copil poartă de grijă de cel mai mic etc. Există sentimentul de dăruire, trăiesc într-o atmosferă de jertfă de sine şi dragoste. Cel mic îl şi iubeşte, dar îl și respectă pe cel mare. Într-o familie cu mulţi copii acestea toate se cultivă în chip firesc”.  (Cuviosul Paisie Aghioritul )

Plus că: „Tu posteşti, eşti un înapoiat!” — cum ne face lumea de azi pe noi, creştinii, şi cum vrea să lase impresia că suntem. Trebuie şi noi să venim cu armele noastre, şi avem arme să luptăm, dar cel mai mult face rugăciunea. Dacă este rugăciune, atunci şi armele le mânuim uşor, şi tactica aceasta de război işi are eficienţa ei. Dacă este rugăciune, Dumnezeu ne luminează.

Eu, cel puţin, gândindu-mă odată la viitorul familiei mele, am realizat cât de greu este măcar şi o zi să-mi duc familia mai departe. M-a luat cu trepidaţii la inimă incât, dacă aş mai fi zăbovit câteva minute în preocuparea asta pentru ziua de mâine, cred că-mi stătea inima, cred că şi muream. De aceea Mântuitorul a zis: „Nu vă preocupaţi de ziua de mâine, că ajunge zilei răutatea ei”. Este, într-adevăr, multă răutate într-o zi din aceasta, încât să te mai preocupi şi de ziua de mâine e peste puterile noastre. Atunci ne rugăm la Dumnezeu, şi Dumnezeu ne ajută pentru „pâinea cea de astăzi», şi mâine pentru „cea de astăzi”, şi poimâine ne rugăm tot pentru „cea de astăzi”, şi aşa în fiecare zi ne rugăm la Dumnezeu să ne dea putere. Părintele Vasile Mihoc spunea că este greu şi la el — e greu cu 13 copii! dar spunea: „Trebuie să vă daţi seama că aici sunt şi 13 de «Tatăl nostru», şi 13 de «Cuvine-se cu adevărat»”… Şi era aşa, într-adevăr. La fel şi la noi, dacă ne vom ruga, vom izbândi — şi eu sper să înţelegem că omul nu e nici maimuţă, şi nici maimuţa n-o să fie om, ci omul e făptură lăsată de Dumnezeu, extraordinar de înzestrată, extraordinar de valoroasă., şi nu se cuvine s-o lăsăm să se piardă pentru nişte provocări din acestea efemere.

„VREAU SI EU, VREAU ȘI EU SĂ MERG”

„Dacă te rogi de mic, ai de unde te hrăni cănd o să fii mare”  (Cuviosul Paisie Aghioritul).

 — Ce vă bucură cel mai mult la copiii dumneavoastră? — Mă bucură faptul că-şi doresc să fiu impreună cu ei, îşi doresc să fiu între ei. Eu mereu vin seara să le spun povestioare şi pildele Mântuitorului, le citesc din Evanghelie sau din Vieţile Sfinţilor, dar în special pildele. Şi vorbeam de pilde, şi lor le plăcea să asculte — nu numai cei mici; toţi.

Asta şi pe mine mă bucura foarte mult, şi mă bucură să-mi petrec timpul cu ei… Mă bucură foarte mult, iarăşi, la copiii mei să văd că-şi doresc şi ei să fie copii credincioşi, nişte români vrednici de Inaintaşii lor. Mereu le vorbesc despre bunicul meu dinspre tată, care a murit pe front. Bunicul dinspre mamă a luptat şi el pe front, dar a mai avut zile. „Uite, străbunicul vostru a încasat un glonţ. Nu se cuvine să lăsăm ţara asta aşa, chiar să nu ne preocupe deloc ce înseamnă România”. Si mă bucură foarte mult să văd că ţin şi la numele de român, şi la valorile noastre, şi la Biserica noastră.

Eu, dimineaţa, pe la cinci, dacă mă duc la biserică, am nevoie şi de-un pic de ajutor; nu întotdeauna, dar uneori sunt sărbători sau zile mai aglomerate. Şi atunci Intreb: „Cine vrea să meargă de dimineaţă cu mine la biserică?” Şi primesc imediat răspuns de la ei. Sau noaptea, la rugăciune, când mai făceam Sfânta Liturghie, zicea mai ales Ioil: „Vreau şi eu să merg!”. „Măi, lasă, măi, că tu eşti prea mic. Nu rezişti tu noaptea”. „Vreau şi eu, vreau şi eu să merg!”. Odată nu l-am trezit. Ei, a doua oară nu s-a mai culcat el, a stat ca să meargă la biserică. Şi am zis: „Măi Ioil, ia şi te culcă. Ce-i mai bine: să dormi în strană sau în dormitor?” — că el, într-adevăr, dormea în strană. Dar el, nu: voia să meargă la biserică, chit că doarme, dar dimineaţă să fie acolo, să ia anaforă.

„SĂ NE RUGAM CU DRAG, FIECARE DUPA PUTERE”

— A vorbit soția foarte frumos despre bucuria rugăciunii făcute în comun în familie. Cum vedeti sfinţia voastră această bucurie a rugăciunii în familie?

— Momentele în care ne rugăm în familie erau şi sunt momentele cele mai frumoase. Uneori, într-adevăr, au mai fost momente în care lipsea această rugăciune în comun, şi parcă simţeam că am scăpat şi frâiele din mână. Dimineaţa, vreunul din ei era deja în genunchi la rugăciune, sau seara vedeam că fac metanii, sau când veneam noaptea acasă, mai găseam câte o carte de rugăciune lăsată pe sub ei.

Mă bucură foarte mult să văd că totuşi se preocupă, pentru că momentele acestea de rugăciune pe care le facem împreună sunt cele mai frumoase. Noi toţi ne-am dorit să avem o cameră care să fie Paraclisul casei, în care să avem acolo şi icoana, şi lumânarea, şi cartea, şi metanierul, toate. N-am reuşit să facem dintr-o cameră paradisul casei, pentru că unde e paraclisul, noi şi rămânem peste noapte toţi, şi nu mai poate să fie paraclis acolo.

Vrem să ne facem o cameră, însă pentru a-ţi face o cameră de rugăciune trebuie să ai rugăciune, că nu poţi să-ţi faci paraclisul dacă-ţi lipseşte rugăciunea. Întâi trebuie să fie rugăciunea, şi apoi să fie şi paraclisul, de aceea important este să ne rugărn, să ne rugăm cu drag — să nu ne rugăm forţat. Să ne rugăm cu drag, fiecare cât poate, după. putere. Când cel mai mic işi termină rugăciunea, îşi termină metaniile lui, cât consideră el, se duce în pat. Alţii, care sunt mai mari, mai zăbovesc la rugăciune până ajung la odihnă.

Eu nu le-am dat niciodată un număr, nu le-am spus ce să facă, dar le-am vorbit despre sfinţi, despre puterea rugăciunii. Ei mi-au spus: „Tata, dacă eu într-o zi uit să mă rog, am observat că ori am avut test neanunţat, ori mi s-a întâmplat ceva şi nu prea m-am descurcat la şcoală. De fiecare dată când m-am rugat am observat că toate merg strună.”. Copiii, în general, sunt foarte buni — şi nu vorbesc numai de copiii mei. Copiii, în general, sunt foarte buni, dar au nevoie şi de părinţi buni, să îi ajute. Tatăl meu, care avea cinci băieţi, spunea: „Copiii mei sunt toţi buni”. Într-o Duminică, stând cu el la masă, după slujbă, mi-a spus: „Uite, cutare nene mi-a zis că nu se poate, măcar unul dintre ei o să fie rău, o să vezi. Ce facem, Sorinel, îi dăm dreptate? O să fie vreunul. Noi eram toţi răi atunci, toţi îi făceam probleme, toţi îi făceam necazuri, dar el nu se uita, ca tată, la ceea ce eram copiii lui atunci, cred că el se uita în viitor, la ceea ce sădeşte el şi-şi doreşte să ajungă copiii lui. Acum, când am ajuns eu la anii ăştia şi-mi aduc aminte de vorbele tatălui meu, mi-e şi ruşine să trăiesc altfel, să trăiesc cumva într-un fel în care să-i fac numele de râs, mai ales că nu mai este printre noi. Şi eu înţeleg tot aşa, să-mi împărtăşesc viaţa cu copiii mei. O să fie ei, poate, ispitiţi în viaţă, dar important e să nu cedeze, să nu se dea bătuţi. Poate într-o bătălie, acolo — să dea Dumnezeu să nu fie! dacă o să piardă, să nu creadă că au pierdut tot războiul, ci să se ridice şi să lupte în continuare, ca toţi cei cu care ne mândrim din neamul nostru. Şi să ne rugăm la Dumnezeu.

— În final, vă rog să adresaţi un sfat pentru familiile cu mulți copii…

 — Eu le spun tuturor că nu e bucurie mai mare decât a trăi într-o casă cu mulţi copii. Acum pot să spun ce înseamnă să ai o familie cu opt copii, însă îmi dau seama că foarte multe familii vorbesc despre o familie numeroasă doar aşa, din ce-şi închipuie, dintr-o logică omenească, poate chiar în mod împătimit. Eu, ca unul care deja trăiesc bucuria unei familii numeroase, pot să spun ce este o familie, pot să spun dacă e bine. Dacă ar fi ceva rău, chiar aş spune: „Măi, nu faceţi copii, că am făcut eu şi nu e bine”. Dacă Dumnezeu ne-a dat copiii aceştia, înseamnă că Dumnezeu ne-a împodobit aşa de frumos casa. Să mai nască românii noştri copii, pentru că s-au limitat la unul, la doi, la cel mult trei, însă nu prea ne încadrăm în porunca dumnezeiască de-a creşte şi de-a ne înmulţi.

Să nu stăm cu teamă pentru ziua de mâine, căci, într-adevăr, nu prea suntem ajutaţi în ţara asta noi, românii — mai ales pentru a creşte un copil, cu alocaţia mizeră dar să naştem copii, că nu de-aici ne vine nouă bucuria, din a avea cu ce-i creşte, ci bucuria vine din faptul că împodobeşti lumea asta cu nişte caractere sănătoase, frumoase, aşa cum a zis şi doamna preoteasă. Nu e totul să-I naşti, totul e să-l şi educi cum se cuvine. Asta e şi bucuria noastră de români, să lăsăm în urma noastră locuitori pentru ţara noastră, că „cine s-a înmulţit, cam aceia au şi stăpânit”, spunea Înaltpreasfinţitul Teofan. Cine s-a înmulţit, aceia au şi stăpânit pământul. Trebuie şi noi să rămânem stăpâni în ţara noastră, în Biserica noastră, să nu lăsăm să fie aşa de mult atacată şi împuţinată. Acesta e îndemnul meu pentru români şi pentru familiile cu mulţi copii: să lupte! Iar cei care nu au copii să nască copii, iar cei cărora le dă Dumnezeu puţini copii să se bucure de darul pe care l-au primit şi să nu se mâhnească că nu au mai mulţi, pentru că şi aceea este tot o lucrare în via lui Dumnezeu.

Material realizat de Mihaela Raluca Tănăseanu

Sursa: Revista Familia Ortodoxă, luna iulie / 2017, nr. 102