Păstorul cel Bun şi oile Sale

De ceva vreme incoace, multi mielusei si multe oite s-au suparat pe Pastorul lor, zicandu-I ca tarcul in care sunt tinute le ingradeste libertatea si ca legile pe care le-a dat El ca se se poarte intre ele cu bucurie, le sunt piedica impotriva unei fericiri mai mari.

Caci au vazut oitele ca langa staulul lor mic, sunt alte staule mari si frumoase, pline cu iarba inalta unde multe alte oi, cu care se cunosc bine, zburda in voie, iar pastorii lor nu le ingradesc libertatile, ba chiar le incurajeaza dorintele cele multe, desi,  e drept ca nici unul din pastorii acestia nu are blandetea si bunatatea pe care o are Pastorul lor.

Astfel multe oite nu au vrut sa-l mai recunoasca pe Pastorul lor, desi in andacul inimii stiau ca acela este Pastorul cel bun care nu de putine ori, si-a pus viata pentru ele.

Si-asa au plecat din Staulul Pastorului multe oi, care pe unde au putut, ca sa se adape si sa zburde in staulele cele mari, unde pastorii sunt mult mai permisivi si „intelegatori”.

Cu toate acestea sunt si multe oi care, tradate de aparentele pasunilor din staulele cele mari ale lumii acesteia, vin inapoi la Staulul Domnului, ranite, umilite, batjocorite si sfasiate de lupii ascunsi in iarba inalta.

Si cele mai multe oi de astazi, vin la Pastorul lor pline de spinii neimplinirilor, deceptiilor si ai suferintelor. Si arata saracele jalnic atunci cand vin, cu blana botezului sfasiata si calcata in picioare, pline de bube si rani adanci, buimacite de atatea lovituri cate au primit de la pastorii cei permisivi. Ca au auzit ele, din chinurile lor, cum le striga cu dor Pastorul cel bun, ca sa vina la bucurie:

„Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl. Şi sufletul Îmi pun pentru oi. Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor.” (Ev. Ioan 10:14-16)

Ele in staul ajungand, desi vad ca sunt inconjurate de oi grase si frumoase dar si de multe altele ranite ca si ele, stau speriate fiindu-le frica sa se aproprie de Pastorul lor. Iar Pastorul sta cu bratele deschise, si le cheama cu multa dragoste si le hraneste cu hrana cea buna pe imasul Sau.

Mai este si un soi de oite, dintr-acestea ranite, care vazand pe Pastorul cel bun ca le cheama, indraznesc numai sa calce pana la pragul Staulului, dar raman acolo intepenite, vazand cat de tare sunt sfasiate, si se gandesc ca mai bine ar fi sa moara caci ele nu mai au nici o sansa sa se vindece, si sa fie fericite. Ca vazand ranile lor adanci si cat sunt de neputincioase, iar pe celalte mioare cum zburda sanatoase, se deznadajuiesc si mai tare, negandindu-se ca multe dintre cele ce zburda bucuroase acum, au fost candva ca si ele.

Insa Pastorul atotstiitor si atotputernic  le trage bland inautru si pe acestea, si le hraneste si le odihneste in bratele Sale. Si isi aduc aminte acum oitele ca Pastorul lor le-a spus candva: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.” (Ev. Matei 11:28)

Dar pentru oite, nu este destula numai hrana cea buna (cuvantul Pastorului) ci este nevoie si de vindecarea ranilor si curatirea si innalbirea blanitei, plina de scaietii lumii acesteia. Ca desi primesc hrana buna pe saturate, ciulinii care au intrat in blanita lor le provoaca dureri si disconfort aproape permanent. Si stau cu anevoie saracele oite la curatat, caci ciulinii si spinii, adanc infipti in lana lor, in haina sufletului lor, le dor si mai tare atunci cand sunt scosi. Dar nu stiu saracele oite ca scaiul din ele doare mai tare doar atunci cand este scos, iar apoi se vindeca iute rana, cu purtarea de grija si dragostea Pastorului.

Si astfel, multe din oitele ranite cu spini, incep sa creada ca Pastorul de suflete nu le intelege durerea, si le impovareaza cu dureri mai mari in loc sa le ajute. Drept aceea, se indeparteaza de Pastorul ce le-a trimis vreo incercare a vietii spre a mai scapa de spinii patimilor ce le chinuie sufletele, si astfel, in durerea si buimaceala lor se impiedica si cad iar, de la ranile cu care au venit si pe care de multe ori nu le inteleg.

Insa Pastorul alearga din  nou dupa ele, le mangaie si iar incearca sa le scoata cate un spin, cu multa rabdare, ca sa se mai vindece cate o rana veche,  pana nu o mai ramanea nici una. Atunci ele iara zbiara de durere, ba unele din ele si indraznesc sa cleveteasca Pastorul, in loc sa astepte rabdatoare in bratele Lui ca sa le vindece durerile.

Altele, desi stau sa aibe ranile curatate de Pastor prin taine necuprinse ale Sale, totusi ranile nu se vindeca, pentru ca ranite fiind, in loc sa mearga rabdatoare cu pasi marunti si siguri pana la inzdravenire vor sa zburde deindata ca si celelalte oite sanatoase, facandu-si rau in continuare.

Dar nu stiu ele, nici macar nu baniuesc, ca Pastorul, le poate vindeca deplin si le poate face grase si frumoase, cu blanita alba si stralucitoare pentru a zburda din nou vesele, asa cum isi doresc, si chiar mai mult de-atat, bucurandu-se in ograda Pastorului cu toate.

Nu stiu ele cate oite, care au fost ranite candva, marturisesc acum cu bucurie: „Domnul ma paste si nimic nu-mi va lipsi. Sufletul meu l-a intors, povatuitu-m-a pe caile dreptatii, pentru numele Lui” (Ps. 22, 1, 3)