[Pentru băieții singuri] Fata pe care o dorești s-ar putea să nu existe

Fata – deși era “foarte drăguță” – nu era genul lui (pronunțarea cuvântului a clarificat sensul din spatele lui). Erau incompatibili, dar nu din cauza lui. Cel care aranjase întâlnirea, neprevăzând ceea ce era atât de clar pentru bărbatul singur, și-a desconsiderat în mod necugetat prietenul cu recomandarea sa. Aleasa, așa cum vedea el lucrurile, era o reflecție a potențialului și valorii sale, a bărbăției sale. Merita un partener mai adecvat.

Un alt bărbat creștin, pe care îl cunosc, s-a purtat într-o manieră asemănătoare. Și-a exprimat preferințele într-un mod atât de inflexibil, încât cei din jur s-au întrebat dacă Dumnezeu a creat vreodată vreo femeie care să le întrunească. El, ca și când ar fi fost un amuzament, ignora orice fată creștină plăcută care îi arăta interes, din cauza așteptărilor înfrigurate care îi dictau cu cine ar trebui să fie. Nu a arătat nicio urmă de interes nimănui, deoarece se credea destinat pentru ceea ce, însumat ar fi un supermodel creștin.

Unii din biserică – nu toți, nici măcar nu majoritatea -, rămân singuri deoarece nu găsesc pe nimeni să se potrivească ‘genului’ lor. Prin gen, ei înțeleg mai mult decât (1) sexul opus, (2) singur(ă) și (3) urmaș(ă) a lui Hristos. Resping fată după fată (sau băiat după băiat), uitându-se pieziș la viitorii moștenitori ai Cerului, de parcă ar avea de ales ajutorul potrivit dintre niște veverițe, rațe sau aligatori.

Imaginați-vă cartea Facerii dacă Adam s-ar fi purtat ca unul dintre acești băieți. În loc să se uite la prima femeie a lumii și să exclame: “os din oasele mele și carne din carnea mea” (Facerea 2:23), el ar fi zis: “Mda, este destul de aproape – aceeași carne și oase – și nu am niciun dubiu că e o fată foarte drăguță și așa mai departe; sunt convins că am fi foarte buni prieteni, dar, trebuie s-o spun, nu cred că e chiar genul meu.” Imaginați-vă că Adam i-ar fi spus lui Dumnezeu: “Deci, asta crezi despre mine?”

Prea multe sortimente

Nu vreau să spun că ar trebui să te căsătorești cu prima fată acceptabilă din Biserică. Ceea ce vreau să spun e că mulți resping (sau întârzie considerabil în a accepta) darul lui Dumnezeu cu privire la căsătorie din cauză că standardele lor le întrec pe cele ale lui Dumnezeu.

Preferințele arogante, izvorâte dintr-o părere de sine prea înaltă, se substituie criteriului biblic de alegere a partenerului. Un astfel de om nu aplică îndemnul apostolului Pavel în acest domeniu:

“Căci, prin harul ce mi s-a dat, spun fiecăruia din voi să nu cugete despre sine mai mult decât trebuie să cugete, ci să cugete fiecare spre a fi înţelept, precum Dumnezeu i-a împărţit măsura credinţei.” (Romani 12:3)

Fac pariu că acești romantici incurabili (incurabili prin propria alegere, desigur), au probleme cu mândria, deoarece sunt atrăgători pentru sexul opus. Sunt “la mare căutare”. Au mai multe opțiuni decât ceilalți dintre noi și sunt afectați de lucrul acesta. Ca un copil la Baskin-Robbins (n.t.- lanț de magazine de înghețată din SUA), nu se pot hotărî să spună “Da” vreunui sortiment de înghețată, din cauză că asta înseamnă renunțarea la atât de multe alte opțiuni.

Așa că petrec ani la rândul pe hol, tânjind. Își vor da întâlniri, dar nu se vor căsători. Deși nu caută aceasta în mod intenționat, vor lăsa o dâră de inimi frânte. Încă nu au găsit “conul” decorat cu toate cele treizeci și una de arome. Când sunt în fața alegerii, sunt incapabili să o facă din cauza întrebării “dar dacă?…”. Dar dacă le va plăcea ciocolata albă cu zmeură mai încolo? Dar dacă, în cele din urmă, se așează la casa lor? Dar dacă îmi voi întâlni “aleasa” după ce m-am căsătorit cu altă persoană?

Cruzimea opțiunilor și tirania așteptărilor nerealiste în privința căsniciei îi frustrează, așa că pleacă cu mâna goală. Ego-ul, în cele din urmă, le-a furat dragostea.

Mândrie și prejudecată

Ani la rândul, și eu m-am furat pe mine însumi. Am scris acest articol nu pentru a răsuci cuțitul în rana celor care se confruntă cu singurătatea (și rămân singuri nu din cauza alegerilor sau a vreunei vini personale), nici din dorința de a-i certa pe tineri din cauza stării de singurătate din Biserica de azi (ca și când ar fi singurii responsabili). Scriu aceste rânduri pentru cei care își sunt lor înșiși piedici (bărbaților creștini, mai cu seamă), și care nu iau în considerare fetele minunate care sunt chiar în fața lor.

Aș fi putut să interpretez ambele personaje îngâmfate din piesa lui Shakespeare, Mult zgomot pentru nimic. La fel ca și Benedict, aș fi putut spune: “o femeie este frumoasă, dar și eu sunt; alta este înțeleaptă, dar și eu sunt; alta este virtuoasă, dar și eu sunt; și până nu se vor întruni toate grațiile într-o singură femeie, nici măcar o femeie nu va fi în grațiile mele.” Ce se spunea despre Beatrice, s-ar fi putut spune și despre mine: “nu poate iubi, nici simți afecțiune, este prea îngâmfat.”

Problema nu era că nu luam căsătoria în serios, ci că mă luam pe mine însumi prea în serios. Aleasa trebuia să fie exotică, frumoasă, extrovertită, atletică, aventuroasă, cu simțul umorului, inteligentă, harnică… oh, și creștină. Trebuia să fie toate aceste lucruri și încă multe altele, deoarece le meritam. Până ce toate grațiile nu se vor întruni în ea, ea nu va fi în grațiile mele. Dragostea maritală era batjocorită, deoarece ego-ul era adulat.

Te oprește mândria (chiar dacă este ascunsă printre niște motive întemeiate) de la căsătorie? Te împiedică prea multă concentrare pe propria persoană să răspunzi chemării de a încheia un legământ? Mi-aș dori ca unii dintre voi să ieșiți din închisoarea auto-impusă, de unde îi desconsiderați pe toți (dacă nu, pe majoritatea) creștinii. Este un loc dezolant și retras.

Standarde înalte ca Everestul

Spunând că unii au standarde imposibil de atins de către un partener, asta nu înseamnă că standardele sunt rele? În niciun caz. Atracția fizică, interesele comune, țelurile comune, personalitățile complementare și așa mai departe, contează. Este foarte bine să fii atras de cel cu care te vei căsători. Sunt căsătorit cu o femeie minunată, deoarece mi-am păstrat niște standarde bune.

Chiar dacă detalii sunt importante, ele nu sunt țelul creștinilor.

“Înşelător este farmecul şi deşartă este frumuseţea; femeia care se teme de Domnul trebuie lăudată!” (Pildele lui Solomon 31:30).

Nu ar trebui să flirtăm, în scopul convertirii, cu femeile care posedă o frumusețe pieritoare, în timp ce le trecem cu vederea pe cele creștine, care au o frumusețe nepieritoare (1 Petru 3:4). Nu toate sortimentele sunt create la fel, iar oamenii duhovnicești vor prioritiza corect.

Amintiți-vă că cei credincioși au cel mai ridicat standard de pe Pământ atunci când vine vorba de alegerea unui partener de viață: nașterea din nou. Această femeie trebuie să fi fost atinsă de lumina divină. Hristos trebuie să o fi chemat să se ridice din mormânt. Nimic altceva decât acest miracol al nașterii din nou o face demnă de a se căsători. Această realitate, odată prețuită, este mai amețitoare decât înfățișarea exterioară sau șarmul personal. Cine va fi ea în o mie de ani de acum încolo?

Fulgerul lovește

Creștine, dacă Dumnezeu ți-a dat una dintre fiicele Sale ca partener de creștere a copiilor voștri, cu care să râzi din toată inima, cu care să faci dragoste, cu care să călătorești, ea va fi într-o bună zi “o creatură, pe care dacă ai vedea-o acum, ai fi puternic tentat să i te închini” (C.S. Lewis – Greutatea slavei). Ea are o frumusețe pe care ochii tăi pământești n-ar putea-o privi fără să orbească. A te căsători în Domnul nu este niciodată o chemare la a te mulțumi cu puțin.

Pentru femeia sau bărbatul care își pun o speranță prea mare în căsătorie și astfel își ridică standardele: adu-ți aminte că lumea de acum – cu toate lucrurile ei bune, inclusiv căsnicia – este efemeră. Sperăm să fim fericiți în căsniciile noastre tocmai pentru că nu aceasta este speranța noastră, în ultimă instanță. Cel mai de dorit partener nu va aduce un paradis pământesc pentru noi. Cel mai extraordinar mariaj nu-i va conferi veșniciei ceva în plus și nici nu va știrbi din slava viitoare.

Odată cu coborârea Mirelui ceresc a fost revelată taina: Dumnezeu a creat nunțile pentru a putea participa la una dintre ele. Emoțiile pe care le simțim atunci când ușa se deschide și mireasa înaintează, ne reamintesc de viitorul nostru. Casătoria, deși este extraordinar, nu este despre noi – ne bucurăm de ea fără s-o  idolatrizăm. Dumnezeu va aduce Raiul pe Pământ atunci când va reveni să locuiască în el.

Până atunci, putem (și mulți dintre noi ar trebui) să căutăm să îmbrățișăm darul căsătoriei, atât cât depinde de noi. Până atunci, ne căsătorim cu cei care sunt genul nostru: oameni imperfecți, mântuiți prin har, trăind în Hristos. Până atunci, împlinim cel mai mare scop al omului în căsnicie: să-L slăvim pe Hristos, știind că Dumnezeu este slăvit la gradul cel mai înalt în căsniciile noastre atunci când căsniciile noastre sunt bucuroase în El. Doi soți imperfecți, o căsnicie imperfectă, care să dureze veșnic, cu ajutorul lui Hristos.

Autor: Greg Morse, Desiring God
Traducerea: Edictum Dei