„Pentru tine, cine este Iisus Hristos?” – gând de recunoştinţă dintr-o inimă săracă…

„Hristos este totul; asta să le spui oamenilor!” (Sf. Porfirie Bairaktaris)

Pe Iisus, Dumnezeul meu, Îl simt ca plin de iubire, blândeţe şi toleranţă inclusiv (mai ales) faţă de cei ce nu cred în El, plin de respect faţă de libertatea şi demnitatea micilor creaturi raţionale pe care le-a adus la existenţă, plin de o infinită delicateţe în modul în care tratează aceste creaturi.

Îl văd milostiv şi iubitor faţă de fiinţele umane, dar şi faţă de măruntele flori sau păsărele…

Pe noi ne miluieşte şi, în mod paradoxal, ne respectă totodată, pentru că iubirea totdeauna protejează demnitatea celui iubit.

Pe Iisus Îl înţeleg ca fiind coparticipant cu noi la toate micile noastre bucurii (evident, cu excepţia celor imorale, aşa cum ar fi bucuria provocată de suferinţa altora etc), inclusiv la cele mai zgomotoase… doar de aceea Şi-a făcut prima minune la nunta din Cana Galileii.

Este Consolatorul, dar şi Cel Care mă trezeşte la realitate de câte ori dorinţa confortului psihologic mă aruncă în indiferenţă sau visare.

Hristos nu dictează, ci povăţuieşte; „nu porunceşte, ci invită” (Evdokimov); nu impune, ci propune. Este Domnul libertăţii, al bucuriei, al adevărului, al vieţii, al autenticităţii. El binecuvântează, totodată, încrederea, dar şi gândirea critică; curajul, însă şi prudenţa; maturitatea gândirii, dar şi nevinovăţia copilaşilor (I Cor 14, 20).

Hristos risipeşte toate ideologiile noastre şi orice altă formă de subminare a libertăţii de conştiinţă. El ne eliberează de ispita obedienţei, a evitării libertăţii şi responsabilităţii. El ne-a dăruit raţiunea pentru a progresa intelectual, NU pentru a-i lăsa pe alţii să gândească în locul nostru. Lui Îi este străină orice formă de fariseism, formalism şi habotnicie, superficialitate, oportunism sau laşitate.

La Hristos se poate ajunge în felurite moduri… şi El găseşte multe „pretexte” să ne mântuiască. Se poate ajunge la Hristos prin credinţă, dar şi prin căutare neîncetată (cum atât de frumos spunea părintele Steinhardt că cei obsedaţi de întrebările despre credinţă sunt, prin însăşi starea lor căutătoare, deja credincioşi); prin smerenie şi discreţie, dar şi prin sacrificarea discreţiei de dragul exemplului pozitiv dat celorlalţi; prin iubirea milostivă practică faţă de semeni, precum şi prin pustnicie; prin tăcere, însă şi prin filosofie; prin contemplare, dar şi prin cercetare… 🙂

Suntem atât de diferiţi… sărmani copii ai Tatălui ceresc, mereu răzvrătiţi şi neîncetat iubiţi de către El. Fugim de Hristos căutându-L totodată, iar El aleargă în căutarea şi întâmpinarea noastră. Am căzut din Rai şi tânjim după Rai, iar El, Fiul lui Dumnezeu, S-a pogorât să ne aducă înapoi în Paradis. Şi-şi alege oameni atât de feluriţi: intelectuali ca mulţi dintre Sfinţii Părinţi, pescari pe care-i face teologi şi filosofi ai dragostei Sale, legalişti fundamentalişti pe care-i face robi ai libertăţii întru iubirea Duhului (precum Sfântul Apostol Pavel), credincioşi profunzi, înflăcăraţi şi consecvenţi precum Ioan Evanghelistul, dar şi luptători asemenea lui Petru…

Nimănui niciodată nu-i putem contesta accesul la comuniunea cu Hristos! Toţi suntem ai Săi – cei care credem împreună cu cei care au convingeri diferite, cei care-L iubim cunoscându-L şi cei care-L iubesc prin fapte, fără a fi auzit vreodată de existenţa Sa (FA 17: 22-23), cei cu dreaptă socotinţă şi cei care exagerează în ataşamentul faţă de forme, cei activi şi cei contemplativi, copiii Martei, dar şi cei ai Mariei! Toţi Lui Îi aparţinem şi nici măcar unul dintre noi nu este întru totul vrednic de iubirea Sa. Toţi tindem către El (pe căi atât de felurite) şi El pe toţi ne aşteaptă acasă!

De ce să ne considerăm doar pe noi înşine a fi Biserica?… Biserica lui Dumnezeu este întregul univers, fiindcă El este pretutindeni! „Biserica există mai înainte decât toate şi pentru Biserică a fost creată lumea” – mărturisea atât de minunat autorul „Păstorului” (Herma).

Să fie, oare, vreun suflet exclus de la fericirea iubirii lui Hristos, doar pentru că nu ne împărtăşeşte nouă opiniile?!… Oare noi suntem infailibili?…

Sau criteriul unei „excluderi” din Împărăţie l-ar putea constitui necunoaşterea Adevărului revelat? Adevărul este absolut şi El este Hristos! Cunoaşterea noastră, însă, este relativă, iar Dumnezeu ştie asta. Dumnezeu nu poate pierde un suflet omenesc căutător al binelui, doar pentru că, trăind în condiţionările epocii şi culturii sale, acel suflet nu a auzit niciodată despre El. Hristos, Dumnezeul nostru, „trestie strivită nu va frânge şi feştilă fumegândă nu va stinge” (Mt12: 20), ci ne va aştepta pe toţi fiii Săi risipitori, iar pe unii – exact pe cei mai „rătăciţi” – îi va trata preferenţial.

Aşadar, Iisus Hristos este, pentru mine, „Calea, Adevărul şi Viaţa” (In 14, 6), Persoana Care dă sens întregii mele existenţe, căci pentru El vreau să trăiesc. Îl mărturisesc pe Iisus drept Fiinţa morală perfectă, Cel Care S-a sacrificat din iubire pentru fiecare dintre noi. Şi mărturisesc, de asemenea, cu bucurie, împreună cu Fericitul Augustin, că „dacă ar fi fost în lume numai un singur păcătos, Iisus ar fi adus, cu drag, pentru el singur, aceeaşi Jertfă ca pentru o lume întreagă”.

Laura Stifter