Pomenindu-L pe Dumnezeu
Avva Macarie a spus: „Dacă ne amintim răul pe care alţii ni l-au făcut, încetăm să-L mai pomenim pe Dumnezeu.”
Sunt multe feluri de a înţelege a credinţa creştină – cu siguranţă mult mai multe feluri de a o înţelege greşit decât de a o înţelege corect. Una dintre cele mai grave neînţelegeri ale culturii noastre este binecunoscutul concept de morală creştină. Istoria acestuia este propria sa poveste complexă – cum creştinii au încetat să cunoască viaţa lăuntrică şi au creat o formă exterioară de creştinism. Când mă gândesc la acestea mi se pare că adesea realitatea este aproape opusul a ceea ce oamenii îşi imaginează că este.
Se crede că o Biserică care se angajează în multe ritualuri (precum cea ortodoxă) se preocupă numai de aparenţe – când, de fapt, tocmai într-o astfel de biserică i se acordă cea mai multă atenţie vieţii lăuntrice. Ritualul nu este un scop – ci un mijloc.
Pe de altă parte, se crede că bisericile care discreditează ritualul sunt în mod inerent mai preocupate de viaţa lăuntrică, când nimic nu poate fi mai departe de adevăr decât aceasta. Este aici o psihologie a gândirii morale – dar nu şi o bună înţelegere a ceea ce constituie de fapt viaţa lăuntrică. Hristos nu a murit ca să ne introducă pe noi în psihologie.
Bineînţeles – viaţa morală este o supunere lăuntrică la poruncile lui Hristos prin unirea cu El. În învăţăturile Sfinţilor părinţi o astfel de viaţă lăuntrică nu este o chestiune de urmare a regulilor, ci un mod de a căuta adevărata existenţă. A trăi în afara comuniunii cu Dumnezeu este o falsă existenţă – una care se învecinează cu non – existenţa.
Aceasta creşte importanţa vieţii lăuntrice şi a stării inimii. A ne mânia înseamnă mai mult decât a încălca o regulă – este o rupere a comuniunii şi un flirt cu moartea. A ne aminti răul pe care alţii ni l-au făcut, cum a observat Sfântul Macarie, înseamnă a împiedica pomenirea lui Dumnezeu. În cuvintele Sfântului Iacov, „Căci mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu.” (Iacov 1:20).
Acelaşi lucru ar putea fi spus despre alte stări păcătoase ale inimii – invidia, pofta, lăcomia etc. acestea nu sunt acţiuni sau gânduri care încalcă regulile – ci stări ale inimii care încalcă propria noastră existenţă. Între conformitatea cu chipul lui Dumnezeu (prin har) şi iad – nu există parte de mijloc.
Cei care au cunoscut aceasta şi au înţeles-o în adâncul inimii lor – n-au cruţat nici un efort în găsirea mântuirii şi vindecării în Hristos, care singur poate întoarce inimii starea ei de curăţie. Ritualul Bisericii nu este decât învăţarea felului în care să cinstim aceste lucruri ce trebuie cinstite. Este o înnoire graduală a inimii.
Nici o analiză, studiu sau meditaţie nu poate substitui adevărata vindecare a inimii – şi nici acceptarea intelectuală a anumitor idei nu poate. O astfel de „viaţă lăuntrică” este încă viaţa de suprafaţă.
Sfântul Macarie afirmă despre inimă aceasta:
Inima însăşi este un vas mic, dar totuşi acolo sunt demoni, de asemenea şi lei; sunt bestii otrăvitoare şi toate comorile răului. Dar acolo e şi Dumnezeu, îngerii, viaţa şi împărăţia, lumina şi apostolii, cetăţile cereşti şi comorile harului – toate sunt acolo. (H. 43.7)
Pentru o abordare potrivită învăţăturii sale, este necesar să înţelegem că el nu vorbeşte metaforic. Este o adâncime pe care nici o teorie umană nu o poate ajunge pentru că ea nu este teorie – ci adevărul a ceea ce se află înăuntru. Paştele se apropie şi chemarea lui Dumnezeu către adâncul inimii omului poate fi auzită. Alergaţi.
Blogul său în limba română îl găsiţi aici)
