Pentru cei care au ajuns să dispere
„Frate, arată-mi-L pe Hristos şi cred tot ce spui acolo. Până atunci, haide să vorbim de-ale noastre!” De câte ori nu am simţit neputinţă în acest dialog? De câte ori am înghiţit în sec şi ne-am convins „nu a fost acum momentul oportun, dar mâine, cu siguranţă voi avea pregătit răspunsul potrivit!”? Şi ne servim de amânare până la inversarea rolului propriu- de fapt, nici eu nu ştiu cine e Hristos. Cum aş putea să-i ofer altcuiva o alternativă spirituală dacă nici eu nu o deţin?…şi vorbele se pierd în timp. Cu ce anume să schimb microbul gândurilor mele, când eu îl cunosc ca singur învingător, când nu mi s-a acordat a doua şansă, când am nevoie de ajutor dar toţi sunt ocupaţi să se salveze doar pe ei, când sunt exemple cu nemiluita dar eu ma rezum la superficial, la faţada cotidianului?…Ciudat cum, deşi ne înstrăinează de adevăratul sens al lucrurilor, urmăm modelul societăţii pe principiul: „ne-a rănit, da’sigur data viitoare o să rănim şi noi”.
Groaznic e în miez de noapte, nesomnul. Când îţi faci vise şi le dărâmi, coşmaruri le reînvii şi uiţi de ele, te clădeşti în imaginaţie cum ai vrea să fii deşi eşti convins că niciodată nu vei pune în aplicare sentimentul ce te poartă departe, te împaci în gând cu cei care ţi-au greşit dar amintirile…cât de mult te-au dezamăgit prietenii! Până la singurătate, te-au dezamăgit. Acum nu au ce să-ţi mai facă. Inima iţi e cristalizată…nu îţi mai transmite nimic, iar gândul te domină „Eşti un nimic!”
Ţi-e groaznic de greu să te destăinui. Ştii că vei fi privit altfel după aceea…decizi să arunci cheia sufletului tău după ce l-ai aruncat într-o celulă rece de disperare.
Eu sunt omul care te întreabă: „Unde e Hristos?”. Tu nu-mi oferi o alternativă, tu îmi oferi viaţa ta când vorbeşti despre El. Dar eşti departe de a fi soluţia pentru inima mea redusă la tăcere. Înainte de a-mi spune ceva…priveşte în jurul tău. Oare nu ai călcat şi tu în acelaşi noroi ca şi mine? Gropile sunt ale tale sau ale noastre? De fapt, când tu mă vezi pe mine suferind îţi hrăneşti speranţa; îţi citesc în priviri acel „eu nu voi trece pe calea pietrelor care ucid”…aşa-mi numeşti viaţa. Tu ai nevoie de mine ca să îţi întăreşti crezul. Când mi-am pus înaintea ta rănile voiam doar să mă accepţi aşa cum sunt. Dac-ai fi făcut asta, aş fi urcat spre cer prin ochii tăi…Acum am înţeles: eşti doar un om, nu aveai cum să-mi redai seninul.
În starea-mi jalnică, am senzaţia că îngenunchez într-o lumină descompusă…îmi zic: „aşa trebuie să fie iadul…ca o lumină trunchiată”, de care mă apropiu confuz şi singur.
Un gând stingher, ca o ultimă flacără ce povesteşte despre oameni şi stele…apare. „Ce mă costă o experienţă cu raiul? La ce aş renunţa şi să regret apoi? La acest amestec nebun de răceală, de chinuri?…Dacă tot sufăr, măcar să o fac cum trebuie!”.
Acela trebuie să fi fost momentul zero. Când mi-am mutat părerile despre mine şi semeni în alt pahar…când am ales să urmăresc sensul lucrurilor şi din altă perspectivă, când am tins să extrag din experienţă…sâmburele din care se naşte o nouă viaţă.
Nimeni nu scrie mai profund în inima sa despre suferinţă decât cel care o simte. Nimeni nu e la dispoziţia ta să-ţi deschidă larg ochii când ai la îndemână cunoştinţele despre rai şi iad. Nimeni nu ţi-L naşte pe Hristos încă o dată…când El e dintotdeauna oriunde îţi plimbi disperarea. Un prieten degeaba îţi spune: „Ai suferit destul! Nu te mai pedepsi! Întoarce-te spre lumină!” Noi nu urmăm sfaturile celorlalţi fiindcă vrem o soluţie unică pentru noi.
Cine are curajul să îşi accepte prietenii aşa cum sunt ei? Chiar dacă sunt mai vulcanici în dialoguri, chiar dacă te lasă baltă când ai nevoie de o mână întinsă? Ai putea spune: „Aceia nu ştiu ce înseamnă prietenia şi-mi cer mie socoteală să îi conving că aici e Hristos şi nu dincolo!” Merită respect cei care au răbdare cu astfel de prieteni. Oricât de absurzi ar fi ei în greşelile pe care le fac faţă de tine.
Decât să le indicăm un drum sau altul, mai bine le spunem : „Şi eu am fost ca tine!” În suferinţă nu am fost niciodată singuri. Disperarea pentru unii a rămas până azi rutinieră. Când eşti dezamăgit de tine, nu mai poţi gândi dincolo de o această stare. Acest „stop altfel de gânduri (pozitive)” te împiedică să te ridici, să dormi în loc să-ţi revezi microbii din minte, să cauţi rezolvare prin metoda celor care au trecut printr-un coşmar.
Omule, permite-ţi să trăieşti aceste clipe triste. Permite-ţi să te simţi abandonat. Permite-ţi să crezi că nimeni nu te aude când strigi. Permite-ţi să fii pentru o clipă cel cu care nu te aşteptai niciodată să faci cunoştinţă- cu omul neputincios. Fiindcă asta eşti! E bucată din marea traumă a omenirii această constatare. Îţi asumi căderile ca să te asiguri că nu vor rămâne fără răsunet. Nu ştiu de câte nopţi ai nevoie să fii treaz, de câte ori să te simţi cel mai mizerabil, nu ştiu câtă tristeţe trebuie să strângi în centrul tău ca să nu mai găsească un motiv să respire.
Epuizat, vei ceda. Nu ai suficiente resurse ca să te pedepseşti să nu priveşti cerul ca o implorare…Nu se poate să nu îţi fie dor de ochii fiinţei pe care ai îndrăgit-o când ea încerca să te reţină lângă ea…Nu ştii încă surprizele unui început de zi…Eşti făcut să le descoperi. Ai şi amintiri frumoase…pe ele nu le vei pierde niciodată. Şi aici intervine Hristos: într-o minune-gând. Se luptă cu gândurile tale…ţi le desfăşoară înainte pe toate…şi atunci îţi reînvie dorinţa de a încerca din nou. De a urca, chiar dacă nu ai certitudinea că vei rămâne mereu pe culmi…”Amice, drumul e periculos doar când eşti cu oameni care nu ştiu ce vor! Dar totuşi, deasupra ta sunt stele. Pe tine te-am iubit dinainte de-a fi ele torţe în declinul tău de pe pământ. Ţi-am dat emoţiile ca să ştii că nu am rămas indiferent la nevoile tale. Te-am căutat doar după ce ţi-ai zăvorât voluntar uşile. Nu-mi permiteam să te pierd, aşa cum nici prietenii tăi nu-şi permiteau să renunţe la încercările lor de a-ţi indica fericirea, după cum se pricepeau ei mai bine. De fiecare dintre voi am grijă. Vreau să înţelegi un lucru: ştiu prin ce treci dar nu-ţi construi altare pe experienţa ta. Nu e nimic nou în ceea ce simţi. Mai am să-ţi spun ceva: nu acesta e sfârşitul tău! Disperarea duce la tăcerea inimii şi la indiferenţă. Poţi să-ţi permiţi orice…dar fii trist abia atunci când Eu renunţ la tine!”
…Unde a fost Domnul când râdeam de purtarea mea copilărească? Prietenii mei îi simt schimbaţi doar când râd împreună cu ei şi ne bucurăm că am mai văzut soarele strălucind ca o inimă aprinsă de iubire. Fiecare poartă cu el un secret: efectul de neînchipuit al sincerităţii Mântuitorului. Tristeţea, disperarea…ruginesc în aceeaşi lume modificată voluntar de sufletele care se orientează noaptea, după întuneric, şi nu după stele.
Sunt naturale atât inimile care tac, cât şi cele care râd. În faţa Lui, rămânem puii de om care caută povârnişurile deşi aripile nu ne sunt pregătite încă pentru zbor…
(Alina)
Ioana
ianuarie 14, 2010 @ 1:55 pm
Dar asta este un poem ! Dumnezeiesc !
roxi
ianuarie 14, 2010 @ 4:40 pm
Frumoase cugetari si personal scrise! Alina , cu siguranta, este o persoana cu un mare coeficient de inteligenta emotionala!
nyky
ianuarie 15, 2010 @ 12:29 am
adevaruri puse in inimi de Hristos penru a lumina alte inimi. durerea scoate in evidenta calitati ale omului care el insusi nu si le stie . DUMNEZEU ESTE DRAGOSTE SI DRAGOSTEA NU VA PIERI NICIODATA.
jhoallina
ianuarie 15, 2010 @ 11:50 am
Frumos articol, m-a ajutat sa descopar in mine adevaruri inchise in inima.. de atatea ori mi-am refuzat singuratatea, iar cand mi’am pierdut din prieteni,inima mea se inchidea si mai mult..Sa ne ajute Dumnezeu sa simtim iubirea Lui in orice moment din viata..
Jamaica
februarie 11, 2010 @ 2:10 pm
foarte frumos ce a scris ,dar realitatea difera: disperarea duce la depresii care la randul lor duc la suicid… nu vad in acest articol unde este portita, scaparea .
Alina
februarie 17, 2010 @ 1:23 pm
In aceasta ordine: disperare – depresie – suicid, intervine un factor declansator de vindecare: sacrul din noi. Aceasta farama de Dumnezeu care ne impinge sau ne opreste sa cunoastem si altceva, nu doar o fatada anosta a realului. Orice sir al evenimentelor este posibil, inclusiv cel care culmineaza cu sinuciderea. Insa, majoritatea celor care ajung in acel punct, prezinta tulburari psihice, inregistrate sau nu inaintea actului propriu – zis. Ai pretins o portita, o iesire din starile negative care, inevitabil, se petrec in fiecare din noi. Am sa iti raspund ca nu exista o reteta universala; ce e valabil pentru mine, tie poate sa nu ti se potriveasca. Totul depinde de felul in care a hotarat Cel de Sus…pentru multe fenomene nu se gaseste explicatia deoarece nu serveste nimanui. Ai fi mai multumita sa stii ca asta e menirea ta…de a suferi in tacere, de a avea obsesii, pentru ca, in final, cineva sa invete de la tine ca mai are o sansa…ca nu e in ultima faza, ca tine?…Sunt planuri latente…pentru tine semnifica un lucru, dar in alta dimensiune, au o conotatie diferita. Nestiute sunt modalitatile prin care lucreaza Dumnezeu. Nu am scris acest articol ca sa ofer o solutie. Nu am pretins urmarea unor sfaturi. Pur si simplu, am incercat sa schitez o lume ascunsa si totusi, in umbra ei, cu mii de suflete care si-o insusesc profund. Eu sunt doar unul dintre acele suflete. De ce doresti o solutie de la altii cand ea se afla in tine? Multi Ii ridica statui lui Dumnezeu afirmand cat bine le-a facut. Si imediat pretind un alt stil de viata, devenind moralizatori infocati. Dumnezeu nu are nevoie de un astfel de efort. Totul e sub stapanirea unui plan cu meticulozitate alcatuit ca sa isi gaseasca locul fiecare in dimensiunea spirituala. Trebuie sa lasam totul sa curga asemeni valurilor razvratite sau linistite ale unui rau. Nu mai incercati sa obtineti sfaturi gratuite. Oamenii nu stiu nimic complet despre oameni. Cautati in directia gresita. Atat binele, cat si raul exista. Dumnezeu le-a creeat ca entitati pe amandoua. Unul trimufa doar daca celalalt este reprimat. Niciodata insa nu este desfiintat. Incercati sa vedeti si cealalta parte a strazii…unde totul decurge dupa placul Lui, indiferent de interventia voastra. Cea mai indicata ar fi acceptarea. Accepta ca unii sunt mai agresivi, unii mai anxiosi, mai nervosi, mai predispusi sa renunte. Omul se simte dator sa intervina. Altfel, se va simti vinovat. Viata fiecaruia este trasata de altundeva. Nu facem decat sa ne invartim in acelasi cerc de intrebari si raspunsuri…de parca ar fi singurele salvatoare… Pentru oricine aveti o reteta, mai putin pentru voi. Poate lumea nu are nevoie de atatea sfaturi…ci de ascultare…oamenii vor sa fie ascultati si atat. Nu sunt impotenti, pot sa se descurce si singuri. De asta functioneaza rugaciunea…caci Dumnezeu e tacut.
Maria
februarie 17, 2010 @ 1:34 pm
Alina
spui tu niste cuvinte frumoase, dar afirmi un neadevar.
„Atat binele, cat si raul exista. Dumnezeu le-a creeat ca entitati pe amandoua.”
Gresesti aici profund. Dumnezeu care este Iubire, Creatorul atotbinelui, nu a creat raul.
Nu este creatorul raului.
Maria
februarie 17, 2010 @ 1:39 pm
Iti recomand cu draga inima sa citesti si aici:
Dumnezeu nu este autorul relelor
http://www.orthograffiti.ro/160/dumnezeu-nu-este-autorul-relelor/
Lumea a fost creata buna; Pronia lui Dumnezeu
http://vorbeintelepte.wordpress.com/2009/11/04/lumea-a-fost-creata-buna-pronia-lui-dumnezeu/
Exista Dumnezeu? Este Dumnezeu rău? Does God exist?
http://www.youtube.com/watch?v=YoIDjj86fwI&feature=player_embedded
Catalin
februarie 17, 2010 @ 1:46 pm
Dumnezeu este Binele, Bunatatea absoluta.
Raul = indepartarea de Dumnezeu = pacatul
Raul nu a fost creat nicidecum de Dumnezeu. Diavolul, din mandrie, este inceputul raului din lume, parintele minciunii si stapanul lumii acesteia in care traim.
Iar Adam, prin Eva, a fost primul om care i-a urmat acestuia, distrugand prin pacatul sau toata armonia si perfectiunea care exista in creatie, si dand „nastere” mortii.
Noi suntem rai atunci cand NU facem voia lui Dumnezeu.
Rautatea, la fel ca si minciuna, nu reprezinta entitati in sine, ci reprezinta absenta bunatatii (decaderea din bunatate, din starea de comuniune cu Dumnezeu, in cea de intoarcere, prin pacat, impotriva lui Dumnezeu) respectiv ABSENTA adevarului (absenta adevarului in totalitatea sa, adica un adevar pe sfert, pe jumate, sau pe trei sferturi este tot o minciuna).
Imi cer iertare daca am gresit ceva din ce am spus.
Maria
februarie 17, 2010 @ 1:52 pm
Inca ceva bun de citit:
Dumnezeu Cel bun si atotputernic nu este autorul suferintelor
de Anne Graham
Întrebată în timpul unui interviu tv de ce permite Dumnezeu să existe rău în lume, Anne Graham a dat un răspuns foarte profund şi inspirat. Răspunsul ei a fost formulat în contextul societăţii americane, dar se poate aplica la fel de bine si societăţii din România.
Cred că Dumnezeu este foarte întristat de aceasta, la fel ca şi noi, dar noi de ani de zile Îi spunem să iasă din şcolile noastre, din guvernul şi din vieţile noastre. Şi, fiind El un adevărat gentleman, cred că pur si simplu S-a dat calm la o parte. Cum putem noi să-I cerem binecuvântarea şi protecţia Sa dacă Îi cerem să ne lase în pace? Cred că totul a început când Madeleine Murray O’Hare (care a fost ucisă, iar corpul ei a fost găsit recent) a afirmat ca nu dorea nici un fel de rugăciuni în şcolile noastre, iar noi am spus „Bine”.
Apoi, cineva a spus că mai bine nu am citi Biblia în scoli (Biblia care spune să nu ucizi, să nu furi si să-ti iubeşti aproapele ca pe tine însuti), iar noi am spus „Bine.”
Apoi, dr. Benjamin Spock a spus că nu ar trebui să ne plesnim copii atunci când se poartă urât, pentru că aceasta le-ar afecta mica lor personalitate şi stima de sine (fiul dr. Spock s-a sinucis). Iar noi am spus că un expert trebuie să ştie ce vorbeşte, aşa că am spus „Bine.”
Apoi, cineva a spus că profesorii şi diriginţii nu ar trebui să îi disciplineze pe copii atunci când greşesc. Iar conducătorii de scoli au spus că nici un membru al personalului să nu atingă vreun elev atunci când se poartă urat, pentru că şcolile nu au nevoie de publicitate proastă şi în nici un caz de procese. (Totuşi, există o mare diferenţa între a disciplina şi a atinge, a bate, a plesni, a lovi, a umili, etc.). Iar noi am spus „Bine”.
Apoi cine ştie ce membru inteligent al consiliului de conducere al vreunei scoli a spus că, băieţii fiind băieţi, vor face dragoste oricum, deci ar trebui să le dam copiilor noştri prezervative. Aşa, ei vor putea să se distreze cât vor, iar noi nu vom trebui să le spunem părinţilor că le-au primit de la şcoală. Iar noi am spus „Bine”.
Apoi, unii dintre aleşii noştri de vârf au spus că nu contează ceea ce fac în viata lor privată atât timp cât îşi fac treaba la slujbă. De acord, a spus fiecare din noi, mie nu-mi pasă de ceea ce face altcineva, inclusiv preşedintele, în viaţa sa privată, atât timp cât am o slujbă şi economia merge bine.
Apoi cineva a spus să tipărim reviste cu femei goale, în semn de respect şi apreciere a frumuseţii feminine. Iar noi am spus „Bine.” Apoi altcineva a împins acea apreciere un pas mai departe, publicând fotografii cu copii goi, şi încă mai departe, afişându-le pe Internet. Iar noi am spus „Bine.”, au dreptul la libera exprimare.
Apoi industria show-business-ului a spus: „hai sa facem show-uri TV şi filme care să promoveze îndepărtarea de Dumnezeu, violenţa şi sexul ilicit, să înregistram melodii care să încurajeze violurile, drogurile, crimele, sinuciderea şi temele satanice.” Iar noi am spus că nu este decât entertainment, nu are efecte adverse şi oricum nu o ia nimeni în serios, aşa că totul a mers înainte.
Iar acum ne întrebam de ce copii noştri nu au conştiinţa, de ce nu disting binele de rău, de ce nu îi deranjează să ucidă pe străini, pe colegii de clasă sau pe ei înşişi. Probabil că dacă ne-am gândi mai mult ne-am da seama de ce.
Cred că totul se reduce la „Ceea ce vei semăna, aceea vei şi culege”. Noi Îi spunem lui Dumnezeu: „Dragă Doamne, de ce nu ai salvat-o pe acea fetita ucisă în clasa?”, iar Dumnezeu răspunde: „Dragul meu, Eu am fost alungat din scoli, nu puteam fi acolo. Cum puteam Eu fi acolo,când voi mi-aţi spus să plec din scoli?”.
E ciudat cum oamenii Îl dispreţuiesc pe Dumnezeu, şi apoi se întreabă de ce totul merge tot mai prost. E ciudat cum de credem tot ceea ce scriu ziarele, dar noi ne îndoim de ceea ce spune Biblia.E ciudat cum de toţi oamenii vor să meargă în ceruri, deşi nu cred, gândesc, spun sau fac nimic din ceea ce scrie în Biblie. E ciudat cum de unii pot spune „Cred în Dumnezeu” şi de fapt să-l urmeze pe Satana, care, de fapt, „crede” şi el în Dumnezeu.
E ciudat cum ne repezim să judecam, dar nu ne place să fim judecaţi. E ciudat cum de se pot trimite mii de „glume” prin e-mail şi ele se răspândesc precum focul sălbatic, dar când începi să trimiţi mesaje privindu-L pe Dumnezeu, oamenii se gândesc de doua ori înainte de a le trimite şi altora. E ciudat cum de tot ceea ce este vulgar, crud şi obscen trece liber prin cyberspatiu, dar orice discuţie publică despre Dumnezeu este împiedicată la şcoala şi la locul de muncă. E ciudat cum poate fi cineva atât de „înflăcărat” de dragoste pentru Hristos duminica, fiind în acelaşi timp un creştin „invizibil” în timpul săptămânii.
Lucia
februarie 17, 2010 @ 5:01 pm
Alina,
Iartă-mă, dar în comentariul tău apar unele idei pe care noi, creştinii ortodocşi, ar trebui să le privim cu multă prudenţă :
1. -„Totul depinde de felul in care a hotarat Cel de Sus…pentru multe fenomene nu se gaseste explicatia deoarece nu serveste nimanui.”;
-„Trebuie sa lasam totul sa curga asemeni valurilor razvratite sau linistite ale unui rau.”; „Incercati sa vedeti si cealalta parte a strazii…unde totul decurge dupa placul Lui, indiferent de interventia voastra.”;
-„Viata fiecaruia este trasata de altundeva.”
– predestinaţia nu-i specifică ortodoxiei;
– omul trebuie să conlucreze cu harul divin ca să se mântuiască;
– omul nu este o păpuşă manevrată de divinitate, ci are libertatea de a alege binele sau lipsa binelui; Dumnezeu pre-ştie (aşa precum un medic ştie dinainte că bolnavul de plămâni, va muri peste 2 luni, dacă nu se va lăsa de fumat, de ex.), dar nu pre-destinează (căci nu medicul îl obligă să fumeze, până la sinucidere) !!!
2. „Ai fi mai multumita sa stii ca asta e menirea ta…de a suferi in tacere, de a avea obsesii, pentru ca, in final, cineva sa invete de la tine ca mai are o sansa…ca nu e in ultima faza, ca tine?…”:
nici diavolul nu suportă să vadă pe altul că e într-o stare mai „bună” decât al lui…Vezi cazul lui Iov… care a răbdat toate nenorocirile pe care le-ar fi putut îndura !
3. „ Atat binele, cat si raul exista.”
(Aici atât Cătălin cât şi Maria doreau să-ţi explice că, într-adevăr, răul nu există ontologic, fiinţial , ci reprezintă LIPSA BINELUI. Dumnezeu este – într-adevăr – Binele Suprem.
Dumnezeu nu a creat nici răul, nici măcar iadul … El fiind IUBIRE, ne iubeşte prea mult, numai că noi Îl alungăm, sau plecăm de lângă El, neascultându-i sfaturile, precum Adam şi Eva. Dumnezeu ne poate vorbi şi prin semenii noştri, ca şi purtători ai chipului divin. E chiar o milostenie sufletească să oferi cuiva un sfat (mai ales dacă ţi-l cere!), căci poate ai trecut şi tu prin aceleaşi probleme şi n-ai vrea să sufere şi celălalt la fel de mult ca tine…
4. „Cea mai indicata ar fi acceptarea. Accepta ca unii sunt mai agresivi, unii mai anxiosi, mai nervosi, mai predispusi sa renunte.”
… Agresivitatea, anxioazitatea, nervozitatea, resemnarea nu cred că pot fi considerate “etichete” pentru cineva, mai ales dacă ne gândim că şi acel om poate fi ajutat, măcar prin rugăciune, să iasă din această stare NEFIREASCĂ … de multe ori chiar şi noi, semenii lor, avem poate cel puţin o vină, prin faptul că nu ne implicăm îndeajuns, apelând la foarte comoda ACCEPTARE. Oare ce s-ar întâmpla dacă acel om agresiv, anxios, nervos, pesimist etc ar fi chiar copilul sau fratele nostru ? Nu ne-ar durea inima să-l vedem aşa ? N-ai începe să te rogi pentru el mai mult, să-l ajuţi cumva să-şi revină în fire ?
5. „Dumnezeu e tăcut!”
… poate doar pentru cei care nu ştiu sau nu vor să-l asculte …e adevărat că doar marii sfinţi reuşesc să-L asculte cel mai bine… El este însă foarte, foarte, foarte discret. E nevoie de multă nevoinţă să-L poţi percepe direct, după modelul lui Avraam sau al Sfâtului Serafim de Sarov, de exemplu.
El ne mai vorbeşte – mai ales – la Spovedanie, prin duhovnic, dar dacă şi numai dacă vrem să-L ascultăm, şi-I cerem sfat (prin duhovnic). A cere un sfat, poate fi şi un semn de smerenie, în sensul că nu faci după capul tău, ci încerci să afli, mai întâi cum au făcut alţii înaintea ta, poate mai experimentaţi. Ce ar fi dacă s-ar face grădiniţa fără educatori, şcoală fără profesori, Spovedania fără preoţi etc ? De unde am ştii cum să deosebim binele de rău ? Ne putem noi compara cu Mântuitorul, Care la 12 ani dădea lecţii cărturarilor şi fariseilor din templu ?
Dumnezeu e tăcut doar pentru cine nu vrea să-L asculte. Pentru că Lui nu-I place să forţeze pe nimeni… Şi cu toate acestea, glasul Lui ar trebui să fie prezent în toţi oamenii (prin glasul conştiinţei, care încă nu este laxă sau pervertită definitiv de păcat)…
Laura-optimista
octombrie 30, 2010 @ 3:57 pm
"-)umnezeu vede în taină, cunoaşte amărăciunea, numără lacrimile, nu uită nimic."(Soren Kierkegaard)
Laura-optimista
octombrie 30, 2010 @ 4:49 pm
Domnul Iisus Hristos este Bucuria tinereţii noastre şi, pentru că suntem şi vom fi întotdeauna ai Săi, nu avem niciun motiv real de întristare. De fapt… ne putem întrista(şi Iisus a plâns în timpul vieţii Sale pământeşti), dar tristeţea noastră nu este normal să devină patimă, fiindcă, orice am pierde(chiar dacă am pierde harul), cu ajutorul Domnului, putem redobândi.
Slavă Mântuitorului nostru pentru toate şi, mai ales, pentru că ni S-a revelat nouă, spre a-L putea iubi!
P S. Felicitări, Alina! Dumnezeu să fie cu tine şi să-ţi umple sufletul de bucurie duhovnicească şi de înţelepciune!
niculina
octombrie 30, 2010 @ 6:37 pm
Doamne ajuta!noi ne nastem frumosi,curati,purificati,incet incet cu pasi marunti dar grabiti,CRESTEM!CU multa iubire catre Domnul altii mai putin, ne indepartam de TATAL NOSTRU asa cum ne indepartam de casa parinteasca ,DAR STITI iubitii mei cand ajungem in culme ne dam seama ca am ajuns prea departe si cum?cum facem sa ne INTOARCEM LA POVETILE PARINTILOR?!ATUNCI DOMNUL care mult ne-a asteptat ne arata drumul spre casa alaturi de cei dragi alaturi de el,dar cum spuneam si-n alte comentarii drumul poate fi si bun si rau,si chiar de ne mai vine gandul sa ne abatem DOMNUL care tine toate cu mana daca ii cerem ajutorul si-l strigam cu toata inima EL ne invredniceste ne ajuta.Oameni buni sa stam pe drumul cel bun,,eu neputincioasa;!cand am ajuns acasa ca oaia cea pierduta tulburata si nedumerita gandurile le-am adunat si uite asa am reinviat,ma-m trzit intro lume noua necunoscuta de mine nu stiam sa zic nici macar DOAMNE AJUTA,ASA ZISUL CIAO:MERGAND LA UN DUHOVNIC cu foarte mult har,ia-m povestit cum ma-m pierdud printre PACATE DAR PACATE NENUMARATE!ma invatat cum ar trebui sa fac incet incet cu pasi marunti si-nceti cu mila lui DUMNEZEU ASUPRA CAPULUI MEU LA-M SIMTIT CUM EL PE MINE MA PAZEA CU ATATA DRAG,ACUM NU STIU CE INSEAMNA DRUM RAU,MERG DOAR PE CEL CARE MI-L ARATA DOMNUL.DACA NE CULCAM CU EL IN GAND SI NE TREZIM CU EL IN GAND TOTUL E SENIN.DOAMNE AJUTA.
Laura-optimista
octombrie 30, 2010 @ 9:20 pm
Niculina scrie: "-)ACA NE CULCAM CU EL IN GAND SI NE TREZIM CU EL IN GAND TOTUL E SENIN". Minunate cuvinte! 🙂
Domnul nostru să ne ajute să-I dedicăm în întregime viaţa noastră, să conştientizăm în fiecare clipă prezenţa Sa şi, atunci când, în mod inevitabil, va apărea în sufletele noastre sentimentul culpabilităţii, să nu-l transformăm în deznădejde, ci în pocăinţă şi prilej de aprofundare a comuniunii cu Dumnezeu prin rugăciune. Întreaga noastră viaţă, să ne lăsăm călăuziţi de principiul "pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm". Să nu-I dăm doar două ore duminica(atunci când participăm la Sf. Liturghie), ci întreaga noastră viaţă, fiecare gând, cuvânt şi faptă. Părintele Arsenie Boca spunea, în acest sens, că, de fapt, "creştinismul nu este o afacere de duminică, ci o strădanie de fiecare zi", iar un alt gânditor creştin remarca faptul că, deşi spunem duminica "Tatăl nostru", ne comportăm ca nişte orfani în timpul săptămânii. 🙁 Minunat ar fi ca noi, cei ce ne considerăm "creştini practicanţi", fiindcă participăm la viaţa liturgică a Bisericii, să devenim misionari ai iubirii divine în această societate plină de tristeţe şi de neştiinţă, ducând în familiile noastre şi în comunităţile în care trăim bucuria duhovnicească, dăruită nouă în timpul sfintelor slujbe, astfel încât întreaga noastră viaţă să devină o liturghie, un act de slujire şi mărturisire a lui Hristos Domnul. Să nu ne întristăm pentru nimic din lumea aceasta, ci să-I mărturisim totul cu încredere lui Hristos, Doctorul trupurilor şi al sufletelor noastre. Să-I mărturisim Lui neputinţele noastre duhovniceşti şi problemele din viaţa cotidiană(oricât de neînsemnate sau oricât de grave ar fi), pentru că harul Său lucrează în noi, cei slabi şi neînţelepţi în cele ale credinţei. Să nu trecem cu indiferenţă pe lângă suferinţa sufletească a semenilor noştri căzuţi în întristare, precum preotul şi levitul din Evanghelie l-au evitat pe cel căzut între tâlhari, găsindu-şi pretext tocmai în slujirea Domnului. Dacă dorim să-i slujim lui Hristos, atunci este necesar să reţinem faptul că cea mai de preţ jertfă şi nevoinţă, pe care o putem face, este îndreptarea pe calea credinţei a celor bolnavi spiritual, pentru care El Şi-a vărsat Sângele pe cruce. Să le vestim tuturor, plini de bucurie, că Domnul îi iubeşte. Acest mesaj evanghelic esenţial pentru viaţa noastră este accesibil oricărei fiinţe umane, atât copiilor şi celor needucaţi, cât şi savanţilor, atât teologilor, cât şi ateilor, pe care Hristos îi aşteaptă la Sine. Dumnezeu este cu noi şi NU ne va părăsi niciodată, orice s-ar întâmpla! "Hristos a înviat, bucuria mea!"(Sfântul Serafim de Sarov)
PS. Admin, am observat că, de câteva zile, aţi făcut să apară datele noastre în mod automat, atunci când scriem comentarii, astfel încât nu mai este necesar să scriem de fiecare dată numele şi email-ul. Este o idee foarte utilă, vă mulţumesc. 🙂
Doamne ajută!
Hristos în mijlocul nostru!
Albinuta
iunie 26, 2011 @ 7:17 pm
Doamne ajuta ,multumesc tuturor pentru cuvintele frumoase si in primul rand pentru ca avem posibilitatea de a citi articolele si comentariile atunci cand este nevoie de ceva datator de nadejde .Deoarece azi sunt cam fara nadejde am rugat pe Domnul sa ma ierte si sa ma ajute cunva ,oricum sa ies din aceasta stare si primul gand a fost Ortodoxia Tinerilor iar aici chiar am gasit ceea ce cautam .Iertare daca cunva am intristat nu acesta a fost menirea aceastui comentariu doream sa subliniez cat de mult ajutor se poate primi in asfel de situatii,sunteti minunati ,Domnul sa va trimita tot ceea ce este de folos
Dan Tudorache
iunie 26, 2011 @ 7:46 pm
Doamne ajuta Albinuta!
Astazi, pentru ca sarbatorim Duminica Sfintilor Romani si deci inclusiv a sfintilor romani din temnitele comuniste (necanonizati inca), iti recomand sa asculti acatistul sfintilor romani din temnitele comuniste. Poate ai posibilitatea sa asculti cu casti la urechi, in liniste. Eu asa fac. Medicament curat pentru orice intristare. Iata-l: [url]http://www.trilulilu.ro/athoss/98e5e99af7d730[/url]
Viorel
iunie 26, 2011 @ 8:15 pm
Pentru cei ce vor sa descarce „Acatistul sfintilor romani din inchisori” in interpretarea lui Marian Moise;
http://www.muzicafilme.com/muzica-Trilulilu/Acatistul-sfintilor-romani-din-inchisori–MARIAN-MOISE_57540.html
Albinuta
iunie 26, 2011 @ 9:31 pm
Doamne ajuta ,intradevar medicament curat si de mare ajutor acatistul sfintilor romani din inchisori ,multumesc mult pentru recomandare ,deoarece este destul de tarziu am ales sa citesc acest acatist ,cu siguranta este minunat cantat de Marian Moise,o sa-l ascult atunci cand va fii posibil ,mi-am dat seamainca odata ca problemele mele sunt foarte marunte in comparatie cu ceea ce au indurat sfintii nostrii in inchisori ,cred ca pe viitor o sa mai caut acest acatist
SFINTILOR ROMANI RUGATIVA PENTRU NOI