Paștele la penitenciarul Iași cu Grigore Caraza, anul 1950

”În Săptămâna Patimilor din aprilie 1950, adieri primăvăratice au prins a pătrunde și în celula noastră, iar lumina caldă și blândă care răzbătea din înalturi era ca un semn al pogorârii Duhului peste noi, cei zăbreliți în Galata Iașului.

În seara Învierii, se auzeau clopotele dinspre Cetățuie, vestindu-ne și nouă marea sărbătoare a Luminii. Cu fiecare dangăt, o înfiorare tainică îmi cuprindea trupul iar în suflet mi se strecura lin și prelung o bucurie caldă, care îmi amintea de pâlpâiri de lumânare și lacrimi fierbinți adunate într-o palmă de copil…

Era un preot catolic în celulă cu noi, care studiase la Roma. La rugămintea noastră, chiar după asfințitul soarelui am început să asistăm la slujbă și să dăm răspuns la strană preotului care a făcut întâi Drumul Crucii, cu cele 14 popasuri ale lui Iisus, pe Golgotă. Sunau toate clopotele în oraș la miezul nopții când, cu o voce care se înălța la ceruri, ne-a chemat blând și rugător:

– Veniți de luați Lumină!

Am trecut toți prin fața preotului care ne-a mângâiat fruntea și creștetul, dar Lumină  nu avea de unde să ne dea, căci nici măcar o lumânare nu putea fi aprinsă în toată blestemata de închisoare. Cu ochii scăldați în lacrimi, ne-am cerut iertare unul altuia și ne-am îmbrățișat, fiecare pomenind în gând numele celor dragi, al părinților, fraților și copiilor…

Era atâta înduhovnicire acolo, încât până și gardienii au asistat la slujbă într-o liniște desăvârșită, stând cu coatele pe geam. A fost o Înviere tristă, dar cu o trăire cum nu am întâlnit de multe ori în viață… Poate doar atunci, în copilărie, când am mers cu mama la biserică… Eram mic și, văzând icoana lui Iisus cu coroană de spini pe cap, o tot întrebam:

– Cine este omul acela, mamă? De ce are spini pe cap?

Mama îmi răspundea în șoaptă și mă mângâia pe creștet iar eu nu mai conteneam cu întrebările, înecându-mă în lacrimi:

– Cine L-a răstignit, mamă? De ce L-au bătut în cuie? De ce, mamă? De ce?

– Ssst! Ssst! încerca mama să mă liniștească.

Înțelegând tăcerea din șoaptele ei, pumnii mi s-au încleștat până ce unghiile mi-au intrat în carne, durere pe care o mai simt și astăzi în mâinile-mi slăbite, prin care s-a cernut sfâșietor atâta timp…”

(Grigore Caraza, Aiud însângerat)