La finalul pelerinajului simt că am (re)câştigat în Cuvioasa o prietenă cu care nu am mai vorbit de mult

Bună Claudiu,

Ca de fiecare dată, m-am gândit să îţi şi scriu impresiile mele din ultima excursie făcută, de data aceasta de la Iaşi.

Am plecat la Iaşi pregătită cumva mental ca o să fie cu nevoinţa multă. Pentru mine personal a fost prima dată când am stat la rând să mă închin la Sfintele Moaşte chiar de ziua Sfântului/Sfintei prăznuit (e). De regulă, fug de aglomeraţii şi adunări mari de oameni căci mi se pare că în mulţumi mari de oameni sunt prea multe duhuri şi Dumnezeu nu se mai găseşte. Dar, cu toate aceste gânduri, mi-am dorit mult să ajung la Cuvioasa chiar de ziua ei. O cunosc aproape de când m-am născut şi m-am gândit că până acum nu i-am făcut nici un cadou (de fiecare dată mergeam în alte perioade să mă închin), aşa că anul acesta m-am gândit că măcar atâta jertfa sa fac şi eu pentru ea. De fiecare dată când se prăznuieşte un Sfânt mă gândesc ce am putea să îi ducem în dar, lui, care are totul. Cred că doar asta putem – să ne jertfim puţin din timpul nostru şi să i-l dăruim lui.

Ştiu că multă lume spune că la Sfinţi poţi să te închini în orice zi şi nu trebuie să te îngrămădeşti cu toată lumea (aşa gândeam şi eu până acum câţiva ani). Dar, oare nouă ne-ar plăcea dacă de ziua noastră am primi cadou sau urări la o săptămână înainte sau după, sau la o lună?

Am stat la rând la Cuvioasa peste 20 de ore. Stând acum să mă gândesc cum a fost posibil, este peste putinţă să înţeleg (stiindu-mi neputinţele fizice). Toată perioada mi-o aduc aminte numai cu bucurie – au fost şi tulburări, poate chiar uşoare gânduri de revoltă (când vedeai cum sute de oameni intra în faţă), dar permanent îmi venea gândul că aş strica darul dacă fac precum ei sau dacă renunţ. Îmi spuneam că trebuie doar să am puţină răbdare şi o să treacă orice tulburare. Şi exact aşa se întâmplă.

Citeam la Sfinţii Părinţi că omul trebuie doar să facă un pas şi Dumnezeu face restul. Aşa s-a întâmplat şi la Iaşi. Noi trebuia doar să avem puţină răbdare şi Dumnezeu lucra şi El.

Am descoperit puterea rugăciunii – au fost perioade în care eram efectiv înconjuraţi de oameni care se certau, vorbeau urât, ţipau, etc. Atunci începeam să cântăm “Cuvine-se cu adevărat” şi “Apărătoare Doamnă” şi efectiv nu ştiu cum, oamenii aceia tulburaţi dispăreau. Ni s-a întâmplat de mai multe ori acest lucru. Îţi vin în minte multe gânduri şi idei, te întrebi care e rostul, dar tot îţi spui „mai stau puţin”, „o să treacă”.

Am nimerit la un moment dat într-un grup de bătrâne venite şi ele să se închine la Cuvioasa – acele bătrâne care vin în fiecare an la Sfânta cu o floare şi un fir de busuioc, iar dorinţa lor este ca să le ajute Dumnezeu să vină şi la anul. Am urmărit Sfânta Liturghie de pe telefon şi una din ele a plâns toată slujba, spunând permanent „Ce frumos e!”.

Ce mi s-a mai părut interesant este că la un drum aşa lung, nu păstrezi grupul, ci permanent Dumnezeu îţi schimbă oamenii din jur, zic eu ca să înveţi câte ceva. Nu ştiu cum se întâmplă, dar nu îi mai găseşti pe cei cu care stăteai. Îţi trimite tot felul de oameni pe lângă tine, precum în viaţă. Dacă eşti atent, tot drumul e o lecţie, trebuie să ai ochi să înţelegi (urechile e bine să le ţii mai acoperite căci auzi şi lucruri neplăcute). Ideea este că surpriză vine de unde te aştepţi mai puţin. Aşa precum e şi Dumnezeu – te surprinde când nici nu bănuieşti.

În ultima parte a drumului am fost foarte surprinsă să văd mulţi tineri stând la rând. M-am bucurat foarte mult. Acei tineri care puteau să fie sâmbătă seara oriunde altundeva decât la rând la Cuvioasa, dar au ales înţelept.

Cel mai greu este pe ultima sută de metri când simţi că te părăsesc toată puterile, nu mai ai nici o fărâmă de răbdare şi te apuca deznădejdea când vezi că nu se mai termina drumul şi mulţimea din partea ta, în loc să se micşoreze, parcă se măreşte. Culmea e că nu te apuca doar pe tine, ci pe toţi cei care stau la rând. Atunci e lupta cea mai mare. Aşa că compensezi cu rugăciunea şi primeşti imediat putere. Când am ajuns la Sfintele (Paraschiva şi Tecla) aş fi vrut să se oprească timpul în loc să le povestesc tot ce aveam pe suflet, dar n-am putut decât să le spun „Mulţumesc”. Mă gândeam la toţi cei care veneau după mine şi nu vroiam să le testez şi mai mult răbdarea. Îmi părea rău că nu pot sta mai mult şi parcă aveam un regret că poate am uitat să spun ceva sau să pomenesc pe cineva, dar de fapt Ele ştiau tot ce aş fi vrut să le spun şi îi ştiau pe toţi cei pe care vroiam să îi pomenesc căci de fapt Sfintele au fost cu noi de peste 20 de ore. Ele ne-au dat putere, răbdare, ne-au ocrotit de ploaie, de frig, ne-au dat oameni liniştiţi când aveam nevoie. Au fost ca nişte mame grijulii cărora copii nici nu trebuie să le spună ce probleme au, căci înţeleg fără vorbe.

Pentru mine personal a fost pelerinajul cu cea mai multă bucurie pe care am avut-o până acum şi recomand din suflet tuturor să încerce măcar o dată. Eu cred că trebuie doar să îţi doreşti şi Dumnezeu şi Sfinţii vin şi te susţin.

A fost un pelerinaj în care am simţit cum Dumnezeu lucrează discret, că o adiere de vânt, că atunci când te laşi cu totul în voia Lui îţi dă exact ce ai nevoie, că lucrează prin oameni (mi-a dăruit nişte oameni pur şi simplu minunaţi alături de care am stat peste 20 de ore, secundă de secundă) şi că pentru toate trebuie să ai doar puţină răbdare şi îngăduinţa.

La final simt că am (re)câştigat în Cuvioasa o prietenă cu care nu am mai vorbit de mult. Am simţit-o cât de minunată este şi cât de frumos şi surprinzător lucrează.

Sfânta Cuvioasa Paraschiva şi Sfânta Muceniţă Tecla să le dăruiască tuturor celor care au fost la Iaşi, care s-au închinat de aproape sau de departe, bucuria cea adevărată. Orice pas către Dumnezeu şi Sfinţi nu rămâne necontorizat şi răsplătesc gândul şi sinceritatea din inimă.

Îmi cer iertare, am scris mult, dar am simţit că trebuie cumva să împărtăşesc bucuria.

Dumnezeu şi Cuvioasa sa îţi răsplătească că ai avut ideea excursiei acestea.

(Daniela Avarvare)