Pericopa Evanghelica din Duminica a doua din Postul Mare, a Sfântului Grigorie Palama

Dacă în prima duminică din post, a Ortodoxiei, am vorbit despre legătura omului cu Dumnezeu, accentuând că Ortodoxia este cunoaștere întru adevăr a adevăratului Dumnezeu (Ps. 144,18), în această duminică vedem cum Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat cunoaște cele ale oamenilor, chiar dacă acestea ar fi ascunse.

La fel cum cunoașterea pe care o are omul despre Dumnezeu este una duhovnicească, în Duh (In. 4, 24 – Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr), vedem că și Fiul lui Dumnezeu cunoaște cele ascunse, tainice ale oamenilor: credința și gândurile, pe lângă nevoia de însănătoșire, care cade și sub incidența simțului văzului, referindu-ne la slăbănogul din Evanghelie.

Capernaumul devine scena acestei întâmplări minunate – vindecarea slăbănogului. Credința celor patru prieteni devine invitație sau provocare în vederea vindecării. Atotștiința divină se face lucrătoare și vizibilă în virtutea dragostei nețărmurite a lui Dumnezeu.

Referitor la atotștiința lui Dumnezeu, omul se va întreba, oarecum firesc – ce știe Dumnezeu despre om? TOTUL. Cele legate de trup sunt supuse cunoașterii și penrtu noi oamenii, dar vedem că Dumnezeu le cunoaște și pe cele ale sufletului – Şi văzând Iisus credinţa lor (Mc. 2, 5), dar și cele ale minții, ale rațiunii, ale intelectului – Şi îndată cunoscând Iisus, cu duhul Lui, că aşa cugetau ei în sine, le-a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? (Mc. 2, 8) Aici se descoperă vrednicia cea mare la care îl cheamă Dumnezeu pe om, și anume cunoașterea în Duh sau duhovnicească, cea care depășește cunoașterea senzorială, potrivit învățăturii Sfântului Grigorie Palama, pomenit azi de Biserică.

Mai mult decât atât, revenind la fragmentul evanghelic de la Marcu, propus azi spre citire, tâlcuire și meditație, Îl vedem pe Hristos că El cunoaște și păcatele, dând chiar iertare pentru ele – iertate îţi sunt păcatele tale!(Mc. 2, 5).

Credința și gândurile noastre sunt cele care generează în om starea de curăție sau de păcătoșenie. Referitor la gânduri, merită menționată aici o zicere cu caracter de apoftegmă, de proverb, care este chiar titlul unei cărți de evlavie creștină, și anume – cum îți sunt gândurile așa îți este și viața. Acesta este adevărul, dar ne întrebăm, oare de ce este așa? Pentru că gândurile sunt ca semințele, lucruri mici, mărunte chiar, care pot germina lucruri mari, impunătoare și importante. Și cultura laică vine ca să întărească acest adevăr: „Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, şi infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă”(M. Eminescu, Sărmanul Dionis). Viața noastră duhovnicească depinde în mare măsură de gândurile pe care le avem și cu care ne însoțim, fapt care l-a făcut pe regretatul părinte duhovnicesc Teofil Părăian să insiste asupra expresiei gânduri bune pentru gânduri bune.

Referitor la păcate vedem că Hristos în Evanghelie ne este prezentat ca unul care cunoaște păcatele. Și oamenii văd păcatele, uneori facându-ne chiar aspri judecători ai celor pe care îi credem păcătoși, dar important este să ne vedem propriile păcate, și nu pe ale altora.

Mântuitorul zicea referindu-se la aceste aspecte: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul tău?” (Mt. 7. 3-4) avem noi o preocupare în acest sens – care ce face, cum face, de ce face. Chiar am ajuns să urmărim la televizor dezbateri despre faptele altora, despre păcatele altora, cum ar fi cine cu cine mai iese, cine mai divorțează, cum și de ce a ucis un om pe altul, precum cazul de la frizeria din București. Ajungem astfel sa ne întrebăm cum de a putut omul să gândească astfel, cu alte cuvinte să ne însoțim cu gândurile care au dus la păcat. Întrebarea firească este – are vreun rost? NU. Nicidecum nu. Ajunge omul să piardă mult timp ocupându-se cu astfel de lucruri, și să nu mai avem timp – după cum zicem de multe ori – de viața noastră duhovnicească, de rugăciune.

Îi admirăm pe sfinți, ne bucură faptele lor minunate, ne cutremurăm uneori de fapte pe care Dumnezeu le săvârșește la cererea lor sau prin intermediul lor. Să nu uităm însă un lucru foarte important: Cel care îşi vede păcatele este mai mare decât cel care înviază morţii. De altfel, vederea propriilor păcate, concentrarea asupra propriilor păcate este de recomandat a fi între preocupările creștinului în această vreme a postului mare.

Zice rugăciunea sfântului Efrem Sirul: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău. Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”

Arhimandritul Serafim Alexiev zice, făcând referire la acest aspect: „Dar cum să luăm aminte la păcatele proprii? Omul păcătos nu este în stare să ajungă singur la adevărata vedere duhovnicească asupră-și. Chiar propriile lui păcate îl împiedică să le vadă! Cum se poate una ca asta? – va întreba cu nedumerire cineva. Foarte simplu! Păcatul este întuneric. În întuneric nu se observă nimic; ca să vedem lucrurile din jur, avem nevoie de lumina soarelui. Iar ca să ne conștientizăm păcatele, ne este de trebuință harul cel dumnezeiesc… În noaptea întunecoasă noi nu vedem lucrurile care ne înconjoară, însă, în ciuda acestui fapt, ele se află în jurul nostru. Faptul că noi nu le vedem nu înseamnă că ele nu există. Este suficient să ne ciocnim de ele ca să ne cunvingem de existența lor. Tot astfel este și în viața duhovnicească. Dacă noi nu ne vedem păcatele noastre, fie din pricina mândriei, fie din pricina grozăviei împietririi în păcat, nu înseamnă că nu avem păcate.”¹ În întunericul păcatului avem nevoie de ceva, mai bine zis de cineva care să ne lumineze. Cine poate fi Acela? E Hristos. Și nu întâmplător în această vreme de post la Liturghia Darurilor Înainte Sfințite zicem că lumina lui Hristos luminează tuturor.

A ne vedea păcatele e lucru mare, ne apropie și ne face asemănători cu Dumnezeu cel Atoateștiutor. Această vedere a păcatelor nu se face însă ca un scop final, ci ca un pas necesar înainte de a ne scăpa de ele prin singura și sigura cale existentă, anume spovedania. În această sfântă taină Hristos ne iartă păcatele și ne ia povara lor, El fiind „Cel ce ridică păcatul lumii”(In. 1, 29).

(Pr. Marcel)

1. Arhimanrit Serafim Alexiev, Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Traducere din limba bulgară de Gheorghiţă Ciocioi, Ed. Sophia, București, 2011, p. 241