Pe locul întâi, cu medalia de onoare, se află azi, pentru mine, Hristos

Mii de gânduri în faptul serii mă răscolesc adesea. Fiecare făptură de pe pământ are o poveste. A mea am strâns-o în legături invizibile de regrete şi plâns uneori, de surâsuri calde şi speranţa când simt că trăiesc.

De când am făcut primii paşi înspre cunoaşterea teoretică a lui Dumnezeu, nu am vrut să fiu un simplu supravieţuitor. Copilăria mi-a fost presărată cu înălţătoare cântări bisericeşti, liturghii în bisericuţa veche din satul natal şi oameni în care se ascundea făclia binecunoscută de creştin a dragostei Mântuitorului. Amintirile cele mai preţioase sunt legate de sărbătorile ortodoxe cu care mă îmbătam de fericire. Am fost ocrotita de tot ce înseamnă „sămânţa rea” pe care mulţi reuşesc să o sădească, cu succes, în inima de copil, care va deveni adultul confuz de peste ani. Astfel am crescut cu bucurie sfântă în suflet, cu încredere în viitorul frumos pe care mi-l zugrăveam în priviri.

Totuşi, Cel de Sus avea un plan diferit de aşteptările mele. Astfel, la sfârşitul clasei a opta, după examenul de capacitate am simţit cum întreg orizontul meu lăuntric se înnegreşte. Cu asalt, apăreau gânduri fără sens, imagini pe care nu le văzusem niciodată, toate înspăimântătoare care nu imi permiteau să mă concentrez, cu care nu puteam lupta. Deodată, viaţa nu îmi părea la fel de promiţătoare. Au urmat lunile vacanţei de vară, într-o extenuantă alergatură în mocirla acestor gânduri inexplicabile, pe care le-am marturisit la spovedanie şi totuşi reveneau până când nu am reuşit să mai dorm nopţile.

Am cerut ajutorul unui medic psihiatru care m-a întrebat ce hoby-uri am şi ce poeţi prefer. Îmi plăcea să compun poezii, dar răpusa de otrava gândurilor neostoite şi negre nu mai reuşisem să scriu. Blaga şi Bacovia îmi erau cei mai apropiati ca preferinte. Medicul mi-a recomandat să-l citesc pe Eminescu deoarece scrie “mai optimist”, să plec în vacanţă la munte, plimbări dese şi excursii prin pădurile din împrejurimi şi să socializez. Am ieşit optimistă din cabinetul său. Însă, nu a fost suficient să îi urmez „reţeta”. La începutul clasei a noua, mă simţeam atât de obosită din cauza nopţilor de nesomn încât a fost nevoie de internarea de urgenţă la spital. Am primit o doză puternică de somnifere care nu şi-au făcut efectul.

Tratamentul imi era schimbat aproape săptămânal, nimic nu dădea semnul cât mai discret posibil al unei îmbunătăţiri a sănătăţii. La prima internare, o puzderie de cadre medicale (psihologi, psihiatri, pediatri, neurologi) m-au intrebat despre „ce simt” crezând că astfel vor avea un punct de pornire în identificarea bolii. Singurul lucru care mi-a rămas adânc imprimat în minte este lipsa lor de credibilitate; orice aş fi spus era ascultat dar interpretat total diferit, oamenii aceia nu puteau trata sufletul. În nopţile acelea lungi din spital, am ajuns să cred că acolo e locul meu; acolo sunt oameni ca şi mine, care nu dorm, care aud sunete ireale sau gândesc irealităţi demne de filme de groază şi care s-au obisnuit cu asta. Afară, nu aveai cum să fii înţeles, toţi te priveau ca pe un nebun deşi îţi ştiai durerea şi numai Dumnezeu stie cât tânjeai după alinare. Doar cine s-a luptat să se pastreze pe linia de plutire fragilă a realităţii mentale ştie despre câtă osteneală vorbesc.

Apoi apropiaţii…părinţii mei erau pierduţi. Au alergat la rugăciunile preoţilor, am fost împreună la masluri…Starea mea era din ce în ce mai abruptă. Luptam cu forţele întunericului şi Doamne, numai cei necăjiţi de acest demon netrebnic ştiu cât de înfricoşător este prin apariţiile lui inimaginabile în orice secundă, în gânduri şi-n trăirile sufleteşti. Eu nu mai simţeam că exist. Parcă uitasem până şi cele mai elementare lucruri. Am învăţat atunci multe despre durerea celorlaţi. Sunt fiinţe atât de nemângâiate pe pământ, atât de fără sprijin din partea semenilor, uitaţi până la nume… Unii ajung să îşi piardă mintea în acest infern. Asta era şi marea mea temere, ca nu cumva să sfârşesc din impulsul unui gând cu totul involuntar… Coşmarul a durat ani de zile întregi, cu unele „pauze” care reuşeau să mascheze gravitatea lui. Eu mă transformasem în cineva cu care nu mai comunicam. Există o limită de separare a fiinţei proprii de acelaşi om privit din exterior. Nu mai aveam putere să mă analizez din cealaltă parte a mea…Trecuse aproape un an de când doar supravieţuiam. Clasa a zecea o pierdusem făcând „naveta” între spital şi acasă. Nu reuşeam să îmi fac cruce; şi nu fiindcă nu mai credeam că Dumnezeu e salvarea mea, ci datorită acestei forţe malefice care-mi ţinea gândurile în „gheara” sa. Cum pot descrie astfel de momente? Doar triste. Îi vad şi acum prin ochii amintirii pe părintii mei care îmi citeau pasaje din Biblie, însoţite de rugăciuni repetate, lacrimi, tămâie aprinsă (ceea ce mă liniştea şi reuşeam să adorm pentru câteva minute). Un preot călugar mă îndemnase să particip la câteva masluri făcute săptămânal la o mănăstire din apropierea Cluj-ului iar apoi câteva zile de rugăciune la Mănăstirea Petru Voda. Am urmat totul dupa cum ni s-a spus de parintele.

Maslurile ma linişteau cum atât de mult îmi dorisem iar spovedania săptămânală îşi avea contribuţia sa binevenită. La Mănăstirea Petru Voda abia reuşeam să intru în biserică…erau atâţia bolnavi ca şi mine. Dar dacă totuşi reuşeam să fim prezenţi la slujbă, puteam să ne bucurăm de câteva clipe de pace în perioada imediat următoare. Era iarnă, după Bobotează…Ne-am întors acasă după 4 zile petrecute la acea mănăstire. Nu pot decât schiţa stările de atunci…mă izolasem până şi de mine însămi, mă întrebam „de ce eu?”, încă nu ştiam ce însemna acea suferinţă îndelungată. Lunile care au urmat au fost la fel de „năpraznice”…nu stiu cum arată adolescenţa fără griji, petrecută sănătos…poate nici nu este o asemenea formulă universal valabilă…Internările succesive în spital îmi ştergeau orice urmă de speranţă.

Totuşi, a fost cineva pe care l-am îndrăgit din prima clipă când a păşit hotărât pe uşa salonului. Era omul prin care Dumnezeu avea să facă cel mai vizibil miracol din viaţa mea şi a cunoscuţilor mei…Eu nu mai reacţionam la niciun tratament. Până la urmă nu am mai putut vorbi, n-am putut să-mi mişc degetele mâinilor, n-am putut să păşesc normal. Era una din urgenţele cu care mă prezentasem iar la spital…eram un om neajutorat, incapabil să mă descurc ca şi înainte. Dintr-un om perfect sănătos, abia dacă reuşeam să-mi păstrez luciditatea. În situatia în care eram, deschideam ochii pe patul de spital de cum zorii sfioşi se iveau şi repetam în gând…ciudat! sinonime şi fraze de teamă să nu fi uitat sensul cuvintelor…luciditatea în acele momente era cea mai preţioasă…Toate analizele (tomografie, electroencefalogramă ) ieşeau negative…dar eu rămăsesem hrănită de perfuzii…Atunci se apropia miracolul.

Era vineri, zi ploioasă ca şi sufletul meu…Părintele de la spital nu avea program de „vorba” cu noi…cred că medicii apelaseră la el ca la o ultima santinelă a aşteptării însănătoşirii mele ştiind cât de mult îmi plăcea în compania dânsului. Am ramas doar noi doi în salonul vopsit in alb. Inima mea era goala, ochii săi preaplini de bunătate. Mi-a aşezat epitrahilul pe palme şi…m-a rugat să zâmbesc!…Neputând să vorbesc, i-am făcut semn că nu pot…A insistat. De dragul lui, am făcut asta. Atunci, acolo…o forţă străină, neagră şi dureroasă a ieşit prin capul meu…am început să vorbesc, să merg normal, să…zâmbesc ca înainte! În acea după-amiază m-a consultat un neurolog. I-a spus autoritar conferenţiarului care mă trata ca nu aveam nevoie decât de o cură de vitamine şi să nu mai primesc neuroleptice…

Au trecut ani de atunci. Acum sunt studentă, aşa cum acel părinte din spital mi-a „promis” că voi ajunge. Nu vreau să acuz sistemul medical psihiatric. Înca „nu stiu ce fac”. Eu am învăţat atâtea lecţii unice printr-o experienţă căreia atunci, nu-i vedeam rostul. E dureros să fii privit ca un nebun când tu ai sufletul împrăştiat şi gândurile otrăvite cu ceva pe care nu îl înţelegi, pe care nu îl poţi învinge de unul singur. Din ziua vindecării mele am traversat diverse stagii ale urcării şi coborârii mele în viaţa spirituală şi, ceea ce mă uimeşte în fiecare ceas…e răbdarea Domnului cu mine. Cât de mult a asteptat El acel zâmbet ca să îmi poată răspunde la cerinţa sufletului meu! Boala îţi schimbă total atitudinea asupra vieţii. Când te-ai facut sănătos, vrei să recuperezi timpul pierdut pe patul de spital. Îţi restabileşti priorităţile…Pe locul întâi, cu medalia de onoare, se află azi, pentru mine, Hristos! El este adevăratul câştigător.

Când eşti cu Hristos, părerile celorlalţi despre „deficienţa” ta nu contează. La fel, înca unii „nu ştiu ce spun”…şi fiecare are o „strategie” de înţelegere a celuilalt…Orice necaz durează până îi înţelegi mesajul. Există şi o bucurie în patimă…atunci înţelegi cât de necesară este liniştea şi o oră de somn fără amestecul coşmarului pe care îl trăieşti. Orice boală este despre triumf. Fiindcă sufletul creşte atunci până la Dumnezeu, şi împărtăşindu-se cu Lumina-i Sfântă aduce miracol în trup, în minte…Te preschimbă, chiar dacă deviezi de la calea cea dreaptă, ştii că orice devine oportunitate de a-I zâmbi Mântuitorului. Şi ce dar mai minunat putem să Îi aducem Celui ce ne scoală din mormânt la viaţă, din simpli supravieţuitori în slujitori binecuvântaţi, din inimi de carne în altare cântătoare decât ceea ce Îşi doreşte de la noi când ne cheamă? De la mine, a fost modestul zambet…

Cu mare bucurie, vă doresc împărtăşire luminată cu Hristos spre o viaţa cu adevarat fericită!

(Alina)