Paştele – centrul anului liturgic
În centrul vieţii noastre liturgice, a perioadei de timp pe care o numim un an, se află praznicul Învierii lui Hristos. Ce este Învierea? Învierea este venirea în această lume complet dominată de timp şi, prin urmare, de moarte a unei vieţi veşnice. Cel ce a înviat din morţi nu mai moare. Nu într-o lume pe care nu o cunoastem, ci în lumea noastră, într-o dimineaţă, a apărut Cineva, care este dincolo de moarte şi, totuşi, în timpul nostru. Acest înţeles al Învierii lui Hristos, această mare bucurie, este tema centrală a Creştinismului şi a fost păstrat în formă deplină de Biserica Ortodoxă. Este adevărat ceea ce spun unii cu privire la faptul că tema centrală a Ortodoxiei, centrul întregii sale experienţe, cadrul după care se ajustează în permanenţă, este Învierea lui Hristos.
Centrul, ziua, care oferă înţeles tuturor celorlalte zile din toate timpurile este prăznuirea, an de an, a Învierii lui Hristos. Aceasta este întotdeauna începutul şi sfârşitul. Trăim întotdeauna după Paște şi ne îndreptăm întotdeauna către Paşte. Paştele este cea mai veche sărbătoare creştină. Întregul înţeles al vieţii liturgice a Bisericii este conţinut în sărbătoarea Paştelui împreună cu perioada de cincizeci de zile care îi urmează şi care culminează cu praznicul Cincizecimii, coborârea Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli. Această celebrare unică a Paştelui este reflectată în fiecare săptămână în Duminica creştină.
Dacă aţi avea puţin răgaz să citiţi imnele utreniei duminicilor aţi realiza, chiar dacă vi s-ar părea ciudat, că în fiecare duminică prăznuim un „paşte mic” care este, de fapt, „paştele mare”. În fiecare săptămână Biserica ajunge la aceeaşi experienţă centrală: „Învierea lui Hristos văzând…”. În fiecare duminică dimineaţă când preotul aduce Evanghelia din altar în mijlocul bisericii, după ce a citit Evanghelia Învierii, este proclamat acelaşi adevăr fundamental al credinţei creştine: „Hristos a înviat!” Sfântul Apostol Pavel spune: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră”.
Nu este nimic altceva de crezut. Acesta este centrul adevărat şi numai prin trimitere la Paşti ca sfârşit al timpului natural şi început al noului timp, în care noi creştinii trebuie să trăim, înțelegem întregul an liturgic. Dacă deschidem calendarul vedem că toate duminicile noastre sunt numite duminici după Rusalii, iar Rusaliile sunt la cincizeci de zile după Paşti. Cincizecimea este împlinirea Paştelui. Hristos se înalţă la Ceruri şi trimite pe Duhul Său cel Sfânt. Când îl trimite pe Duhul Său cel Sfânt în lume este instituită o nouă societate, un „trup” de oameni, a cărei viaţă, chiar dacă rămâne în această lume, capătă un nou înţeles. Acest înţeles vine direct din Învierea lui Hristos. Nu mai suntem oameni care trăim în timp un ciclu de neînţeles care ne îmbătrâneşte şi, în cele din urmă, ne face să dispărem. Nu doar viaţa, ci chiar şi moartea capătă un nou înţeles. În troparul Paştelui spunem că Hristos „a călcat cu moartea pe moarte”.
Nu spunem că a omorât moartea cu Învierea, ci cu moartea. Creştinul încă vede moartea ca o descompunere a trupului; totuşi în Hristos, în Biserică, datorită Paştelui, datorită Cincizecimii, moartea nu mai este doar un sfârşit, ci şi un început. Moartea înseamnă să intrăm în Paştele Domnului. Acesta este tonul fundamental, melosul fundamentalal anului liturgic al Bisericii creştine. Spiritualitatea ortodoxă este pascală în profunzimea ei şi adevăratul conţinut al vieţii Bisericii este bucuria. Când ne referim la praznice ar trebui să știm că praznicul este expresia bucuriei creştinismului.
În lumea copilului, în special, singurul lucru adevărat pe care copilul îl acceptă cu uşurinţă este bucuria. Am făcut creştinismul nostru atât de serios, de trist, de solemn încât aproape că l-am golit de bucurie. Totuşi, Însuşi Hristos spune „de nu veţi fi ca aceşti copii, nu veţi intra în Împărăţia lui Dumnezeu”.
În înţelegerea lui Hristos să devii ca un copil înseamnă să poţi avea acea bucurie duhovnicească de care un adult este aproape incapabil. Să intri în comuniune cu lucrurile, cu natura, cu ceilalţi oameni fără a suspiciunea fricii sau a fustrării. Folosim adesea termenul „har”. Dar ce este harul? Charisma în limba greacă nu înseamnă doar „har”, ci şi bucurie. „Şi vă voi da bucuria care nu se va lua niciodată de la voi…” Insist atât de mult pe acest subiect deoarece sunt sigur că dacă avem un mesaj către poporul nostru acela este mesajul bucuriei pascale, care îşi are punctul culminant în noaptea Învierii. Când stăm în faţa uşilor bisericii şi preotul spune „Hristos a înviat!”. Apoi noaptea devine, în termenii Sfântului Grigorie de Nyssa, „mai luminoasă decât ziua”. Aceasta este puterea tainică, adevărul fundamental al experienţei creştine. Numai în cadrul acestei bucuriei putem înţelege orice altceva.
Pr. Alexander Schmemann
trad. Ionuţ Carp
