Plângerea părintelui nostru Adam

Adam, parintele intregii lumi, a cunoscut in rai dulceata iubirii lui Dumnezeu si de aceea, atunci cand pentru pacat a fost izgonit din rai si a pierdut iubirea lui Dumnezeu, a suferit amarnic si cu mare geamat suspina in toata pustia. Sufletul lui era chinuit de un gand:”Am intristat pe Dumnezeu pe Care il iubesc”. Nu-i parea rau atat pentru rai si de frumusetea lui, cat de faptul de a fi pierdut iubirea lui Dumnezeu care in fiecare clipa si nesaturat atrage sufletul spre Dumnezeu.

Asa, tot sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfant, dar care mai apoi a pierdut harul, incearca chinurile lui Adam. Sufletul e bolnav si incearca o dureroasa parere de rau atunci cand intristeaza pe Domnul Cel Preaiubit.

Adam tanjea pe pamant si suspina cu amar, si pamantul nu-i mai era drag. Suspina dupa Dumnezeu si graia:

„Sufletul meu tanjeste dupa Domnul si Il caut cu lacrimi. Cum sa nu-l caut? Cand eram cu El, sufletul meu era vesel si linistit, si vrajmasul n-avea intrare la mine; dar acum duhul cel rau a pus stapanire pe mine, si el tulbura si chinuie sufletul meu, de aceea sufletul meu tanjeste dupa Domnul pana la moarte, si duhul meu se avanta spre Dumnezeu si nimic de pe pamant nu ma poate veseli, si sufletul meu nu vrea sa se mangaie cu nimic, ci vrea sa vada din nou pe Domnul si sa se sature de El. Nu-L pot uita nici macar pentru un singur minut si sufletul meu se chinuie dupa El, si de multimea intistarii plang cu suspine: Miluieste-ma, Dumnezeule, pe mine zidirea ta cea cazuta”.

Asa hohotea Adam si lacrimile lui curgeau de pe fata lui pe piept si pe pamant, si toata pustia rasuna de gemetele lui; dobitoacele si pasarile taceau lovite de durere si plangeau, iar Adam hohotea, caci, pentru pacatul sau, toate au pierdut pacea si iubirea.

Mare a fost intristarea lui Adam dupa izgonirea din rai, dar cand a vazut pe fiul sau, Abel, ucis de fratele sau, Cain, intristarea lui s-a facut si mai mare, si cu sufletul chinuit de durere hohotea si gandea:”Noroade vor iesi si se vor inmulti din mine si toate vor suferi si vor trai in dusmanie si oamenii se vor ucide unii pe altii” Si durerea lui era intinsa ca marea si o poate intelege numai cel al carui suflet a cunoscut pe Domnul si stie cat de mult El ne iubeste.

Si eu am pierdut harul si strig impreuna cu Adam: „Milostiv fii mie, Doamne! Da-mi duh de smerenie si iubire”.

O, iubirea Domnului! Cine Te-a cunoscut Te cauta neincetat, ziua si noaptea, si striga: „Tanjesc dupa Tine, Doamne, si Te caut cu lacrimi. Cum sa nu Te caut? Tu mi-ai dat sa Te cunosc prin Duhul Sfant, si aceasta cunostinta a lui Dumnezeu atrage sufletul meu sa Te caute cu lacrimi”

Adam pierduse raiul pamantesc si il cauta plangand: „Raiul meu, raiul meu, raiul meu minunat”. Dar prin iubirea Sa, Domnul i-a dat pe cruce un alt rai, mai bun decat primul, in ceruri, unde e Lumina Sfintei Treimi. Ce vom da in schimb Domnului pentru iubirea Sa fata de noi?

Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei (Sf.  Siluan Athonitul)