Nu e timp pentru plâns de milă sau văicărit. Un creştin nu face asta!

Ce e bucuria? Ce e cuvântul? De ce nu suntem atenţi când îl folosim?

Probabil învăţăm să se stăpânim cuvintele abia atunci când ele nu mai contează. Atunci ne dăm seama că s-ar fi putut mai bine decât am făcut noi. Sigur ceva se putea face mai bine! Sigur câteva cuvinte în plus sau în minus ar fi creat o diferenţă semnificativă. Şi acum? Acum ridicăm privirea spre icoană şi, facă-Se voia Domnului!

Nu e timp pentru plâns de milă sau văicărit. Un creştin nu face asta! Un creştin adevărat cred că îşi asumă vina, îşi cere iertare şi Îi mulţumeşte Lui Dumnezeu pentru toate cele din viaţa lui. Văicăreala înseamnă timp pierdut. Sigur nu aduce nimic bun!

Mai bine am încerca să ne deschidem porţile sufletului şi să Îl primim pe Dumnezeu pe la noi. Apoi, poate data viitoare vom conştientiza prezenţa Lui mai multă vreme. Căci El nu pleacă nicicând. Doar atunci când Îl izgonim, da, atunci pleacă. Dar şi atunci se milostiveşte de noi şi continuă să ne ajute fără ca noi să îi cerem.

Poate părinţii trupeşti nu fac asta întotdeauna. Poate există clipe în care nu le mai pasă, nu ne acceptă sau ne consideră ciudaţi că mergem la biserică. Şi atunci Dumnezeu face iarăşi o minune. Atunci Dumnezeu te trimite într-o biserică unde credincioşii formează o familie. Şi apoi, se poate întâmpla să te întâlneşti pe stradă cu cineva din biserică. Şi vă salutaţi, şi poate staţi puţin şi la poveşti, şi aşa are iarăşi grijă Dumnezeu. El are grijă de toate! Dar noi tot ne încăpăţânăm să facem de capul nostru fără a-I cere ajutorul. Şi atunci iarăşi se întâmplă ceva urât şi ne înfuriem, sau poate ne smerim, căci ne dăm seama că am greşit. Ce bine ar fi să ne dăm mereu seama când greşim!

Nădejde! Nădejdea la Dumnezeu, Maica Lui şi toţi sfinţii! Ei ne vor scoate din încurcături, şi ei ne vor trimite bucurii.

Ce e fericirea? „Fericirile sunt halte!”

(Maria-Diana)