Părintele Stăniloae, om și teolog al rugăciunii. Mărturia PF Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Am ales, ca subiect de mărturie despre Părintele Stăniloae, tema „Părintele Stăniloae, om şi teolog al rugăciunii”. Aceasta se poate, desigur vedea din toată opera lui. Nu numai studiile dânsului foarte temeinice şi permanenta sa formare teologică explică ethos-ul teologiei sale, ci şi faptul că el însuşi era un om de rugăciune. Sfinţia sa nu a etalat acest aspect al vieţii sale. Eu dau doar câteva mărturii despre unele momente pe care, întâmplător, am avut ocazia să le trăiesc în preajma sa.

Părintele avea un dar mare, acela de a apropia oamenii, iar în această apropiere puteai înţelege ce n-ai înţeles în teologia sa care, fiind foarte profundă, cerea un spirit de gândire în spirală, şi dacă nu-l puteai urmări când vorbeşte, la un moment dat rămâneai doar cu admiraţia. Părintele profesor aprofunda foarte mult sensurile cuvintelor chiar şi atunci când le repeta, cu fiecare repetiţie aducea o nuanţă în plus. Însă cei care nu puteau înţelege toată teologia sa de la catedră îl întâlneau acasă uneori sau pe drum, îl însoţeau pe drum până la tramvai şi în tramvai. A locuit în Bucureşti în două locuri diferite. Ultima adresă în Bucureşti a fost strada Cemica 6 (acum strada „D. Stăniloae”), acolo am mers noi mai mult. Anunţam cu o oră înainte, sau cu două, şi atunci ne spunea: „vino acum” sau „am pe cineva acum aici, vino peste o oră”. Avea o casă foarte modestă, un apartament foarte mic, când eram mai mulţi de-abia găseam loc să stăm; avea un birou cu cărţi deasupra, pe rafturi, în stânga, în dreapta, era foarte aglomerat.

Biroul era cât o chilie. Dânsul avea foarte multe din calităţile monahului, deşi era căsătorit. În primul rând, impresiona modestia foarte evidentă a locuinţei. Uneori ceream lămuriri Părintelui când nu înţelegeam bine ce a spus. Când explica şi nu avea textul scris, era alt om; cum scria, cum diferea complet modul de exprimare. De aceea – spunea cineva – dacă nu scrie, Părintele nu poate spune tot ceea ce are de spus. Într-un limbaj vorbit comunica altfel decât în scris, poate mai simplu, mai accesibil. A scris foarte mult, dar a vorbit puţin, ca predicator. Chiar şi ca profesor, nu ţinea cursurile liber. Dar şi propriul lui scris îl modifica, îl completa. Ca să predea cursurile de doctorat, citea propriile lui fraze şi uneori se oprea din citit.

Când se oprea, mi-aduc aminte că odată, şase ore a stat la o singură pagină, citind propria lui lucrare, cu reluări şi explicaţii. Se oprea la fraza respectivă şi se uita într-un colţ spre fereastră, parcă vorbea cu cineva, nu se uita tot timpul la noi. Atunci începea să adâncească fraza respectivă, zicând că o explică. Era mult mai adânc în ceea ce spunea în „explicaţie”, după cum se întâmplă şi în explicaţiile sau notele sale la Filocalie. Dacă vedeţi explicaţiile de la notele paginale, acestea sunt mai profunde decât textul respectiv. Părintele Stăniloae, de fapt, nu explică, ci adânceşte teologia Sfinţilor Părinţi, într-o terminologie adecvată. Avea o putere creatoare şi o inspiraţie extraordinară, pornind de la propriul său scris şi depăşindu-l mereu. Acest lucru l-am constatat noi ca doctoranzi la Bucureşti, dar cel mai mult l-au constatat cei de la tipografia Patriarhiei. Când îi dădeau șpalturile cu textul pe care l-a redactat pentru a le corecta, el scria din nou, altceva. Şi chiar pe acelea corectate personal le mai modifica odată înainte de forma finală, adică mai adăuga ceva. Zicea „sunt mereu nemulţumit de mine însumi”.

Era foarte interesantă metoda dânsului de a teologhisi. Când nu scria sau nu avea textul scris, iar noi îl întrebam ceva, atunci vorbea mai simplu. De aceea mergeam noi acasă la Părintele sau îl însoţeam până acasă. Când ne vorbea direct, fără să aibă textul în faţă sau fără să scrie, atunci încerca să fie mai catehetic, mai pe înţelesul tuturor. Ne împărtăşea din părerile dânsului privind viaţa Bisericii, privind teologia românească, privind teologia altor Biserici, privind alte confesiuni. În toate era o teologhisire, dar mai pe înţeles, mai familiar. Un fel de teologie mai de taină, mai de ucenicie, care te făcea să te simţi nu numai student, ci şi un fiu duhovnicesc. Am făcut aceste câteva remarci ca să înţelegem oarecum atmosfera spirituală din timpul anilor când l-am cunoscut aici, la Bucureşti. Doamna Maria, soţia Părintelui Stăniloae, era o femeie deosebită. Poate că pe lângă rugăciunea Părintelui Stăniloae, lucrul care a contat cel mai mult a fost rugăciunea doamnei Maria, care era o postitoare şi o femeie de evlavie profundă. Era o femeie care se ruga foarte mult, care l-a ajutat foarte mult pe Părintele profesor, care se ocupa de toate problemele administrative ale casei, pentru ca dânsul să se dedice scrisului. Dânsul se deş-tepta la orele cinci dimineaţa şi până la orele nouă – zece scria. După aceea, primea foarte multe vizite, încât era impresionant cum putea un om care scrie atât de mult să primească atâtea vizite în chilioara dânsului, acolo, pe strada Cernica 6.

Eu vă spun acest lucru pentru că la Proscomidie, de fiecare dată când pomenesc pe Părintele Dumitru Stăniloae pomenesc şi pe preoteasa Maria. E foarte important să se ştie acest lucru pentru că atât în viaţa preotului, cât şi în viaţa profesorului şi teologului, contează foarte mult dacă familia îl ajută sau nu îl ajută, dacă este o familie de rugăciune sau nu este, dacă soţia este sau nu o persoană a rugăciunii. În cazul Părintelui Stăniloae, chiar dânsul spunea „soţia mea se roagă mai mult decât mine”. Iar ea răspundea: „Ei, zice Dumitru aşa, dar dânsul şi când scrie, se roagă”. Era între ei o comuniune spirituală foarte profundă, întărită de rugăciune.

Mărturiile pe care le aducem în seara aceasta despre Părintele Stăniloae ca om al rugăciunii se referă doar la câteva momente din viaţa sa. Primul este chemarea sa de preot. Odată, când a venit să corecteze teza de doctorat pe care eu am pregătit-o la Strasbourg, atunci, cu ocazia venirii la Strasbourg şi apoi la Freiburg, înainte de susţinerea tezei mele de doctorat, mi-a mărturisit un lucru deosebit despre felul cum Dumnezeu l-a chemat să devină preot sau teolog. Părintele Stăniloae mai întâi s-a înscris la Facultatea de Istorie a Universităţii din Cernăuţi. Şi după un an, în vacanţă a venit acasă, iar într-o dimineaţă mama dânsului i-a spus: „Dumitru, am visat ceva deosebit despre tine”; el întrebă „ce?”. Ea răspunde „Am visat că a venit cineva şi mi-a spus «Fă un veşmânt preoţesc dar la biserică pentru Dumitru»”. „Şi eu, adăugă mama, am înţeles prin aceasta că tu ar trebui să te faci preot.”. El răspunde: „Nu ştiu dacă ar însemna chiar asta”. S-a dus înapoi la facultate şi a început să constate că totuşi facultatea pe care o urma era prea săracă spiritual. În anul următor s-a înscris la Facultatea de Teologie, deşi era foarte înclinat spre istorie. În teza dânsului de doctorat îmbina de fapt istoria şi teologia: Despre viaţa şi opera Patriarhului Dositei al Ierusalimului. Apoi ne-a spus Părintele că, deoarece Academia Teologică de la Sibiu nu mai avea la un moment dat profesor de Dogmatică, a fost dânsul solicitat să suplinească Catedra de Dogmatică. Atunci a început să traducă din Dogmatica lui Androutsos. După aceea a început să traducă din opera Sfântului Grigorie Palama şi în acest fel a depăşit pe Androutsos şi a început să scrie o teologie dogmatică neopatristică. Iată, aşadar, un foarte interesant destin. Tânărul Dumitru Stăniloae nu s-a înscris la teologie mai întâi, dar uite cum Dumnezeu lucrează în viaţa omului şi cum suplinirile la alte discipline îţi reorientează uneori vocaţia.

Aşadar, prima concluzie este că, în chemarea de preot a Părintelui Stăniloae, a contat foarte mult rugăciunea mamei. Noi nu ne dăm seama totdeauna de importanţa rugăciunii pentru că foarte adesea suntem tentaţi să facem o teologie scolastică, mai mult didactică. Totuşi, fiecare dintre noi reprezentăm un ţesut spiritual de daruri primite de la alţii! De la părinţi, de la profesori, de la colegi mai evlavioşi decât noi, de la credincioşi mai smeriţi decât noi, iar această prezenţă energetică, duhovnicească, a altora, în formarea noastră spirituală, este imensă. Însă, modul în care noi receptăm, restructurăm sau clădim în interiorul sufletului nostru ceea ce am primit de la alţii, ne face să fim noi înşine, ca persoană, ca mod distinct al existenţei şi al prelucrării influenţelor primite. Personal consider că înclinaţia Părintelui profesor pentru rugăciune a venit din rugăciunea mamei. Deci credinţa se transmite într-un fel şi pe cale energetică, duhovnicească, nu numai pe cale didactică. Omul care se roagă în familie îl influenţează pe celălalt, chiar dacă nu vorbeşte teologic. Cel care se roagă exercită o influenţă asupra celorlalţi prin însăşi prezenţa sa de fiinţă rugătoare. Este cazul cunoscut, în legătură cu Sfântul Serafim de Sarov, în care un student sau un tânăr cu o problemă foarte mare vine la dânsul şi-l găseşte într-o poiană, lângă schit, dormind. Şi nu-l trezeşte pe sfântul ci stă, se uită la el, se roagă şi aşteaptă ca să se trezească, şi, deodată, îi vine soluţia rezolvării problemei lui. Nu l-a mai trezit pe sfânt, a plecat înapoi, fiindcă aflase soluţia rezolvării problemei lui. Dar ce l-a inspirat? Prezenţa persoanei rugătoare! Aşa este şi în cazul Părintelui Stăniloae cu acest îndemn, de a face în dar Bisericii un veşmânt preoţesc! Am spus lucrul acesta şi la înmormântarea sa, în 1993, la Mănăstirea Cernica de lângă Bucureşti.

A doua mărturie ne vine din ceea ce a spus Părintele profesor Dumitru Stăniloae despre anii săi petrecuţi în închisoare – ştiţi că sfinţia sa a stat mai mulţi ani în închisoare. Când o delegaţie a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, din partea comisiei Credinţă şi Constituţie, în frunte cu Lukas Fischer – care a fost douăzeci de ani coordonator al acestei comisii – a venit aici în România, în anii ’60 ai secolului trecut, a întrebat: „Unde este Părintele Dumitru Stăniloae? Noi rămânem aici, în Bucureşti, o săptămână şi dorim să-l vedem.” Atunci autorităţile comuniste i-au spus Părintelui Stăniloae: „Moşule, ia ieşi din celulă, că-s nişte occidentali care întreabă de tine”. L-au scos din închisoare, iar apoi el s-a întâlnit cu teologii occidentali. Era, spunea Lukas Fischer, o atmosferă foarte emoţionantă, dar nici nu puteai să vorbeşti mult, să întrebi orice, pentru că se aflau tot felul de observatori în jur. Occidentalii l-au întrebat: „Şi cum a fost?” A răspuns Părintele „Aşa cum este acolo!”

A stat după aceea câtva timp corector de reviste teologice, până când cineva din conducerea Departamentului Cultelor a citit articolul Părintelui Stăniloae „Să nu ucizi”, şi a zis „Cine este acesta care a scris articolul? Ia să vină la mine. Cum stă omul ăsta acolo corector când este atât de talentat? Trebuie să îi dăm alt post, uite ce bine scrie”. Dânsul, după ce a ieşit din închisoare, „s-a reabilitat”, bineînţeles, după ce a trecut o vreme. Odată, când i s-a permis să reprezinte teologia românească la întruniri internaţionale, a fost întrebat: „Care este lucrul cel mai important care v-a marcat mai mult în anii de detenţie?” Părintele Stăniloae a spus: „În închisoare am învăţat să mă rog”, răspuns care a şocat pe cei prezenţi. Deci, închisoarea a devenit pentru el o şcoală a rugăciunii. Dialogul a continuat: „Dar cum, înainte nu vă rugaţi?” . „Mă rugam, a zis Părintele, dar mă rugam aşa… în baza tradiţiei, a obişnuinţei. În închisoare însă, când nu ştii dacă mai scapi sau nu cu viaţă, legătura cu Dumnezeu devine singura şansă de a nu-ţi pierde identitatea şi speranţa, atunci rugăciunea cu adevărat devine o respiraţie vitală a sufletului, nu în sens metaforic, ci în sens existenţial”. Deci e vorba de o rugăciune existenţială, făcută din toată fiinţa, nu e vorba de o rugăciune formală, mecanică.

A treia mărturisire pe care aş dori să o aduc despre dânsul ca om al rugăciunii mi-a fost inspirată de o întâlnire ortodoxă din Franţa, care a avut loc la Amiens, lângă Paris, în 1977. Este vorba de un Congres al ortodocşilor din Europa Occidentală, care se ţinea, dacă nu mă înşel, în fiecare an sau o dată la doi ani. Părintele Stăniloae a fost invitat ca vorbitor principal la Amiens. Iar după ce a avut loc această întrunire, am mers împreună la Institutul Sfântul Serghie din Paris, unde au studiat mulţi tineri de-ai noştri mai târziu, unii dintre ei sunt astăzi ierarhi. Institutul acesta avea două-trei clădiri modeste, cu studenţi puţini, vreo douăzeci la număr. Acest Institut a fost înfiinţat de către ruşii din străinătate. Studenţii de la Institutul Sf. Serghie erau în week-end. Câţiva erau acolo, în timp ce alţii erau plecaţi acasă. Noi, Părintele şi cu mine, cetăţeni ai României socialiste, n-aveam bani să plătim la hotel. Ca atare, am cerut cazare acolo, într-o cameră cu două paturi, unde locuiau doi studenţi care plecaseră acasă pentru câteva zile. Şi am stat, în noaptea aceea în aceeaşi cameră, iar înainte de culcare, Părintele Stăniloae a zis: „Să ne rugăm”. Şi ne-am rugat, am stat aşa în poziţie de rugăciune, iar dânsul a rostit pe de rost rugăciunile începătoare, dar pentru că n-aveam Ceaslovul cu noi, dânsul s-a rugat liber. Eu când am auzit cum se roagă, îmi venea să cred că e alt om. O rugăciune simplă, profundă, sensibilă, fără nici o idee teologică elaborată, zicea doar: „Doamne ajută-ne! Doamne fii cu noi! Doamne iartă-ne!”, exact aşa cum vorbeşte un copil cu tatăl său, în familie. O simplitate pe care o vezi numai la oamenii de la ţară, care n-au trecut niciodată printr-o şcoală teologică, dar care se roagă cu foarte multă convingere şi credinţă, într-o uimitoare intimitate şi familiaritate cu Dumnezeu. După aceea, în ziua următoare, eu am îndrăznit şi am întrebat: „Părinte profesor, mă iertaţi, dar eu m-am mirat când v-aţi rugat atât de simplu aseară”. El mi-a răspuns: „Cea mai mare ispită este să teologhiseşti în timpul rugăciunii. Atunci nu vorbeşti cu Dumnezeu, vorbeşti cu tine însuţi despre El”. Mai târziu, peste ani, l-am întrebat pe Părintele Cleopa de la Sihăstria despre ispita teologhisirii (a discursului teologic) în timpul rugăciunii. Iar el ne-a lămurit despre aceasta pe baza citatelor din Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Deci, aş zice că Părintele Stăniloae s-a rugat ca un student care nu-i teolog, dar tocmai această formă de rugăciune arată că, oricâtă ştiinţă teologică avem, dacă rămânem în suflet cu rugăciunea de acasă, din copilărie, este semnul că ne rugăm în modul cel mai autentic, adică acela în care ne simţim în faţa lui Dumnezeu Tatăl ca un copil în faţa Părintelui său.

L-am văzut de câteva ori pe Părintele profesor Dumitru Stăniloae slujind ca preot. Un contrast uimitor între teologia sa înaltă şi modul său smerit de a sluji ca preot. La prima vedere n-avea absolut nimic impresionant când slujea. Dar după ce meditai asupra modului cum slujea, îţi dădeai seama că ceea ce era cel mai impresionant era autenticul. Slujea cu o smerenie ca şi când ar fi un preot simplu de la sat, cu pregătire teologică modestă. Părintele Stăniloae nu se interesa nici cum sună vocea sa, slujea cu o voce aproape stinsă, nici cum îi arată înfăţişarea, nici gesturile. Era foarte natural, simplu, smerit, timid, reţinut, iar când predica, la bisericuţa de lângă strada Cernica, la care mergea dânsul mai des, rostea o cateheză foarte substanţială dar simplă, pentru ca şi oamenii simpli să poată înţelege esenţialul credinţei ca viaţă în Dumnezeu.

Ceea ce m-a impresionat totdeauna foarte mult erau cuvintele lui deodată simple şi esenţiale. Punea accentul foarte mult pe iubirea lui Dumnezeu faţă de noi – acest adevăr revenea des în predica sa – şi mai arăta cât de mult ne ajută rugăciunea. Predica sa era un fel de meditaţie cu sfaturi practice, simple, încât şi omul cel mai simplu ar fi înţeles că participarea la rugăciunile Bisericii este mare câştig pentru viaţa spirituală. Reflectând acum la modul în care slujea dânsul, mi-am dat seama că cele mai importante caracteristici ale slujirii lui ca preot au fost smerenia şi simplitatea. Însă smerenia sa venea din faptul că se simţea copleşit de prezenţa lui Dumnezeu. Este un mare dar ca atunci când slujeşti să te simţi copleşit de prezenţa lui Dumnezeu. În general când slujeşti ca preot, te gândeşti dacă eşti în ton cu strana, dacă nu-i cumva cineva care mai aduce o prescură, dacă nu cumva eşti mai în urma celorlalţi când slujeşti în sobor. Părintele Stăniloae era concentrat şi copleşit de sfinţenia momentului. În plus, transmitea convingere puternică şi simţeai că e purtător al unei prezenţe, dar nu o prezenţă spectaculoasă care să se impună forţat, ci era o prezenţă duhovnicească, trăită ca o pacificare a sufletului care o poartă în el. Uneori am făcut comparaţia cu două persoane de la noi, cu care semăna Părintele Stăniloae uimitor de mult, când slujea ca preot. În primul rând se asemăna cu Părintele Sofian, care nici el n-a fost mare vorbitor, dar cuvântul lui avea putere, ca sfat duhovnicesc, datorită prezenţei Duhului lui Hristos în preotul care ajută pe alţii. Părintele Stăniloae se mai asemăna, când slujea ca preot, cu Părintele Paisie de la Sihăstria. Părintele profesor avea în comun cu Părintele Sofian şi cu Părintele Paisie cuvântul pacificator şi sfinţitor, purtător de Duh Sfânt. Ne dăm seama deci, că în slujirea liturgică Părintele Stăniloae trăia foarte intens, era copleşit de prezenţa lui Hristos, de iubirea lui tainică şi sfântă în Liturghia Bisericii. Aici trebuie să mărturisim că dânsul de mai multe ori a spus, în mai multe împrejurări, că regretă că n-a fost măcar pentru o vreme preot de parohie. Uneori zicea: „Dacă aş fi fost mai mult timp preot de parohie, aceasta ar fi influenţat şi mai mult teologia mea”. Iar în testamentul către tineri, la sfârşitul vieţii, prin 1992-1993, pe care-l avem publicat în revista „Candela Moldovei” (nr. 5-6, mai-iunie 1992, Iaşi), a spus, printre altele, că îşi dă seama, la sfârşitul vieţii, că trebuia să lege mai mult teologia sa de importanţa operei filantropice, de slujirea aproapelui. Mereu nemulţumit de ceea ce a realizat, cu multă smerenie, regreta că n-a fost şi preot de parohie şi n-a unit îndeajuns teologia mistică cu cea misionară. Totuşi, noi ştim acum cât de multă misiune a făcut el cu teologia sa profundă în formarea teologică a preoţilor noştri de parohie, de mănăstire şi de universitate.

În fine, acum, spre încheiere, doresc să spun că teologia Părintelui Stăniloae în întregimea ei, chiar dacă unele dintre articolele lui au caracter mai istoric, poate fi numită o teologie a rugăciunii, direct, când vorbeşte despre rugăciune, şi chiar indirect, deoarece găsim în lucrările sale mai multe referinţe privind importanţa rugăciunii, privind foloasele rugăciunii, privind necesitatea rugăciuni. De pildă, în lucrarea Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, spune: „Rugăciunea e taina unirii omului cu Dumnezeu. E o taină care se înfăptuieşte de câte ori se roagă omul cu concentrare. Cel ce ajunge la o rugăciune neîncetată, trăieşte neîncetat această taină. Prin rugăciune străbate omul ca un scafandru în adâncimile nesfârşite ale lui Dumnezeu Care, ca Persoană iubitoare, rămâne totuşi distinct de cel ce se roagă şi-l menţine şi pe acesta distinct. De aceea, prin rugăciune, îi vin omului puteri nenumărate şi nesfârşite. Chiar puteri de rugăciune mai multă, cum vin cuiva într-un grad infinit mai mic, puteri chiar din semenul cu care primeşte să fie în comuniune. E cum te întăreşte prezenţa unei fiinţe atunci când comunică din spiritualitatea ei, cu atât mai mult prezenţa lui Dumnezeu în rugăciune. Sau când cineva face efortul de a se ruga, Dumnezeu îi vine în întâmpinare, întărindu-i acest efort şi atrăgându-l în adâncimile vieţii şi puterii Sale dumnezeieşti, din care capătă noi puteri.” Iar această meditaţie asupra rugăciunii o face Părintele Stăniloae după ce a citat mai înainte pe Sfântul Grigorie Sinaitul care zice: „Rugăciunea este Dumnezeu-Cuvăntul, care lucrează toate în toţi”. Reţinem, deci, că rugăciunea este Dumnezeu Care lucrează în noi.

Rugăciunea nu e o activitate numai a noastră, deoarece când ne-am pus în comuniune cu Dumnezeu rugăciunea devine prezenţa Lui lucrătoare în noi. Şi aceasta arată de ce Liturghia ortodoxă este săvârşită în primul rând de către Hristos, Care ne antrenează şi pe noi în slujire. „Tu eşti Cel Ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel Ce primeşti şi Cel Ce Te împărţi, Hristoase Dumnezeule” – se spune în rugăciunea preotului din timpul Heruvicului – adică săvârşitorul lucrării de sfinţire este însuşi Hristos, Care ne antrenează în lucrarea Lui. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt fac totul; preotul, slujitorul numai împrumută limba sa şi mâna sa” (Omilia 86 la Evanghelia după Ioan). În momentul în care ne punem în starea de comuniune cu Dumnezeu, nu numai noi lucrăm pentru El, ci şi El lucrează pentru noi, în noi şi prin noi. Întreaga spiritualitate ortodoxă confirmă teologia Părintelui Stăniloae despre rugăciune exprimată în comentariul său la afirmaţia Sfântului Grigorie Sinaitul, care defineşte rugăciunea ca fiind: „Dumnezeu Cuvântul Care lucrează toate în toţi”. Mai mult, în Mica Dogmatică Vorbită – dialoguri de la Cemica, ediţia a II-a revăzută, Sibiu 2000 – Părintele vorbeşte despre experienţa personală a rugăciunii: „L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu. Apoi în cărţi, în idei şi simboluri. Dar acest lucru nu mi-a dat nici pacea, nici iubirea. Într-o zi am descoperit în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii că e cu putinţă să-L întâlneşti pe Dumnezeu în mod real prin rugăciune. Si atunci L-am auzit spunându-mi: îndrăzneşte să înţelegi că te iubesc. Atunci, cu răbdare, m-am pus pe lucru. Astfel am înţeles treptat că Dumnezeu este aproape, că mă iubeşte şi că umplându-mă de iubirea Lui, inima mea se deschide celorlalţi. Am înţeles că iubirea e comuniunea cu Dumnezeu şi cu celălalt. Si că fără această comuniune, lumea nu e decât tristeţe, ruină, distrugere, masacre. Să vrea numai, lumea, să trăiască în această iubire, şi atunci ar cunoaşte viaţa veşnică”.

Aceasta este experienţa teologică a dânsului privind rugăciunea. Toată opera Părintelui Stăniloae, în mod indirect, este o liturghie a minţii şi a inimii, o teologie a rugăciunii şi a comuniunii cu Dumnezeu.

(DANIEL, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Părintele Stăniloae, om și teolog al rugăciunii. Mărturia unui discipol”, în Părintele Dumitru Stăniloae în conștiița contemporanilor. Mărturii, evocări, amintiri, Editura Trinitas, Iași, 2003, pp. 25-38)