Pentru o Dragoste Reală nu trebuie decât un „păcătos real”

Dragoste reală. De unde se ia Dragostea Reală? Pesemne că din firea Dragostei, din Realitatea în care ne iubește Dumnezeu pe noi, din felul Lui de a ne iubi. Acesta e erosul Lui pentru noi, numit uneori agape, pentru a-l deosebi de erosul omenesc.

Dar poate erosul dintre noi să fie real ca erosul Lui pentru noi? Putem să fim la fel de „reali” ca Dumnezeu când ne iubim între noi ca prieteni, soți, iubiți, colegi etc.? Nu știm să spunem dacă suntem reali în iubire, decât dacă știm să spunem că suntem reali cu El. Căci dacă suntem reali în iubirea cu El, putem fi siguri că prin această Realitate ne măsurăm erosurile noastre.

Și despre asta e vorba. Să învățăm să fim „reali” cu El. To keep it real – cum zic englezii. O, ce gând… Dă-ne, Doamne, o Dragoste Reală! Nu una închipuită, nu una fictivă, siropoasă, pietistă, simandicoasă. Dar ce ne trebuie ca să avem o Dragoste reală, palpabilă, de la Hristos Mântuitorul nostru?

Pentru o Dragoste reală trebuie un păcătos „real”.

Și ce înseamnă „păcătos real”? Înseamnă să mă ambiționez cumva în păcatul meu, să plusez și să supralicitez viciile mele de viață numai ca să mă iubească mai „real” Dumnezeu? Înseamnă să fac fărădelegi mai mari decât cele obișnuite, adică mai mari decât să mă cert cu cineva, să nu țin posturile, să mă lăcomesc la mâncare? Înseamnă oare să desfrânez, să omor, să mă închin la idoli contemporani – numai ca să mă simt ca păcătoșii din Evanghelie, ca desfrânatele și tâlharul, să pot primi dragostea cea tare a lui Dumnezeu? Înseamnă, în fine, să mă declar cel mai păcătos, ca să știe oamenii și să știe și Dumnezeu, și astfel să fiu vrednic de Dragostea Lui?

Nu. Nicidecum. Acestea toate sunt frământări ale sinelui închipuit care tot caută să „pară” ceva înaintea lui Dumnezeu, să-L impresioneze, să-I smulgă ceva lui Dumnezeu prin declararea greșelniciei mele, să „tragă” de sentimentele lui Dumnezeu.

Credem noi oare că Domnul vrea să ne umilească cu păcătoșenia noastră când îi spunem „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul/păcătoasa”? Credem că vrea să-și arate superioritatea asupra noastră, dependența noastră de El, neputința noastră și invincibilitatea Lui? Dacă credem asta, vom respinge în adâncul nostru pe Dumnezeu, pentru că vom vedea în fața noastră un Dumnezeu al puterii și nu un Dumnezeu al iubirii.

A fi real nu înseamnă a te umili în fața lui Dumnezeu. Nu omenește. A fi real nu înseamnă a-ți nega valoarea, a-ți lovi mereu sinele ca să placi unui Stăpân. A fi real nu înseamnă să nu te mai iubești, ca să te pedepsești într-un fel care i-ar plăcea lui Dumnezeu, ca apoi să te iubească El.

A fi un păcătos real înseamnă a vedea în tine tot ce nu e Dragostea Lui, tot ce nu e Lumina Lui, ca să deosebești Lumina Lui de întunericul tău. Întuneric care te face să vrei să te iubești pe tine pentru tine, nu pentru El, iar pe oameni pentru tine, și nu pentru El.

A fi un păcătos real înseamnă să înțelegi mereu ce nu e adevărată Dragoste – și e dragoste de complezență, interesată, complăcută, narcisistă – în timp ce te miri de măreția și smerenia Dragostei Lui, care te iubește și te prețuiește ca fiind de valoarea Lui, a Creatorului tău.

A fi un păcătos real, cum zicea mitropolitul Antonie de Suroj, înseamnă a veni seara la rugăciune cu toate fațetele personalității tale pe care le ascunzi sub onorabilitatea socială – golanul din tine, șmecherul, desfrânata, invidiosul ascuns, cârtitoarea, necredinciosul din tine – și să le aduci așa înaintea lui Dumnezeu, necoafate și neprefăcute, ca să primești Dragostea Lui incredibilă și tare. Să spui:

– „Iată, Doamne, mă prezint la Tine cu cârtitorul din mine, cu cel care se plânge mereu de condițiile vieții lui, învinovățindu-Te de fapt, în secret, pe Tine”.

– „Mă prezint în fața Ta cu desfrânatul din mine, care pretinde că Te iubește pe Tine, dar își iubește trupul și posedarea celorlalți mai mult decât sufletele lor și mai mult decât pe Tine”.

– „Mă prezint cu narcisistul din mine, care primește laudele și complimentele celorlalți și le oprește la sine, pentru că mă tem să le duc mai departe la Tine, mă tem să las ceva din slava mea ca să iau eu, înapoi, din Slava Ta, pe toate”.

– „Mă prezint în fața Ta cel care spun că <aștept Învierea morților>, dar în adâncul meu mă tem de Înviere și trag de viața mea cât de pot, pentru că am atâtea de realizat: serviciu, familie, copii, proiecte etc. Mă prezint ca cel ce mă tem să-mi iau viața de la Tine, s-o trăiesc ca pe un dar și o gratuitate, și prefer s-o trăiesc prin mine, ca să n-o pierd, neînțelegând că dacă aș <pierde-o> pentru Tine, aș trăi o viață infinit mai bogată”;

– „Mă prezint în fața Ta declarând că Tu ești Totul pentru mine, dar în secret ținând gândul că familia sau copii sau nepoții sunt <totul> pentru mine, trăind prin ei și pentru ei, pentru că mă tem să-i împart cu adevărat cu Tine”.

Ce minune este să-ți vezi toate slăbiciunile, neajunsurile și insecuritățile tale ca niște lepădări voluntare de Dragostea Lui! Pentru că numai așa înțelegi ce nu ar fi putut fi, niciodată, Dragostea Lui! Ea nu ar fi putut fi niciodată iubirile tale de sine, biruințele tale de sine, ambițiile tale de a cuceri succesul și faima lumii pentru tine.  Nu. Dragostea nu ar fi putut fi niciodată așa ceva.

Dar eu da. De atâtea ori. Și cu cât sunt mai adânc cu înțelegerea în păcatul meu, cu atât mai incredibilă devine Dragostea Lui.

Cu cât înțeleg când mă duc la Potir la Împărtășanie că „cel dintâi dintre păcătoși sunt eu“, cu atât înțeleg că eu sunt cel pe care-l caută cel dintâi Dragostea Lui. Sau, cum se cântă în imnul american – „amazing grace… you saved a wretch (o epavă) like me” –, cu cât mă simt mai epavă fără Grația lui Dumnezeu, cu atât Grația lui Dumnezeu devine mai Grație. Cu cât înțeleg că mă tem de Înviere mai mult și că n-o înțeleg, cu cât Îi declar că nu pot s-o iubesc cum mă iubește Ea, cu atât mă las mai mult iubit de Ea.

Dar un păcătos real nu e și el tot un păcătos, în cele din urmă, am putea întreba? Nu. Aici e taina. Un păcătos „obișnuit”, în lumea noastră de toate zilele, se comportă în adâncul lui ca un drept închipuit, care-l respinge, mai fin sau mai brutal, pe Dumnezeu. Împietrirea și lepădarea Împărăției se citesc pe el. Un păcătos „real“, deși departe de a fi desăvârșit, poate mai greșelnic decât păcătosul „obișnuit“, cheamă mereu pe murmurul buzelor lui Împărăția, el se deschide mereu Iubirii salvatoare a lui Dumnezeu.

Iată o întâmplare cu un păcătos „real“ în fața Dragostei incredibile și Reale a lui Dumnezeu.

Ian McCormack, un surfer de 26 de ani din Noua Zeelandă, hedonist și mare iubitor al plăcerilor vieții, al aventurilor cu femeile, al băuturii și consumator de droguri, a intrat în apă cu placa lui de surf, în căutarea „valului perfect”. A venit spre el un val foarte mare, în care erau moluște veninoase care l-au mușcat, și, combinat veninul cu cantitatea de droguri din sânge, a intrat în comă și în moarte clinică. În salvare încă conștient fiind, deși ateu întreaga viață, s-a rugat: „Doamne, dacă ești Real, ajută-mă!”. În scurt timp și-a pierdut cunoștința, a simțit că iese din trup și e tras către o îngrozitoare gaură neagră spirituală, care era de fapt iadul din viața lui. Însă cu aceeași putere, a simțit că sufletul lui e tras și „chemat” de o Ființă incredibilă făcută din Lumină, să stea în fața Ei.

Într-o clipă a stat în fața Ei, și a înțeles, fără cuvinte, că stă în fața Lui. A Dragostei Ultime. A unei Dragoste pe care n-o cunoscuse niciodată în viața lui, dar pe Care, pentru rugăciunea lui și mai ales pentru a mamei lui care se ruga în timpul acesta în salvare lângă el, o vedea față în Față. Această Dragoste incredibilă, milostivă, și Reală, era Iisus, a Cărui față era Lumină mai presus de orice lumină din univers. Ian mărturisea – la 30 ani după această experiență, cu fața scăldată în lacrimi de bucurie, cu duh de umilință – că atunci i s-a părut că Iisus este sursa oricărei vieți din Univers, și că dacă și-ar deschide gura și ar spune un singur Cuvânt, o întreagă Galaxie ar irumpe la existență din Cuvântul Lui. Și a simțit venind de la Iisus valuri de căldură și iubire, și o Compătimire dumnezeiască pentru el. Ian era surfer. Toată viața căutase valul perfect. Acum tocmai Dragostea lui Dumnezeu i se arăta ca un Val, ca Marele Val. Aceasta și nu altceva l-a cutremurat în adâncul lui, și din toți porii lui a venit următoarea mărturisire:

– Doamne, dar Tu mă iubești? Eu nu sunt vrednic de o așa Iubire… Eu am făcut păcatele astea și astea (povestind de desfrânările lui, consumul de droguri etc.). Și din Ființa Mântuitorului a ieșit un nou val de căldură și iubire. Și de Realitate a Lui.

– Doamne, dar am făcut și păcatul ăsta și ăsta… Eu nu semăn întru nimic cu Iubirea Ta. Eu m-am iubit pe mine însumi mai întâi de toate întreaga mea viață… Și din Mântuitorul ieșeau valuri mai mari de Dragoste. De Iertare. „Valuri“ pentru surferul Lui…

Dar, Doamne… Și așa, încet-încet, cu fiecare Val ieșit din ființa Mântuitorului, Ian se spăla și se curățea, și la finalul mărturisirii s-a făcut ca un om curat și nou, gata pentru Cer. A făcut, prin pronia lui Dumnezeu și rugăciunile mamei lui de pe pământ – poate pentru gândul sincer al inimii lui pe care i-l știa Dumnezeu – o spovedanie în Cer. Și după spovedanie, Mântuitorul i-a spus că e gata să-l primească ca pe un fiu iertat al Împărăției, să rămână în Cer, dacă nu cumva vrea să se întoarcă să mai viețuiască pe pământ.

Și i-a arătat-o în vedenie pe mama lui care se ruga în salvare ca să se întoarcă viața în fiul ei, Ian, și cu o delicatețe incredibilă Mântuitorul i-a dat de înțeles, fără cuvinte, așa: „Eu, Dumnezeu, voi asculta de rugăciunea mamei tale dacă și tu vrei să asculți de ea. Vrei să te întorci?”. Și așa Ian s-a întors în trup, s-a trezit, și-a schimbat viața cea pătimașă, și a trăit de atunci ca un „păcătos real” atins de Dragostea cea Reală a Mântuitorului. Nu se mai droga, nu mai bea, avea multă simpatie pentru oamenii cu viciile lui și lăcrima de fiecare dată când își aducea aminte de întâlnirea cu Mântuitorul. Acum, abia acum, se simțea acum un „păcătos real” ținut într-o Dragoste de Sus. Nu mai era omul care-și „trăiește clipa”, nu mai era un „drept închipuit“. Ci-și lăsase toată dreptatea lui, ca să primească Dragostea. Dragostea lui Dumnezeu cel Real.

Iată, ce taine incredibile.

Iată de ce noi mergem la Împărtășanie nu ca să scăpăm de pedeapsă, ci ca să ne simțim – pentru prima dată – ca niște păcătoși reali care se împărtășesc de Dragostea Lui. Cea Reală. Iată de ce unii dintre noi mergem la mănăstire, nu pentru că suntem „mai buni decât mirenii”, ci pentru că vrem să trăim și să mărturisim o Dragoste Reală ca niște păcătoși „reali”. Cei mai reali.

Iată de ce în fiecare zi îți zic, Doamne, că nu știu ce e dragostea, că nu știu să iubesc, că mă iubesc pe mine mai întâi în această lume, ca să-mi dau seama că singura Dragoste Reală e a Ta, cea care iubește lumea. Nu eu iubesc, ci Tu iubești prin mine, Tu ești în mine tot ce nu pot fi eu fără Tine.

Să rămânem cu acest gând. Dumnezeu nu are nevoie de drepți cu care să repare și să corecteze lumea. Nu. Ci Dumnezeu vrea niște „păcătoși reali” cu care să vindece și să iubească lumea! Niște păcătoși care cer mereu Iubirea Lui și sunt gata s-o ofere altora, de la El, pentru că iubirea din ei nu li se pare iubire. Nu mai poate.

Și nu e vorba doar de călugări aici. E vorba de acei minunați „păcătoși reali” care-l iubesc pe Dumnezeu în mănăstirea lor, sau de acei mireni care-și iubesc soțiile, copiii, prietenii simțindu-se niște „păcătoși reali” în relația cu Dumnezeu. Și ce frumos și ce binecuvântare să fii soț sau soție, iubit sau iubită, prieten sau prietenă – și să fii iubită nu de un drept închipuit al lumii, ci de un „păcătos real” al lui Dumnezeu! Un om sincer, neviclean, neprefăcut. Ce fericire să pui capul pe pernă alături de cineva care-n secret cântă la harpa inimii lui ca David lui Dumnezeu, făcându-se vas al unei Iubiri Reale. Pentru că atunci și tu, dragul Lui, draga Lui, guști din vasul acelei Iubiri Reale. Cu toate neajunsurile lui/ei, dacă Dumnezeu are de unde să ierte și să vindece, ai de unde să trăiești și să te hrănești și tu.

Dă-ne, Doamne, o Dragoste Reală cu care să știm să Te iubim pe Tine și să ne iubim între noi. Ca să nu mai existe multe numiri și mai multe feluri ale Dragostei. Dă-ne să iubim lumea, unul pe altul și pe Tine ca niște „păcătoși reali”, trăitori în Reala Ta Dragoste.

(Protos. Iustin T., 28 mai 2022)