Pictorul de la Hârlău sau despre pilda talanților
Pe când eram student am mers șase luni de zile, sâmbătă de sâmbătă, la azilul-spital de la Hârlău. Împreună cu 15-20 de colegi, urcam dimineața în personalul Iași-Hârlău și, petreceam 5-6 ore cu copiii, tinerii sau adulții din acest azil-spital în care, în 1995, își petreceau viața 490 de oameni cu vârsta între 9 și 93 de ani. Cu toții erau bolnavi. Unii trăiau cu un handicap fizic alții cu retard mintal, unii în cărucioare cu rotile, alții imobilizați la pat. Am întâlnit acolo tineri și adulți foarte educați.
O fată Maria, care suferea de o boală degenerativă, și care a fost abandonată de părinții ei, scria poezie în limba franceză și publica în niște reviste franțuzești. Avea 26 de ani și avea să moară la 28. Un domn, în vârstă de 36 de ani, bolnav de diabet, căruia medicii i-au dat de trăit încă doi ani, m-a uimit prin cultura sa, prin simplitatea cu care vorbea despre economie, filosofie, literatură, despre cărți. Medicii au avut dreptate. La nici doi ani de când l-am întâlnit, s-a stins din viață. Era pregătit. Se spovedea, se împărtășea, nu judeca niciodată. Își aștepta sfârșitul cu pace. În camera vecină stătea în pat de ani de zile un domn care uimea prin talentul său.
Dacă nu mă înșel, se numea Gheorghe și era surdo-mut. Nu putea vorbi și nu auzea ce spunem. Îl găseam întotdeuna desenând sau pictând. În general, desena. Primea fotografii, din țară sau din străinătate și, având aceste fotografii ca model, făcea tablouri din creion. Chipurile mici din fotografii alb-negru, căpătau viață și culoare în portrete mari care apoi erau înrămate și așezate alături, în așteptarea celor ce urmau să vină și să le ducă în casele lor. Dar nu am spus tot. Domnul Gheorghe suferise în tinerețe un accident în gara de la Pașcani. Ne-a povestit viața scriind cu un creion pe o coală de desen ce o avea la îndemână.
Dacă voiam lămuriri, întrebam și noi tot prin scris, pe aceeași coală de hârtie. Întrebările și răspunsurile, alcătuiau pe coala albă pagini de roman. Eu întrebam, scriind cu același creion cu care el desena, apoi, prindea el creionul și răspundea, cu fraze mai lungi, cu scris iute dar frumos. S-a născut surdo-mut. În tinerețe a făcut parte din echipa de fotbal a clubului de surdo-muți din regiune.
Într-o duminică, el și echipa lui trebuiau să ajungă la meci. Urma să meargă cu trenul din Pașcani până nu mai știu unde, poate la Târgul Frumos. Erau în întârziere și s-au grăbit. Când au ajuns pe peron deja trenul pornise. Câțiva dintre ei, rămași în urmă, au alergat să-l prindă. Cineva a strigat după ei să se oprească dar ei nu auzeau. Cei din față erau deja pe treptele vagonului iar el nu reușea să urce. S-a lovit de un stâlp, s-a dezechilibrat și a intrat sub roți. Fața domnului Gheorghe era liniștită. Nu părea întristat amintindu-și întâmplarea nenorocită ce l-a adus în imposibilitatea de a se mai descurca singur. După accident a pierdut ambele picioare, căci îi fuseseră tăiate de deasupra genunchiului și a pierdut și mâna stângă. I-a rămas mâna dreaptă și părea împăcat. Nu putea vorbi și nu auzea dar cu lucrul acesta se obișnuise de mult.
Avea mâna dreaptă întreagă și lucru acesta îi era suficient. Era senin și zâmbitor, atunci când vedea cât de uimiți suntem de ce iese din mâna lui, de lucrările lui expuse prin cameră. Vedeam pe pat stând în fund și rezemat de spetează, un trunchi pe care se sprijinea un cap frumos, cu un chip ce răspândea pace, și o mână. Mâna se mișca sigur și energic. Cu acea mână își aranja planșeta pe care-și fixa foaia, cu acea mână schimba creioanele și culorile. Din mâna aceea și din acel suflet, ieșeau la iveală chipuri de oameni frumoși și zâmbitori. Aproape toți cei desenați sau pictați de domnul Gheorghe, zâmbeau. Privirile tuturor celor desenați de el arătau că există ceva dincolo de ce se vede. Cu toții priveau spre ceva ce le aducea pacea pe fețe și bucuria în suflet. Nimeni nu știa ce vedeau acei oameni din portretele create de el. Doar el singur știa, iar noi, studenții de atunci, nu l-am întrebat.
P. Nicodim P.
