Planningul familial, o anticameră a morţii

În familia românească tradiţională nu a existat niciodată noţiunea de „planning familial”. Valorile spirituale transmise tinerilor, din generaţie în generaţie, includeau respectul pentru instituţia familiei, asumarea responsabilităţii naşterii şi creşterii copiilor, conştiinţa faptului că în pântece se află o fiinţă înzestrată cu suflet şi nu doar o „masă celulară”, aşa cum se promovează azi, pe toate căile. 

În societatea modernă, însă, toate valorile mai sus enumerate îşi pierd sensul, prin apariţia şi promovarea contracepţiei şi a planificării familiale. Alternativa contracepţiei pune într-o lumină nouă relaţiile interumane: oamenii devin unii pentru ceilalţi simpli „furnizori” ai plăcerii, iar promiscuitatea şi vagabondajul sexual iau locul fidelităţii şi respectului reciproc. Treptat, pierderea responsabilităţii actului sexual a dus la goana după plăcere, dar şi la ignorarea consecinţelor directe ale relaţiilor intime. În acest context, e de la sine înţeles că apariţia unei sarcini reprezintă un „accident”, o „problemă” care trebuie urgent rezolvată şi pentru care aceeaşi societate modernă găseşte imediat soluţia: avortul. Şi, pentru că această formă de prostituţie mascată are nevoie de un suport moral, pe care Biserica nu îl poate asigura, nu lipsesc acuzaţiile de anacronism sau de lipsă de înţelegere a preoţilor faţă de problemele familiei contemporane. Iar pledoaria îndreptată împotriva celor care susţin că sensul căsătoriei se regăseşte în naşterea de prunci are drept principal argument greutăţile financiare.

Vremurile sunt grele – se spune – cine mai poate face azi câte 5 – 6 copii, cum se făceau odinioară? De-abia ne descurcăm noi, de pe o zi pe alta! În plus, e dreptul nostru de a hotărî în privinţa numărului de copii pe care decidem să-i aducem pe lume şi a momentului oportun! Ce se întâmplă, însă, atunci când apare o „sarcină nedorită” (aşa cum denumim adesea pruncul din pântece, identificându-l mai degrabă cu o plagă, cu o boală de care trebuie să ne „vindecăm” cât mai repede…)?

„Auzim adesea: fiecare femeie face ce vrea cu corpul ei… Să facă ce vrea cu corpul ei, dar de ce face ce vrea şi cu corpul altuia? Adică cu copilul zămislit   într-însa? Femeia are aşa-zisa libertate, falsa libertate de a omorî copilul! Atunci, de ce mai vorbim noi despre dreptul la viaţă?! Ce rost are să vorbim despre drepturi, dacă nu vorbim despre obligaţii?!” (Pr. Nicolae Tănase)

Cele mai multe cupluri de tineri căsătoriţi amână până spre 30 – 35 de ani decizia de a aduce pe lume prunci, folosind contracepţia. Contracepţia abortivă, contracepţia ucigaşă. Aşa-numita pilulă contraceptivă este, în fapt, abortivă, la fel cum sunt şi steriletul şi diafragma. Conform ultimelor studii medicale, spermicidele nu sunt contraceptive, sunt avortive! Spermicidele sunt incluse şi în lubrifiantul de pe „nevinovatul” prezervativ, dar şi pe diafragmă, în componenţa supozitoarelor contraceptive (supozitoare cu spermicide), creme vaginale etc. De ce nu se recunosc efectele ucigaşe ale contracepţiei asupra sarcinii, e lesne de înţeles. O adevărată industrie a morţii, clădită pe milioane de jertfe umane, câştigă sume imense din „serviciile” pe care le oferă în domeniul „sănătăţii reproducerii”. Cabinetele de planning familial, aceste anticamere ale morţii, pregătesc adolescenţii nu pentru viaţă, ci împotriva vieţii. Nu pentru familie, ci împotriva familiei.

„Noi avem (…) problema soţiilor noastre care se prostituează! Dar cum se prostituează? Păi cum se prostituează la bordel. (…) Bărbaţii noştri săvârşesc acelaşi lucru cu propria lor nevastă! Dar merg şi la Biserică, unii se şi spovedesc, alţii se şi împărtăşesc. Numai că folosesc prezervativul, folosesc pilulele, folosesc pastiluţele, nu ştiu ce mai fac, nu ştiu ce calendar mai ţin, şi atunci înseamnă că se prostituează.” (Pr. Nicolae Tănase)

Avortul şi contracepţia, promovate în şcoli

Încă de pe băncile şcolii, elevii sunt familiarizaţi cu noţiuni şi informaţii privind contracepţia şi avortul. La orele de „Educaţie pentru sănătate” sau prin „bunăvoinţa” diferitelor fundaţii finanţate din fonduri străine, elevii află că pot beneficia gratuit de serviciile cabinetelor de planning familial şi că avortul reprezintă „soluţia salvatoare”, în cazul apariţiei unei sarcini nedorite… Ei primesc apoi, vrând-nevrând, prezervative şi pliante despre contracepţie, deschizându-li-se, practic, toate drumurile către o viaţă lipsită de „interdicţii” dar care are, drept consecinţă inevitabilă, avortul.

Aşa se face că, dintr-un total de peste 5 milioane de femei fertile, aproape 400 recurg zilnic la avorturi, aşa cum se arată într-un studiu publicat în vara anului trecut de Institutul pentru Politici Publice. În România, media anuală a avorturilor este de 100.000 – 130.000 pe an, ţara noastră ocupând locul patru la nivelul Uniunii Europene şi locul şase la nivel global, în ceea ce priveşte rata avorturilor. Din acelaşi studiu aflăm că, din numărul total al femeilor care fac avorturi, un procent de 10% îl reprezintă adolescentele cu vârste cuprinse între 15 şi 19 ani. Numai în cursul anului trecut, în jur de 200 de adolescente din Bacău au trecut pe la un cabinet de ginecologie, pentru a face avort, în timp ce în Gorj, 62 de eleve cu vârste cuprinse între 15 şi 19 ani au făcut avort. Şi exemplele pot continua.

Programele de „Educaţie pentru viaţa de familie” susţinute de diferite organizaţii şi fundaţii în şcolile noastre, cu acordul directorilor şi inspectorilor şcolari, îşi propun, la nivel declarativ, să asigure accesul elevilor la informaţii despre comportamente responsabile în domeniul sănătăţii reproducerii. Însă experienţa a demonstrat că utilizarea pe scară largă a contraceptivelor nu face decât să intensifice sexualitatea, mărind rata eşecurilor acestora. Astfel, apar sarcinile nedorite şi avorturile, iar vârsta începerii relaţiilor sexuale scade considerabil. Acestea sunt efectele educaţiei sexuale şi a promovării contracepţiei, şi nu diminuarea numărului avorturilor! Şi cum să nu fie aşa, când, ignorând colapsul în care se află sistemul sanitar din România, statul se complace în distrugerea tineretului, alocând anual peste 500.000 de Euro pentru achiziţia de mijloace contraceptive (anticoncepţionale şi prezervative)? Cum să nu fie aşa, când, în fiecare vară, una din fundaţiile puse „în slujba” adolescenţilor din România le împarte acestora, pe litoral, nu mai puţin de 50.000 de prezervative? Sub sloganul „Îndrăzneşte să fii mare!” se ascunde un alt îndemn: „Îndrăzneşte să fii desfrânat!”. Cu prezervativele în buzunare, distracţia e asigurată. La fel, şi uciderea unor fiinţe nevinovate…

Vedem că numărul copiilor ucişi în pântece creşte, pe zi ce trece. Că „educaţia” contraceptivă reprezintă un eşec, iar numărul adolescentelor care ajung să facă avorturi este din ce în ce mai mare. Atunci, de ce nu abordăm în şcoli, programe de educaţie premaritală, prin care liceenii să dobândească virtuţile abstinenţei şi ale castităţii? În loc să-i împingem în tumultul unei vieţi lipsită de valori şi moralitate, nu ar fi mai uşor şi mai eficient să-i învăţăm ce înseamnă responsabilitatea, înfrânarea, fidelitatea, iubirea curată?

Cândva, bunicii noştri ştiau că abstinenţa este singura metodă de „planificare familială”. Ştiau că zilele de înfrânare trupească a soţilor sunt cele patru posturi, toate zilele de post şi sărbătorile de peste an. Însă răspândirea hedonismului modern, goana nestăpânită după tot mai multă plăcere au dus la îndepărtarea de Dumnezeu a omului contemporan. A respecta zilele de post pare multora dintre noi un lucru imposibil, chiar stupid. Plăcerea a devenit centrul vieţii noastre şi scopul principal al tuturor activităţilor pe care le desfăşurăm. Fidelitatea soţilor şi responsabilitatea întemeierii unui cămin şi a naşterii copiilor lăsaţi de Dumnezeu pălesc în faţa tuturor tentaţiilor oferite de societatea de consum, a invitaţiei la o viaţă lipsită de griji, dar bântuită de coşmarul zecilor de copii avortaţi, fie în cabinete, fie prin metoda „soft” a contraceptivelor. În concluzie, ce punem la temelia „fericirii” noastre conjugale? Nu cumva jertfa – nerecunoscută de noi înşine – a copiilor pe care am fi fost datori să-i naştem şi să-i creştem?

„Scopul este să vedem în soţia noastră ceea ce Hristos a văzut în Biserică. Şi dacă reuşim acest lucru, atunci totul este bine. Dacă însă o folosim pe soţia noastră (în creştinism, după 2 milenii de creştinism) ca obiect de plăcere, închipuiţi-vă unde ne situăm în istorie. După 2000 de ani de creştinism ne folosim soţia tot ca obiect de plăcere! Acest lucru se întâmplă încă în zilele noastre, căci ne culcăm cu soţiile noastre, dar tot ce rezultă din asta trebuie omorât. Cu mâinile noastre o ducem la clinică, la „uzina” de omorât copii. Sau acum ne-am mai deşteptat, zicem noi, îi dăm pastile anticoncepţionale şi o folosim pe soţia noastră tot ca simplu obiect de plăcere. Pentru că între noi şi ea nu există decât un singur scop: PLĂCEREA (…) Ne folosim soţiile ca obiecte de plăcere şi condamnăm păgânismul de până în Hristos, care adusese femeia în stadiul acesta. Hristos s-a silit până la jertfă şi a ridicat-o în starea binemeritată ei, iar noi ne înjosim soţia în halul acesta…” (Pr. Nicolae Tănase)

 (Irina Nastasiu)

Sursa: Doxologia – http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/planningul-familial-o-antecamera-mortii