Poliția Română este în misiune creștină

„Istoria românilor dezgolită de crucile de pe scuturile voievozilor este egală cu zero’’.
(Petre Ţuţea)

A. CÂTEVA REFERINŢE ISTORICE

De-a lungul zbuciumatei noastre istorii, oricare ar fi fost instituţia poliţienească a Principatelor Române – Spătărie, Agie, Poliţie, Prefectura Poliţiei Capitalei ori Inspectoratul General al Poliţiei – ea a fost întotdeauna în mijlocul Cetăţii şi a ocrotit valorile Creştinismului.

Un sat, o comunitate, o ţară, însemnă neapărat şi reguli de convieţuire, pentru că altfel avem fărădelege şi anarhie. Naţie cu frică de Dumnezeu, popor în esenţă ortodox şi cuminte, putem spune că noi n-am creat mari probleme slujbaşilor poliţieneşti, n-am avut în istorie ,,monştri umani’’, atât de prezenţi la alte popoare încă din Antichitate. Şi astăzi, cei mai mulţi români au respectat şi respectă din convingere perceptele biblice şi de bunăvoie pe cele prevăzute în legi. Cum pădure fără uscături e cu neputinţă să existe, aceste reguli nu se împlinesc de către unii de bunăvoie nici acum, darămite pe vremuri. Pentru aplicarea acestor pravile¹, cărora mai târziu li s-a zis şi la noi legiuiri şi apoi legi, pentru prinderea răufăcătorilor, a celor ce făceau rău semenilor şi, în definitiv, a celor care nu respectau poruncile Bibliei, clasa conducătoare (domnitorul şi boierimea) a creat anumiţi slujbaşi. Evoluţia lor a fost în funcţie de perioada istorică, de moravurile vremii, de capriciile şi interesele boierilor şi ale domnitorului.

Mai târziu s-a creat şi s-a impus breasla poliţienească, căreia dacă i-am spune sistemul imunitar al comunităţii n-am greşi cu nimic.

La începuturi, fruntaşii satului, oraşului, cetăţii şi căpeteniile oştirii sunt cele care au în sarcină siguranţa locuitorilor, paza bunurilor, urmărirea şi prinderea celor ce săvârşeau fărădelegi. În secolul al XIV-lea marele vornic (vel vornic) avea atribuţii de pază a Curţii Domneşti, judecarea slujbaşilor de lângă curte, întinzându-şi autoritatea şi asupra teritoriului Ţării Româneşti, inclusiv asupra capitalelor. El avea în subordine pe vătaful de vânători. De pildă, în 1512, când boierul Neagoe Basarab, ctitorul nostru de la Curtea de Argeş, urcă pe tronul Ţării Româneşti, el venea din demnitatea de vătaf de vânători la curtea voievodului Radu cel Mare, despre care se ştie că a fost un iubitor al credinţei strămoşeşti. Potrivit lui Nicolae Bălcescu, cei 500 de vânători (jumătate călări, jumătate pedeştri), aflaţi sub ascultarea unui vătaf, şi-au dublat numărul din sec. al XVI-lea.

Mai târziu, în veacul al XVI-lea avem aga. Fiind demnitar, aga făcea parte din cortegiul domnitorului. Aga – rang boieresc de sorginte turcească, atestat documentar la 1567 în Ţara Românească, avea competenţă în mahalalele din centrul Capitalei, iar spătarul avea periferia şi restul teritoriului. I-am putea numi ”poliţiştii’’ începutului. Aga era ispravnicul darabanilor şi al întregii pedestrimi, se îngrijea de păstrarea liniştii oraşului, respectarea preţului alimentelor, privegherea străzilor, reprimarea gâlcevitorilor, stingerea incendiilor, reglementarea circulaţiei carelor şi şaretelor, întreţinerea străzilor prin podele ori pavele. 

B) STEAGUL AGIEI ŞI ICOANA BUNEI VESTIRI

O ”ţeremonie’’ petrecută în Bucureştii anului 1822 la Agie, va constitui peste aproape două veacuri prilej de a o declara Ziua Poliţiei Române (ziua a fost instituită prin Legea Poliţiei din 2002). Faptul s-a petrecut într-un moment pe care-l putem socoti al renaşterii naţionale, sub primul domn pământean de după cei fanarioţi, Grigore Dimitrie Ghica, zis de istorici Grigore al IV-lea Ghica (1822-1828). Vel aga (marele agă) al Bucureştilor era pe atunci Mihăiţă Filipescu, din neamul boierilor pământeni din Filipeştii Prahovei².

Păstrat astăzi la Muzeul Militar Naţional ”Regele Ferdinand”, drapelul Agiei Bucureştilor este din mătase de culoarea galben-crem şi are mărimea de 2,1 m pe 2,4 m, prăjina având 3,6 m. Pe o faţă se află un chenar de aur cu o ghirlandă de asemenea din aur. În interiorul acesteia se găseşte o acvilă cruciată neagră, care se sprijină pe un munte verde. Ghirlanda este timbrată cu o coroană regală, iar în spatele ei se încrucişează: tuiuri, tobe, drapele şi arme: lănci, săbii, puşti, topoare. Sub acvilă se află următoarea inscripţie scrisă în limba română, dar cu caractere chirilice: ”Făcutu-s-au acest steag al Agiei la petrecerea Domnilor dintre pământeni ai Ţării Rumănesci de Măria Sa Grigorie Ghika Voevod, cu anii 1822, prin epistasia Dumnealui Vel Aga Mihăiţă Filipescu’³.

Sub inscripţie se află o balanţă, iar în colţurile se sus ale steagului se găsesc luna şi soarele. Pe cealaltă faţă a drapelului sunt reproduse aceleaşi obiecte, cu excepţia interiorului ghirlandei, care înfăţişează icoana Bunei Vestiri (Blagoveştenia), ziua în care Sf. Arhanghel Gavriil i-a vestit Fecioarei Maria naşterea Pruncului Iisus. De la înmânarea acestui drapel şi de la ceea ce e reprezentat pe el vine Ziua Poliţiei Române de acum. În semn de frumoasă amintire şi în chip de laudă, poliţiştii Capitalei au făcut o copie a drapelului cu Buna-Vestire, care se păstrează în Holul de Onoare al instituţiei de pe Calea Victoriei. Unii cârcotaşi au spus că aceasta este doar ziua poliţiei bucureştene, nu din întreaga Românie, însă e foarte bine că s-a adoptat această zi, cu o profundă încărcătură creştinească. Nu m-ar mira ca în spiritul noilor atacuri iconoclaste din Europa şi din lumea întreagă, să se impună o altă zi de sărbătoare⁴.

C) UNII AGI AU FOST CTITORI DE BISERICI ŞI DOMNITORI

Născut se pare în 1558, viitorul domnitor Mihai Viteazul (1593-1601), întâiul unificator al provinciilor româneşti, ctitor de biserici în Valahia şi donator la Sf.Munte Athos, a fost mare agăla vârsta de 34 de ani, în vremea domniei lui Ştefan Surdul (1591-1592).

O serie de agi au fost ctitori de biserici. De pildă, aga Matei (prin 1628-1630), viitorul domnitor Matei Basarab al Ţării Româneşti (1632-1654), a fost cel mai mare ctitor de lăcaşuri monahale al Ţării Româneşti: Brebu, Arnota, Plumbuita, Sf.Apostoli, Târgovişte, sunt tot atâtea mânăstiri zidite prin osteneala acestui mare voievod, undele ajunse prin biserici de mir.

Un alt agă, pe numele său Niţă, a fost un boier evlavios, întrucât, împreună cu nevasta lui, Ioana şi cu fiul, spătarul Călin, la 1644 a zidit biserica dărâmată în 1987 sub comunişti, Sfânta Vineri-Hereasca din Bucureşti. Şi mahalaua de aici a căpătat numele după cel al credinciosului agă⁵.

În 1761, aga Hagi Constantin din Bucureştia dăruit bisericii Negustori un potir⁶. Până la dărâmare, la fosta Mănăstire Cotroceni se afla piatra de mormânt din marmură, cu acvilă bicefală şi dimensiunile 213×109 cm, a lui biv vel⁷ aga Mateiu Cantacuzino, fiul postelnicului Constantin Cantacuzino şi al Elenei, fiica lui Vodă Şerban. El răposase la 23 decembrie 1690. Matei era fiul Elenei şi al postelnicului Constantin Cantacuzino, fratele mai mic al domnitorului Şerban Cantacuzino (1678-1688), ctitorul Catedralei patriarhale din Bucureşti, a răposat în 1687, fiind îngropat în tinda bisericii Cotroceni.

Un clopot a fost dăruit bisericii Răzvan din Bucureşti de vel aga Ianachi Văcărescu, care, în 1698-1706 a dat şi mănăstirii Sărindar, care astăzi nu mai există, un taler de argint. O pisanie din 1722 de la mănăstirea Văcăreşti îl menţiona drept ispravnic pe Matei Mogoş, fost mare agă. Jupan Diicul mare agă la 1642-1643 dăruia un medalion (pocrov) de argint, provenit de la Mânăstirea Bistriţa⁸. Un ”Radu Spătariul”, care părăsea viaţa cea trecătoare în floarea vârstei, la 25 februarie 1715, avea şi el o piatră tombală la mănăstirea Cotroceni, iar Iordache Cantacuzino, care trecea la cele veşnice la 8 iunie 1692, fusese vel spătar.

Amintim că, cel mai vechi sediu al Agiei Bucureştilor se afla la 1812 lângă biserica Sf. Ioan-Piaţă, iar mai apoi, clădirea de demult a Poliţiei Bucureştilor s-a ridicat pe cea mai veche uliţă a Bucureştilor, Podul Mogoşoaiei. Ea capătă această denumire abia prin 1692, pentru că pe aici călătorea de la Curtea Domnească către palatul său de la Mogoşoaia Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, unde zidise şi biserică. După Războiul Neatârnării, a fost botezat Calea Victoriei.

Într-o vreme, pe la 1834-1838, un sediu al agiei a fost nu departe de Dealul Mitropoliei, în ”casile boierului Mihail Fălcoianu de la poalele Mitropoliei Ungro-Vlahiei”. Aşadar, sediul poliţiei se învecina cu Mitropolia Ţării Româneşti. O veche gravură, îngălbenită de trecerea anilor, ne ajută să vedem cum, lângă toiagul pedepsei de la Judecătoria şi beciul (arestul) Agiei, se află o cruce de masă.

La sfârşitul veacului al XIX-lea, fiul vel agăi Vasile Beldiman, Alexandru Beldiman (1832-1898), care-şi doarme somnul de veci la mănăstirea Samurcăşeşti, a fost o vreme, în timpul domnitorului Cuza, prefect al Poliţiei Capitalei (1865-1866)⁹, aidoma urmaşului ctitorului din 1808 al mănăstirii Samurcăşeşti-Ciorogârla (vornicul Costache Samurcaşi), omul de cultură Alexandru Tzigara-Samurcaşi, cel care a fost prefect al Poliţiei Capitalei în perioada foarte grea a ocupaţiei puterilor centrale, din 1916-1918.

Născut în 1879 în comuna vrânceană Ireşti, poliţistul Gheorghe N. Olăraşu, cel ce avea să ajungă inspector de poliţie în Bucureşti, fiu de preot, împreună cu soţia, Ecaterina, a ctitorit o biserica ortodoxă ”Adormirea Maicii Domnului’’ din Ireşti-Deal, comuna Vidra, judeţul Vrancea¹⁰. Acest poliţist a avut multe de pătimit, fiind arestat de comunişti în 1949, a fost deţinut la Jilava, Târgşor şi Făgăraş, unde a şi sfârşit (la ”Închisoarea poliţiştilor”), în ziua de 22 septembrie 1954.

Când la 22 mai 1922, biserica de la Cărămidarii de Jos cade pradă focului, rămânând numai zidurile, printre cei din Comitetul de reconstrucţie, care fac mari donaţii pentru refacere, s-a numărat şi generalul Eracle Nicoleanu, prefectul Poliţiei Capitalei şi de aceea numele-i este însemnat în pisania din pronaos în 1929-1930 de către pictorul Dimitrie Belizarie, cel care-a făcut pictura şi la catedrala patriarhală¹¹.

Ar mai fi de menţionat fostul prefect al Poliţiei Capitalei (1930-1938) şi subsecretar de stat şi ministru al Ordinii Publice (1938-1940), generalul Gabriel Marinescu, cel care şi-a petrecut o parte a copilăriei cu pruncii preotului Ion Lăcureanu, parohul de la biserica Sf. Nicolae-Tabacu din Calea Victoriei, a făcut milostenie şi în perioada interbelică ar fi avut chiar o strană cu inscripţie la biserica Sf. Voievozi din Bucureşti. Acest general care a sfârşit pe căi greşite, a fost unul din cavalerii Ordinului Mihai Viteazul (cu simbol o cruce), calitate în care participa la ceremonialurile de comemorare şi slujbele de la biserica Mihai Vodă din Bucureşti. 

D) FOŞTI POLIŢIŞTI AJUNŞI MONAHI

Unii dintre agii şi slujbaşii Agiei Capitalei au fost oameni credincioşi şi spre bătrâneţe s-au călugărit. În Lapidariul de la Mânăstirea Stavropoleos există o piatră de mormânt cu motive vegetale şi inscripţia: ”Supt această piatră odihnescu-se oasele răposaţilor robilor lui Dumnezeu, Daniil monah ce au fost ceauş agescu şi ale soţiei lui, Stanca şi a fiicii lor Maria şi ale nepoţilor săi, Dimitrie, Ion, Stanca…’’ ¹² Piatra fusese aşezată în pronaosul bisericii, în partea dinspre miazănoapte, avea dimensiunile 113×76 cm, iar Drăgoi (monahul Daniil), fost ciauş agiesc, adică slujbaş al poliţiei, a răposat în 1761.

Născut în 1880, Vasile V. Daşchevici, un învăţat chestor din Prefectura Poliţiei Capitalei, care-a fondat publicaţii, a absolvit Teologia, a fost un însemnat ofiţer de poliţie, şef de sector poliţienesc de azi, iar după 23 august 1944, s-a călugărit la Mânăstirea Cernica, fiind tuns în monahism cu numele de Vladimir. Aşa îl vedem într-o fotografie din arhiva securităţii, cu faţa osoasă şi barbă călugărească. O notă din 1950 a Direcţiei Generale a Securităţii Poporului îl considera că ”are o atitudine duşmănoasă regimului actual”. Împotriva unui regim ateu nici nu avea cum să fie altfel. Vladimir monahul odihneşte în cimitirul marii lavre de la marginea Bucureştilor. 

E) AGA, SPĂTARUL ŞI AMPLOIAŢII LOR ÎN ALAIUL DOMNITORULUI ŢĂRII ROMÂNEŞTI

La diverse manifestaţiuni din Bucureştii de demult (Boboteaza, Învierea Domnului, Sf. Împăraţi Constantin şi Elena), în cortegiul domnesc breasla agiască îşi avea locul de cinste. Vel aga, ”cu podoabă după obiceiu”, era urmat de ”steagul cu stegar agiesc”, cel cu icoana Bunei-vestiri, de călăraşi cu prapori şi trâmbiţe. Dacă era în faptul nopţii, lumina alaiului venea de la masalagiii ţigani, care fabricau masalele în curtea puşcăriei, aproape de biserica Sf. Anton, unde veneau buţile cu păcură de la puţurile Prahovei.

De pildă, ”alaiul de la Mitropolie, din ziua Sfinţilor Împăraţi Constandin şi Elena’’, în anul 1812 se alcătuia încă din ajun, în vederea participării domnitorului Gheorghe Caragea la Vecernia de la Mitropolie.

Dacă în frunte venea marele aga, călare, cu amploiaţii săi, urma corpul podarilor, arnăuţii călări cu căpeteniile lor, bimbaşa¹³ Ghenciu Aga, veliţii boieri călări, cu cisme roşii, vodă călare, cu cabenită albă cu ceaprazuri de fir şi la brâu cu hangear cu plăseaua încrustată în briliante, iar calul cu harnaşament de catifea vişinie cu flori de aur. Urmau steagurile albe şi roşii cu Sf. Împăraţi şi Sf. Gheorghe.

Pe traseul alaiului, se trăgeau clopotele. După participarea la Sf. Liturghie, domnul se întorcea la Palatul domnesc. Un alai asemănător se alcătuia de hramul Sfintei Treimi, la Mânăstirea Sf. Troiţă (Radu Vodă), pe malul drept al Dâmboviţei, pentru a-l conduce pe domnitorul Gheorghe Caragea.

Un cortegiu de ceremonie s-a organizat şi de înscăunarea ”Preasfinţiei Sale Părintelui Mitropolit Nectarie”, din 19 ianuarie 1813. Astfel, la ieşirea de la Curtea Domnească erau: ”doi diaconi călări, dumnealui vel portarul cu toată breasla dumnealui, seimenii spătăresci cu zapcii breslei, dumnealui vel Spătarul, adecă Vel Căpitan za lefegii, Baş-bulucbaş, polcovnicii şi ceilalţi cu oamenii lor, după orânduială şi d-lui Vel Agă cu zapcii breslei d-sale şi cu tot alaiul cel obicinuit al d-lui’’. 

F) EROII NU MOR NICIODATĂ

Unul dintre potrivnicii Bisericii şi Neamului Românesc, din tagma noilor iconoclaşti, a acelora plătiţi să smintească tinerii de azi cu poveţe pierzătoare de suflete, spunea mai zilele trecute că românii n-au nevoie de eroi şi de martiri. Şi aceasta taman acum, când este tot mai evident că, mai ales în aceste vremuri de greutăţi şi de restrişte, avem musai nevoie de adevărate modele de români.

La 18 februarie 1923 poliţiştii au organizat la Prefectura Poliţiei Capitalei „o slujbă bisericească, de o mişcătoare măreţie, a cărei amintire va rămânea neştearsă în mintea şi inima tuturor participanţilor’’, în cadrul căreia s-au comemorat eroii Poliţiei Capitalei căzuţi în primul război mondial ori morţi în timpul misiunilor. Au participat ministrul de Interne (generalul Arthur Văitoianu), prefectul poliţiei (generalul Eracle Nicoleanu), numeroşi poliţişti. La ora 10⁰⁰ s-a oficiat un serviciu religios, soborul de preoţi având în frunte pe arhimandritul Gherontie Nicolau, mare eclesiarh al Mitropoliei Ungro-Vlahiei, arhidiaconul Antoniu şi diaconul Nicodim Zamfirescu. În cuvântul său, părintele Gherontie a spus:

„Eroii a căror amintire o prăznuim – ofiţeri şi agenţi de poliţie ai Capitalei – au ştiut să ne apere, când a sosit ceasul cel mare, cu arma în mână şi de duşmanii din afară, întregind ţara şi unind toată suflarea românească, sub cutele aceluiaşi sfânt drapel. În amintirea lor s-a rădicat placa aceasta, aşezată pe locul de cinste ce i se cuvine. După învăţătura Bisericii noastre, icoanele sunt chipurile zugrăvite pe lemn sau hârtie ale sfinţilor creştinătăţii, la cari închinându-ne, ne rădicăm cu ochii sufletului, până la însăşi sfinţenia faptei lor. Nu numai icoana Sfântului Nicolae, de pildă, dar şi iscălitura lui Mihai Viteazu sau Ştefan cel Mare, sunt pentru mine icoane tot atât de sfinte.

Ofiţeri şi agenţi de poliţie,

Iată icoana voastră. Priviţi-o cu respect şi cu evlavie. Închinaţi-vă acestei pietre comemorative. Ea vă vorbeşte de camarazii voştri dispăruţi. De jos, dela capul scării, când suiţi la birourile voastre, priviţi-o cu ochii trupului, iar cu ai sufletului înălţaţi-vă până la ei în ceruri, şi urmaţi-le pilda de credinţă, de lepădare de sine şi de jertfă. Veşnică pomenire eroilor neamului nostru”.

Din păcate, sub regimul comunist, placa a fost îndepărtată. După 1990, oameni inimoşi au făcut o alta, din marmură albă, care a fost fixată la Poliţia Capitalei. Deasupra şirului de nume de eroi străjuieşte sculptată o cruce. 

G) SPRE VREMURILE DE ACUM

După căderea regimului opresiv şi ateu, noua instituţie redenumită poliţie a reuşit să se adapteze din mers, cu oamenii vechi în frunte. Poliţia a încercat să vadă altfel lucrurile, chiar dacă startul a fost ezitant şi greoi. În anii ’90 poliţiştii nu ţineau iconiţe decât cel mult în portmoneu, nu le afişau în birouri, cum le pun unii acum. Nu s-au construit biserici, nu existau preoţi afiliaţi unităţilor militare.

Mai anii trecuţi, în ziua de Bobotează în care am zărit doi agenţi de poliţie în uniformă aşteptându-şi cuminţi rândul de vreo zece persoane la Agheasma Mare în faţa bisericii Sf.Ciprian-Zlătari, mi-am zis bucuros că şi această instituţie şi-a spălat păcatele istoriei.

Poliţia Română este astăzi instituţia statului român care, prin personalul său specializat, apără drepturile fundamentale ale persoanelor (înscrise în „Legea legilor’’ – Constituţia şi în alte acte normative), adică viaţa şi integritatea corporală, proprietatea publică şi privată, care este îndrituită de lege să prevină şi să combată fărădelegile, de la infracţiuni la contravenţii. Activitatea se desfăşoară în interesul cetăţeanului, al comunităţii şi în sprijinul instituţiilor fundamentale ale României. Atât la serviciu, cât şi în timpul liber, când, prin lege, sunt obligaţi să intervină, poliţiştii luptă cu răul din societatea românească.

Aspectul preventiv al acţiunii poliţiştilor este esenţial. Prin simpla prezenţă pe stradă – patrulare, staţionare, cu auto ori pe jos – poliţiştii dau încredere cetăţeanului. Cu alte cuvinte, în activitatea poliţiştilor trebuie să primeze acţiunea de descurajare a potenţialilor răufăcători, a celor care apucă pe calea pierzaniei, apoi cea de îndreptare şi abia mai pe urmă aceea de aducere în faţa justiţiei şi de pedepsire a celor ce n-au înţeles să respecte drepturile şi libertăţile semenilor în mijlocul cărora trăiesc. Prin urmare, misiunea poliţiştilor este una profund creştinească, desfăşurată în sprijinul celor de aceeaşi lege.

În plan personal, fiecare poliţist este liber să se manifeste potrivit convingerilor sale confesionale. Astăzi poliţiştii merg la biserică potrivit religiei, sunt miluitori şi donatori, participă la pelerinaje, scriu în mod liber articole, studii, broşuri şi chiar cărţi despre istoria unor mănăstiri şi lăcaşe de cult, sunt epitropi în cadrul unor parohii. O serie de poliţişti au participat la emisiuni pe teme religioase ale TVR şi Trinitas TV. Intrând într-un sediu de poliţie, orice vizitator va observa cu plăcută surprindere că nu prea există birou în care să nu vezi măcar o icoană cu busuioc, dacă nu o candelă. Există numeroase donaţii făcute de poliţişti pentru ridicarea unor capele, troiţe, cruci de la margini de drum, monumente creştine, ale eroilor neamului sau chiar biserici foarte frumoase, înzestrate cu multe şi scumpe odăjdii.

O „Secţie de Asistenţă Religioasă’¹⁴ s-a constituit la 1 Făurar, anul 2000 de la Hristos, la nivelul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi ea numără acum un număr de 3 preoţi militari, 5 funcţionari publici şi alţi 22 de preoţi în toată ţara. Ostenitorii acesteia se străduiesc să întărească credinţa strămoşească, să întoarcă oamenii la valorile de cultură şi de spiritualitate ale neamului, să păstorească şi oile rătăcite ale turmei, să împlinească o consiliere duhovnicească atât de necesară, mai ales în momentele de cumpănă ale vieţii tot mai zbuciumate. Preoţii săvârşesc nestingheriţi Botezul şi Sfeştaniile în unităţi şi se deplasează chiar şi peste hotare în mijlocul trupei dislocate acolo unde datoria o cere. Tinerii poliţişti care se căsătoresc, botează, cunună, nu mai participă la slujbe speriaţi de consecinţele comportării lor. Periodic, au loc întâlniri, seminarii şi cateheze cu cadrele. O ceremonie la şcolile şi Academia de poliţie fără preot şi rugăciune este azi în spiritul vremii. Fiinţând acum doar cu numele, editura ministerului nostru a publicat inclusiv cărţi cu specific religios. În unităţi ale poliţiei există două biserici şi o capelă. E loc şi de mai bine, cum ar fi ctitorirea unei biserici care să aibă hramul Bunei-Vestiri, de Ziua Poliţiei Naţionale, ori un monument dedicat martirilor şi eroilor poliţişti.

Poliţia Română a acţionat şi pe linia protejării patrimoniului naţional, inclusiv cel bisericesc. Numai în ultimii ani, printr-o muncă remarcabilă, prin acţiunile poliţieneşti desfăşurate de unităţi specializate în cooperare cu poliţii din alte ţări, s-a reuşit recuperarea unor bunuri de patrimoniu, valori inestimabile ale culturii religioase din România: un altar pictat de Johan Stoss din Sighişoara, sustras din biserica braşoveană Fişer (datând din veacul al XVI-lea), două uşi împărăteşti cu ornamente din aur, datând din sec. al XVIII-lea, peste 30 de icoane pe lemn (din sec. XV-XVII), recuperate de poliţiştii din judeţele Buzău, Iaşi, Mehedinţi, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Constanţa, Cluj, Gorj, Vâlcea, Timiş, câteva chivoturi (unele aparţinând mânăstirilor Hobiţa (Gorj) şi Urecheşti (Vrancea), cărţi de valoare patrimonială rară (o Evanghelie din 1682, purtând un ex libris al mănăstirii Căldăruşani, un Triod), o icoană de secol XV-XVII ”Ecce Homo”, furată de la muzeul Brukenthal din Sibiu, o alta reprezentând ”Cina cea de Taină”, o statuetă ”Rugăciune” (1907) a marelui sculptor Constantin Brâncuşi, două antimise de secol XIX furate de la Iaşi, o serie de triptice, mai multe potire, discuri, cădelniţe, cruci de masă, mitre ş.a.

Ca o expresie a libertăţii de asociere, în anul 1998 s-a înfiinţat ”Asociaţia Poliţiştilor Creştini din România”, cu sediul în Cluj-Napoca, ai căror membri se întrunesc periodic, care editează cărţi şi reviste, cei mai numeroşi fiind penticostalii.

Prin tot ceea ce fac azi în munca lor de zi cu zi, poliţiştii români nu fac altceva decât să respecte Cele Zece Porunci biblice şi să se asigure, pentru liniştea cetăţenilor, că şi ceilalţi semeni ai lor le respectă.

Poliţiştii noştri de azi au o convingerea clară: cine îmbracă o uniformă nu trebuie să se dezbrace de credinţă.

Autor: Comisar-șef Florin Șinca 

---