Pentru ce ducem razboiul duhovnicesc?

„Din toate puterile trebuie pastrata pana la sfarsitul vietii ravna de la inceput, caci multi au pierdut-o si n-au mai gasit-o. Pentru aceasta trebuie sa ne aducem aminte neincetat de moarte; si daca sufletul este gata de moarte, chiar si numai in parte, el nu se mai teme, vine la smerenie si pocainta, si uita tot ce e lumesc, si isi pazeste mintea neimprastiata si se roaga din toata inima.

Cine isi aduce aminte de moarte nu mai este inselat de lume, iubeste pe aproapele, ba chiar si pe vrajmasi,  este ascultator si infranat; prin aceasta isi pastreaza in suflet pacea si vine in el Harul Duhului Sfant. Iar cand cunosti pe Dumnezeu prin Duhul Sfant, atunci sufletul tau se va desfata de Domnul si-L vei iubi, iti vei aduce totdeauna aminte de dulceata Duhului Sfant, si aceasta este cu adevarat hrana cereasca.

Am vorbit mult despre toate acestea cu marele nevoitor care a fost parintele Stratonik. El mi-a povestit ca in Caucaz intalnise sapte barbati care gustasera harul Sfantului Duh, dar unii dintre ei nu cunosteau calea Domnului, nu stiau cum povatuieste Domnul sufletele si de aceea au slabit mai apoi. Despre aceasta se vorbeste in Scriptura si la Sfintii Parinti, dar trebuie sa traiesti mult ca sa cunosti toate acestea din experienta.

La inceput, cand omul vine sa lucreze pentru Domnul, Domnul da sufletului harul Sau si o ravna puternica pentru bine, si totul ii este atunci usor si placut; si cand sufletul vede in el aceasta, atunci, in lipsa lui de experienta, isi spune: „Voi avea toata viata aceasta ravna”. Si prin aceasta se inalta mai presus de cei ce traiesc in nepasare si incepe sa-i judece; si asa pierde harul care l-a ajutat sa implineasca poruncile lui Dumnezeu. Si sufletul nu intelege cum s-a intamplat aceasta – totul mergea atat de bine, dar acum totul e atat de chinuitor si nu mai vrea sa se roage.

Dar nu trebuie sa se infricoseze: este Domnul care povatuieste cu milostivire sufletul. De indata ce se inalta mai presus de fratele sau, chiar in acel minut sufletului ii vine un gand rau care nu-i place lui Dumnezeu, si daca sufletul se smereste, harul nu-l paraseste, dar daca nu se smereste, se iveste o mica ispita ca sufletul sa se smereasca. Daca iarasi nu se smereste, atunci incepe lupta curviei. Daca tot nu se smereste, atunci cade intr-un pacat oarecare. Si daca nici atunci nu se smereste, vine o mare ispita si el va savarsi un pacat mare.

Si asa ispita se va face tot mai puternica, pana ce sufletul se va smeri; atunci ispita piere si, daca se smereste mult, vine strapungerea inimii si pacea si tot raul piere.

Astfel, TOT RAZBOIUL SE DUCE PENTRU SMERENIE.

Mandria a pricinuit caderea vrajmasilor si ei ne-au tras in adanc si pe noi. Vrajmasii ne lauda, si daca sufletul primeste lauda, harul se retrage de la el pana ce se pocaieste. Astfel, toata viata invata sufletul smerenia lui Hristos si, pana ce nu va avea smerenia, va fi totdeauna chinuit de ganduri rele.

Dar sufletul smerit gaseste odihna si pacea de care vorbeste Domnul [Ioan 14,27].

Postul si infranarea si privegherea si linistea [isihia] si celelalte nevointe ne ajuta, dar puterea de capetenie sta in smerenie. Maria Egipteanca si-a uscat trupul prin post intr-un singur an, pentru ca nu avea nimic de mancare, dar cu gandurile a trebuit sa lupte timp de saptesprezece ani.

Smerenia nu se invata dintr-o data. De aceea a zis Domnul: „Invatati de la Mine smerenia si blandetea” [Matei 11,29]. Ca sa inveti ai nevoie de timp. Unii au imbatranit in nevointe si totusi n-au invatat smerenia si nu pot intelege de ce nu le merge bine, de ce n-au pace si sufletul lor e mahnit si abatut.”

Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei (Sf. Siluan Athonitul)