Luciana:”nu suntem în esenţa noastră un popor de laşi, mincinoşi, hoţi, corupţi, cum încearcă alţii să ne catalogheze”
Într-adevar, cea mai emoționantă carte citită de mine este „Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă” scrisă de unul dintre cei mai de seamă români, Ioan Ianolide. Citeam şi plângeam; plângeam şi citeam această carte deosebită, care n-aș fi crezut nicicând să existe. Nu ştiam că s-au scris și astfel de cărţi, nu cunoşteam atrocităţile comunismului pentru că la şcoală profesorii nu ne-au învăţat asemenea lucruri sau poate voit ni le-au ascuns. De ceva timp sunt în căutarea adevărului, a istoriei adevărate, mult prea greu de găsit, a poporului nostru.
Îmi amintesc că la liceu, fiind încă sub dictatura comunistă (până în clasa a X-a inclusiv), profesorul nostru de limba română ne „lumina” cum a fost posibilă înmulţirea pâinilor şi a peştilor de către Domnul nostru Iisus Hristos. Cică fiecare ar fi avut asupra lor câte ceva de mâncare, dar se codeau să scoată de teama de a nu împărţi cu celălalt, iar Domnul Iisus Hristos i-ar fi convins să-şi scoată merindele. Auziţi aberaţii şi câtă lipsă de creativitate! Măcar minciuna să fi îmbrăcat o altă formă mai credibilă, dar se stie: cel rău nu este creator, el doar schimonosește și repetă aceleaşi scenarii.
Mărturisesc că deşi este o expunere ale celor mai cumplite torturi îndreptate către cele mai fine, sensibile suflete ale elitei româneşti din acea perioadă, torturi care au putut fi inventate numai de o minte diabolică, această carte mi-a adus multă bucurie şi speranţă în suflet. În inima mea a licărit de atunci speranţa că acei mărturisitori ai credinţei, prin îngăduinţa şi dragostea Domnului pentru poporul român, au transmis mai departe urmaşilor puterea şi râvna pentru credinţă, pentru demnitatea neamului românesc şi că Bunul Dumnezeu ne va trimite o lumină, un dreptcredincios care să păstorească acest popor atât de greu încercat. Este dovada vie că nu suntem în esenţa noastră un popor de laşi, mincinoşi, hoţi, corupţi, delăsători aşa cum încearcă alţii să ne catalogheze.
Apoi Bunul Dumnezeu mi-a îngăduit să mai citesc o carte, la fel de cutremurătoare şi de minunată în acelaşi timp, „Mărturii din mlaştina disperării”, de Dumitru Bordeianu.
Cu privire la transmiterea și către alți cunoscuți a adevăratei istorii, cu parere de rău vă spun că am încercat ca o parte a articolelor citite de către mine, în special cele care m-au mișcat profund, să le transmit colegilor-prieteni, indicându-le site-urile respective dar spre surprinderea și dezamăgirea mea nimeni nu mi-a împărtășit bucuria descoperirii acestora, de parcă nu ar fi avut nici un impact asupra lor.
Singura care a rezonat cu mine este fiica mea, clasa a XII-a, cu care am plâns povestindu-i din această minunată carte anumite fragmente (soția cu 3 copii care, aflați la o distanță de 50 m, lângă un stâlp luminat, se bucurau că puteau flutura batistele către tatăl închis în celulă, care la rându-i îi putea mângâia doar cu ochii; sau o deținută, la aniversarea numelui unei colege de Sfântul Dumitru, fiind la plimbare, s-a apropiat de geamul cu gratii și i-a aruncat o pâine mare de 1 kilogram, urându-i în șoaptă: „La mulți ani!” Drept pedeapsă însă, fiind dusă la anchetă, a luat o bătaie soră cu moartea).
Cu siguranță voi continua să caut oameni care să rezoneze cu sentimentele și trăirile mele, dar aceștia sunt din ce în ce mai puțini.
Ce alte exemple mai pregnante, mai convingătoare decât martirajul acestor sfinţi mărturisitori din temniţele comuniste ar putea fi mai elocvente decât acestea? Sunt mândră că sunt româncă, nu mi-am dorit nicicând să plec din acestă ţară, acum nici nu mai admit ideea. Pământul românesc este sfânt prin sângele martirilor care s-au sacrificat pentru ca noi, azi, să cunoaştem adevărul şi să ne alegem calea, în deplină cunoştinţă. Pur şi simplu nu mai orbecăi, mi-am găsit locul pe acest pământ, în această ţărişoară a Bunului Dumnezeu.
Acum trăiesc doar cu speranţa mântuirii şi cu dorul de Măicuţa Domnului, de Iisus Hristos, Mântuitorul nostru al tuturor.
Trăim vremuri grele, nu numai material vorbind, pentru că nu asta este important, ci vremuri grele din punct de vedere spiritual; suntem oripilați de puzderia de reportaje cu crime și meschinării. Nu știu câți dintre noi privesc cu interes la emisiunile în care se promovează pe față pornografia și prostituția, bârfa și vrajitoria. Ne împingem propriii copii într-o mare prăpastie din care nu știu cum vor mai ieși dacă nu îi vom învăța să distingă binele de rău, dacă nu îi vom invăța să prețuiască credința, iubirea de semeni, adevărul.
Bunicul din partea mamei a dispărut pe front, plecând la razboi. În 1944 mama mea s-a născut și nu și-a cunoscut niciodată tatăl. Bunica nu a primit vreo veste: nu a știut niciodată ce s-a întâmplat cu bunicul, a rămas singură de tânără, la 32 de ani, dar și-a crescut cei patru copii cu credință și dăruire.
Cu toate aceste dureri și nemulțumiri, sunt liniștită şi împăcată. Datorită dumneavoastră (fericiticeiprigoniti.net) și altora precum Război întru cuvânt, Fundația Arsenie Boca, Fenomenul Pitești și mulți alții nu mai există în sufletul meu nici un pic de îndoială în privinţa drumului spre credinţă, ştiu că aceasta e calea spre mântuire, spre Hristos Domnul. Sunt cel mai bogat om din lume: Bunul Dumnezeu mi-a descoperit adevărul, am credinţă, speranţă, iubire.
Vă mulțumesc pentru că ne informați și sunteți permanent alături de noi!
Bunul Dumnezeu și Măicuța Domnului să vă dea putere să continuați și să vă ocrotească!
Cu respect,
(Luciana)
Boitos
iunie 19, 2012 @ 6:21 am
Ca sa pot sa inteleg mai bine sa sa incerc sa nu gresesc, o sa incep prin a incerca sa inteleg ce este esenta:
ESÉNȚĂ ~e f. 1) Ansamblu de trăsături fundamentale, necesare, generale și stabile ale unui lucru sau ale unui proces, care fac ca acesta să se deosebească de altele; natură internă a unui lucru sau a unui proces. 2) Substanță mirositoare concentrată extrasă din plante sau preparată sintetic și folosită, în stare diluată, în parfumerie sau în cofetărie.
In esenta, adica in trecutul nostru, nu suntem un popor de lasi, mincinosi si de hoti.Am fost un popor de oameni harnici, curajosi, darzi.Dar cum ,,esenta” noastra s-a diluat, amestecandu-se cu diverse alte ,,substante” este normal sa ,,mirosim” altfel.
Daca in esenta suntem altfel atunci de ce ne comportam exact pe dos?
Acuma, ca suntem lasi, asa e:
Nu avem curaj sa ne asumam faptele noastre.Nu avem curaj sa spunem adevarul cand semenul noastru se afla in necaz si are nevoie de o dovada.Preferam sa tacem decat sa ne amestecam.Umblam cand cu unul cand cu altul dar nu avem curaj sa ne asumam responsabilitatea unei sarcini sau nici macar atat, ci sa recunoastem cine suntem si cum suntem.Daca o persoana este manjita cu diverse lucruri (hotie, curvarie, ) atunci trebuie sa arunce si pe altul nevinovat strigand in gura mare ca toti sunt la fel.De ce? pt ca atunci cand ,,mirosi” urat toata lume se uita la tine, dar cand sunt 2 sau 3 la fel nu se mai stie de unde vine mirosul si ajungi sa te obisnuiesti cu el.Groaznic.
Femeile serioase si care isi vad de treaba sunt in fata oamenilor mai mari destrabalate decat cele care isi tin si un amant pe langa sot.In societatea noastra nu se poate accepta ca o femeie este singura si isi poate creste singura copii.In acest caz este ceva in neregula cu ea.
Mincinosti suntem , si inca cum, acceptam minciuna ca stil de viata, fara sa ne gandim la noi dar nici la ceilalti.Oricum nu putem percepe ca odata si odata tot se afla adevarul.Si poate ca ne putem preface f bine de fata cu lumea , dar de fata cu Dumnezeu nici cum.
Hoti , sa nu mai vorbesc.Daca o persoana are o masina ( ca exemplu) , vecinul sau ruda acesteia, vrea si ea o masina exact ca si aceea, daca ar putea inca mai speciala.Daca nu va putea avea in scurt timp , atunci ori o fura ori o distruge, ca sa nu aiba vecinul.Adica daca moare capra mea sa moara si a vecinului.Consideram ca ni se cuvine totul, tot ce visam , tot ce vrem, dar fara sa ne gandim ca oare e spre binele nostru sau nu, oare il meritam acel lucru sau nu.Suntem un popor de ,,copiatori”, daca vedem la altul ceva , este neaparat sa avem si noi asa ceva sau sa facem la fel. Nu avem coloana vertebrala, daca unul se arunca intr-o fantana trebuie sa sarim si noi, de ce sa fie numai el in fantana? Cine stie ce gaseste el acolo si vrem sa avem si noi.Chiar daca ne pierdem sufletul si familia si tot, neaparat vrem, chiar daca suntem in mocirla pana in gat , vrem si noi.
Corupti suntem: in spitale in general nu se opereaza fara bani ori inainte ori dupa operatie.
Trebuie sa intram in politica daca vrem sa o ducem bine, toti gramanda, nu conteaza unde si cum numai sa fim si noi acolo.
Suntem printre primele locuri in lume la avorturi, printre primele locuri in Europa la consum de alcool, trafic de fiinte umane si de droguri exista.Ce mai asteptam ?
A da, si am uitat:
Exact ce era mai important: dupa ce facem toate astea fugim iute la biserica sa ne spovedim , mergem la 2-3 liturghii, zicem cate un Tatal Nostru, si gata.Dumnezeu ne iarta, ca asa se spune, dar ne intoarcem inapoi la pacate, si iara la biserica si tot asa.
Vorbim de Dumnezeu ca de cineva de pe strada, de parca am merge sa vorbim cu el ca si cu ultimul om.Ca si cum i-ai da o palma unui om, si mergi si iti ceri scuze ca nu ai vrut. Dar acel om ramane cu palma data peste obrazului lui, si nu-i sigur ca te iarta.Si nu te lasi si imi mai dai una, si iara scuze.
Bisericile noastre sunt pline, asa e: dar parca ceva nu se leaga:
-biserici pline si copii abandonati, avortati, batrani abandonati si batuti, destrabalare in floare.
Ori se merge la biserica asa de mandrie, ca asa trebuie,
Ori mergem la biserica , si ne rugam sa ne ierte de pacate, dar iesim si consideram ca Dumezeu ne-a iertat pacatele, si putem face altele.
Suntem un popor de oameni mandri: nu acceptam sa ni se spuna ca gresim, ca trebuie sa muncim mai mult.
Imi cer scuze in primul rand ca am scris prea mult, si poate v-am plictisit, si apoi in al 2-lea rand pt ca am facut o generalizare a poporului roman, dar am vrut sa scot in evidenta stadiul in care se afla poporul roman acum, dupa parerea mea.
Sigur ca sunt oameni si de treaba si credinciosi, dar sunt putini, si nu indraznesc sa scoata capul de frica .
Dumezeu odata ne sters de pe fata pamanului, si nu ne-am invatat mine, poate ca ne lasa sa ne autodistrugem.
Ar fi pacat, fata de stramosii nostri, pt ca in esenta am fost un altfel de popor.
Administrator
iunie 19, 2012 @ 6:48 am
Doamne ajută, Simona!
Realitatea pe care o expui e în mare parte realitatea din mass-media și nu cea „de pe teren”. Toate lucrurile pe care le-ai menționat tu se întâmplă dar sunt sigur că toți acești oameni au și părți bune, fac și fapte mari, pe care nu vor să le scoată la iveală, sau pe care mass-media nu le consideră „relevante” pentru știri.
Hai să vedem în România și tinerii noștri foarte talentați și tinerii care se-ntorc la Hristos secundă de secundă. În timp ce noi vorbim acum, sunt oameni care se pocăiesc, realizează cât au greșit și se întorc cu fața la Dumnezeu.
Hai să vedem și oamenii harnici care nu se dau înapoi de la munca multă și serioasă. Hai să-i vedem și pe oamenii morali care adesea stau discret, preferând să nu fie slăviți de societate.
Hai să-i vedem și pe o parte din preoții noștri care întorc mii de sufletele la Dumnezeu! Hai să ne uităm și la unii monahi și la unele monahii care prin blândețea și rugăciunea lor ne feresc de pedeapsa lui Dumnezeu.
Hai să ne gândim și mamele noastre creștine care-și cresc copiii în credința în Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, învățându-i să stea tari împotriva ispitelor.
Hai să-i vedem și pe românii noștri care au plecat în străinătate și își ajută enorm de mult familiile rămase acasă.
Hai să ne gândim și la țăranii noștri care poartă credința curată în sufletele lor, și ne transmit tradițiile frumoase ale poporului român.
Hai să ne gândim și la miile de biserici și mănăstiri care au fost construite tot din imboldul unor suflete de români!
Eu vreau să văd partea plină a paharului! Dacă o voi vedea pe cea rea, voi face jocul diavolului care vrea să ne arunce pe toți în deznădejde și să lăsăm garda jos mergând după lume.
Simona, acest site, cândva un blog, e un strigăt puternic din sufletele unor tineri care nu vor să se dea după lume! Tineri care luptă să schimbe ceva în țara asta. Sunt sigur că vom reuși să schimbăm lumea! 0,1% și tot e bine, căci puțină drojdie dospește toată frământătura.
În loc să ne plângem ar fi bine să ne arătăm exemplu de urmat altora!
De ce să zic că toți românii sunt hoți, mai bine încerc eu să fiu cinstit!
De ce să-i acuzi pe alții că sunt curvari, mai bine arăt eu că-mi iubesc soția și copiii și nu mă uit la alte femei!
De ce să mă enervezi că oamenii politici sunt corupți, mai bine mă chinui să-mi cresc copiii așa cum trebuie… ei vor fi conducătorii noștri de mâine.
În plus de toate, istoria e cel mai mare aliat al nostru în a spune că românii nu sunt niște oameni de nimic. Atâția oameni mari a dat țara noastră încât cine spune că românii sunt o nație de nimic, nu știe ce vorbește!
Boitos
iunie 19, 2012 @ 7:47 am
In primul rand nu este mare parte din mass media ci din viata de zi cu zi.
Nu am spus ca suntem o natie de nimic, ci doar vorbesc ceea ce vad, ceea ce se vede din pacate.Nu sunt deznadajduita cu nimic, ca mie putin imi pasa de altii ceea ce fac, fiecare face ce vrea fiecare, dam seama de faptele noastre.
Probabil ca ma fost inteleasa gresit , ca si alta data.
Istoria este trecut, noi traim in prezent ,ceea ce va fi in viitor doar Dumezeu stie.
De ce ne laudam cu trecutul nostru, daca nu avem ce sa lasam copiilor nostri ca mostenire : adica credinta, nadejde, frica de Dumezeu, harnicie, rabdare, rugacine.
O pare din aceste lucruri le-am vazut direct , deci nu poate spune nimeni ca sunt din mass media, nu de alta, dar nu dau voie la nimeni sa spuna altceva decat ceea ce vad eu cu ochii mei.
Administrator
iunie 19, 2012 @ 9:37 am
Simona, e adevărat că fiecare va da seama de faptele sale, dar nouă, ca și creștini, ar trebui să ne pese foarte mult de ceea ce fac alții pentru că nu ne-a lăsat Dumnezeu să ne mântuim ”în pătrățica noastră” ci să fim lumina lumii… adică să luminăm și pe alții din lumina cu care ne luminează Dumnezeu. Altfel, ce relevanță ar avea viața noastră dacă nu am schimba pe nimeni prin exemplul personal? Nu uita că mântuirea personală atârnă de mântuirea celor din jurul nostru.
Ai întrebat, probabil retoric, de ce ne lăudăm cu trecutul nostru, dacă nu avem ce să lăsăm moștenire urmașilor. Răspunsul este că ne lăudăm cu înaintașii noștri pentru că prin asta le arătăm respec și recunoștință deoarece le datorăm prezentul. Și pentru că suntem la capitolul martirilor din perioada comunistă, îi lăudăm, printre altele, că ne-au dat posibilitatea să nu ne adresăm cu ”tovarășe” și să ne exprimăm opiniile liberi, fără să fim ridicați de Securitate pe nepusă masă, precum acum. Ion Rațiu spunea foarte frumos că ””pot sa pierd ultima picătură de sânge din mine, ca să ai tu dreptul să mă contrazici pe mine. Asta înseamna, de fapt, democrație! „. Și înaintașii noștri și-au pierdut sângele ca să ne putem contrazice liberi 🙂
Istoria este trecut, dar noi avem o moștenire din istorie… care să ne ajute pentru prezent și viitor. În istorie avem repere morale, repere ale demnității, modele de oameni care au îndrăznit alături de Hristos și au biruit vicisitudinile prezentului lor. Faptele lor și viața lor ne învață cum să fim și noi biruitori, indiferent de potrivnicia contextului în care trăim.
Simona, spui că nu ești deznădăjduită, dar din ceea ce ne împărtășești lași impresia unei resemnări puternice față de răul care se întâmplă în jur. Lași impresia că nu poți schimba mai nimic în bine, că nu ai încredere în lucrarea lui Dumnezeu cu lumea, și asta arată tocmai deznadejdea că nu se mai poate face nimic pentru prezent.
Te îndemn să fii mai încrezătoare în puterea exemplului bun și în lucrarea lui Dumnezeu în lume.
Tot ceea ce facem noi, în prezent, reprezintă moștenirea generațiilor de mâine. Nu ne putem permite riscul de a rămâne ”paralizați” de răul din jur.
Boitos
iunie 19, 2012 @ 12:02 pm
Eu atat stiu sa am incredere in Dumezeu , in Maica Sfanta si in sfinti. Atat.
Dar mai stiu un lucru: exsta oameni pe care oricat i-ar trage bunul Dumezeu de la rele si oricat i-ar feri , ei tot acolo merg spre mai rau.Parca generatii intregi de oameni, familii intregi merg numai cu aceleasi pacate, aceleasi patimi, si e chiar pacat de ei.
Cateodata mai zic , cred ca nici Dumnezeu nu se mai chinuie sa ii mai traga pe drumul cel bun, ii lasa acolo in legea lor.
Exista oameni care spun ca cine ce la va face pt ca vor muri si vor scapa. Ti se pare normal?
Ti se pare normal ca cineva sa faca o aventura ( un barbat si o femeie) si relatia dintre ei nu se rezuma doar la atat, ci unul dintre ei distruge cealalta familie?
Adica nu-i destul ca a fost o relatie fizica ci exista si o relatie baneasca, se folosesc reciproc.
Si e plina lumea dintre astia.
Cateodata ma gandesc ca ne mai tine Dumezeu pe pamant pt. rugaciunile sfintiilor care mai exista, a calugarilor din pustie, si a celor sinceri care se roaga si nu ii stie nimeni.
Eu nu sunt paralizata de raul din jur, nu sunt genul care sa raman asa, dar problema este ca le vad cum sunt, si ce sa fac? Sa imi bag capul in nisip si sa traiesc un vis frumos, sau sa deschid ochii mari si sa ma rog sa ma fereasca Dumezeu de rele?
Eu prefer sa vad paharul asa cum este: jumate gol si jumate plin.Nu cumva sa se goleasca si eu sa visez in continuare.
Eu mai bine vad trenul ce vine pe sine decat sa vad luminita de la capatul tunelului si sa nu stiu ce este.
Claudiu Balan
iunie 19, 2012 @ 12:23 pm
Simona, dacă ne-ar permite Dumnezeu să vedem tot răul din lume, n-am mai rezista să trăim, am muri de atâta deznădejde și întristare.
Dar la fel, dacă ne-ar arăta Dumnezeu tot binele care se face în lume, iarăși ne-ar copleși și nu l-am putea înțelege.
Și mai este un lucru foarte interesant: sunt foarte multe persoane pe care tu le vezi azi păcătuind grav și care peste 30 de ani ajung să se mântuiască.
Răul se întâmplă dar contează foarte mult dacă omul rămâne sau nu în acel rău.
Oamenii se schimbă, văd asta în jurul meu, dar în timp, după ani de zile, după zeci de ani… Dumnezeu are răbdare cu toți.
Mulți se schimbă și se mântuiesc! Viața îi călește foarte mult, necazurile îi trezesc.
Doamne ajută!
Boitos
iunie 19, 2012 @ 1:01 pm
Cunosc si eu asemenea persoane care pacatuiesc grav si peste zeci de ani se schimba.
Dar eu vreau sa intreb ceva: ce se intampla cu acele familii, cu semenii lor, cu cei din jurul lor?
Acelora le poarta Dumezeu de grija daca se roaga.
Exact asta e problema, trebuie sa avem grija cum ne crestem copii, cum suntem noi, sa ne rugam, sa ne spovedim, sa nu mai fim mandri si nestapaniti.
Nu care cumva sa cadem in pacate si in patimi din diverse cauze :
-pe care le facem noi: de prea multa suparare sau de prea multa veselie,
-sau din cauze pe care ni le produc altii
Eu prin ceea ce am scris mai sus am vrut sa scot in relief ca trebuie sa fim atenti cu noi insine, nu sa ne raportam tot timpul la trecut si la cine am fost.
Conteaza cine suntem acum, si ce vor fi in viitor doar Dumezeu stie.
Administrator
iunie 20, 2012 @ 1:07 pm
Doamne ajută, Simona… și ceilalți cititor!
Revenim neașteptat pentru că noi am zis cam tot ce aveam de zis, bănuiesc că și tu Simona, însă Luciana, autoarea articolului, urmărind dialogul nostru, a considerat că este necesar să adauge niște lămuriri. Postăm răspunsul Lucianei, primit pe mail, un răspuns de la care avem cu toții de învățat, inclusiv noi ca administratori de site:
”Doresc să vă împărtăşesc credinţa şi liniştea mea. Am simţit mâna Domnului asupra mea şi nu mai pot fi descurajată de nimic. Îmi povestea mama că, fiind înscrisă la grădiniţă încă de la vârsta de nici 3 ani, eu o aparam pe sora mea de copiii care o necăjeau. Desi era mai mare decât mine cu 3 ani, îmi amintesc că îmi era supusă, pur şi simplu îmi cerea voie când vroia să facă ceva. Nu ştiu dacă eu i-am impus asta sau pur şi simplu aşa a venit de la sine, eu fiind atât de curajoasă şi încrezătoare în mine. Ştiu că nu suportam deranjul în casă, că mă urcam cu scăunelul ca să ajung la rafturile sifonierului, pentru a face curăţenie. Suntem 3 surori: cea mai mare are 9 ani înaintea mea. Fiecare dintre noi avea raftul său la şifonier şi tot timpul erau deranjate; le dădeam jos pe toate şi le aşezam frumos. Îşi mai aminteşte mama râzănd şi cum le cuseam ciorapii surorilor mele: nu le descălţam, le cuseam direct pe piciorul încălţat. Când am ajuns la vârsta de 5-6 ani, de sărbătorile Pascale, stând în preajma mamei care ne pregătea ouă roşii, cozonaci, aceasta a început să ne povestească despre naşterea şi sacrificiul Mântuitorului pentru noi oamenii păcătoşi. Atât de mult m-au impresionat aceste fapte încât de atunci m-am schimbat total, nu vreau să exagerez, dar Duhul Sfânt cred că a lucrat asupra mea pentru că eram prea mică atunci dar i-am spus surorii mele că, ea fiind mai mare decât mine, nu mai este nevoie sa-mi mai ceară consimţământul pentru nimic. Atunci s-a produs o mare schimbare pentru mine: am devenit un alt om: m-am străduit, aşa cum am putut, să fac bine aproapelui, să mă feresc de bârfe, de minciună şi de tot ce poate fi rău. Nu zic că sunt un sfânt, sunt cel mai păcătos om, pentru că odată ce Bunul Dumnezeu mi-a descoperit toate acestea, eu nu ar mai trebui să greşesc cu nimic, faţă de nimeni, şi totuşi o fac. Dar mă străduiesc mereu să nu mai greşesc şi să nu supăr pe nimeni.
Am avut si alte momente în viaţă cand am simţit mâna ocrotitoare a Bunului Dumnezeu asupra mea.
Acum cativa ani am avut un vis, eram adolescenta, nu cunoscusem barbat in viata mea: parca ma alerga un barbat, fugeam de frica lui, fugeam si deodata am inceput sa zbor, cu picioarele inainte, precum mortul, doar ca stateam in sezut ( si de atunci, periodic visez ca zbor, in aceeasi pozitie mereu, oridecateori vreau sa scap de ceva sau vreau sa ajung mai repede undeva). Si zburam, zburam, deodata, parca am ajuns la Dumnezeu a carui fata nu am vazut-o, statea intr-un jilt, intr-o camera intunecata. L-am rugat sa ma scape de acel barbat, dar mi-a spus sa plec pentru ca deocamdata locul meu nu este acolo. Am plecat, iar acel barbat nu m-a mai urmarit.
Sau altadata, dupa ce m-am casatorit, am avut un alt vis, asemanator, eram pe peronul unei gari, am vazut apoi multe vaci si intrucat mi-era frica mi-am propus sa zbor ca sa trec peste ele. Si zburam, zburam, pana am ajuns sa intru pe un tunel intunecat prin care treceam cu o viteza uimitoare, iar langa mine, in spatele meu, simteam doua fiinte blande care ma insoteau, cu chip de om si vestminte omenesti. Atunci am simtit ca de fapt murisem si mergeam catre Domnul, la Judecata. Nu-mi parea rau ca voi muri, in schimb aveam o greutate pe suflet pentru faptul ca nu m-am spovedit si impartasit . De aceea doream din tot sufletul sa ma reintorc pe pamant, sa indeplinesc aceste lucruri si sa plec linistita la Domnul. Imediat m-am trezit, era trecut de ora 24, imi era foarte, foarte rau, abia respiram, simteam ca mor, abia m-am tarat jos din pat, am luat Acatistierul (cumparat de la Manastirea Sihastria) si am citit Paraclistul Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu. Încet, încet mi-am revenit.
Stiu ca insusi Parintele Cleopa, Dumnezeu sa-l odihneasca, ne-a spus ca nu e bine sa credem in vise, sa nu le dam foarte mare importanta, ca acestea pot fi inselatoare, ca ne trebuie o viata de bun crestin, cu frica de Dumnezeu, ca sa putem discerne intre visele venite de la Domnul si cele de la cel rau.
Cert este ca pentru mine, aceste vise au avut o singura semnificatie: ca trebuie sa ma spovedesc cat mai curand, ca nu trebuie sa mai aman acest lucru, ca Domnul atat de mult ma iubeste incat nu vrea sa ma ia la el nespovedita si neimpartasita.
Să încercăm să ne detaşăm de mass media, in afara de televiziunea română care a avut curajul si bunavointa sa ne prezinte documentare precum „Memorialul durerii” eu sincer nu am la ce sa privesc. De cand am descoperit aceste site-uri ale lui Dumnezeu (fericiticeiprigoniti.net, ortodoxiatinerilor.ro, razbointrucavant.ro si altele asemenea) eu nu mai urmăresc şi/sau citesc si nu mai cred aproape nimic altceva. Mass media, in mare parte, s-a transformat intr-un instrument al celor care vor sa ne manipuleze, sa ne determine sa ne pierdem speranta, credinta, iubirea de aproapele, dragostea de neam. E mai usor sa cedam strainilor: pamantul stramosesc, propriul popor care emigreaza in strainatate daca suntem convinsi ca nu mai avem puterea de a schimba nimic aici, in tara noastra si că ne indreptam spre un haos total, fara iesire.
Nu judec pe nimeni, scriu acest mesaj pentru incurajare, am gandit si eu la un moment dat la fel ca tine, Simona, dar „mi-a trecut” . Bunul Dumnezeu mi-a ingaduit sa cunosc istoria reala a acestui popor greu incercat si atunci am inteles multe lucruri. Daca va uitati la tarile dezvoltate veti observa ca acei europeni ori occidentali disciplinati pe care îi tot admiram si respectam noi atât de mult sunt altfel decât noi datorita legislatiei neiertatoare; spre exemplu: aruncatul hartiilor la intamplare in spatii publice, injuriile sunt aspru pedepsite. De ce ni se tolereaza mizeria, depravarea, indisciplina, haosul in general si de ce nu suntem pasuiti atunci cand chiar nu mai putem face fata datoriilor în care simţim că ne înecăm?
Statul roman ne pedepseste daca nu ne platim taxele si impozitele la timp, in schimb el nu are nicio raspundere fata de contribuabil, platim contributii la sanatate, pensii, somaj degeaba: nu avem certitudinea ca la momentul pensionarii noastre vor mai exista bani pentru plata acestora; sa nu mai vorbim de sistemul de sanatate care e prabusit şi el ( la internarea în spital ne platim tratamentul sau macar o parte a acestuia, spitalele de stat sunt niste focare de infecţie, în cea mai mare parte a lor). Iar bani eu nu cred ca nu exista la bugetul de stat; ganditi-va ca pentru fiecare salariat in parte se platesc contributii enorme; de exemplu cas-ul pentru pensii – o data i se retine salariatului 10,5% din venitul brut realizat si inca o data contribuie si unitatea cu 20,8% din fondul de salarii brut. Tot timpul suntem invinuiti, tot de cei care au avut „grija” sa ne indatoreze: cine v-a pus sa luati credite cu buletinul? Sau: de unde sa mai fie bani la buget daca sunt pensionari mai multi decat salariati? Dar oare cine i-o fi pensionat în masa pe aceşti oameni dupa Revolutia din ’89 si le-a mai dat si compensatii enorme ca sa paraseasca sistemul (de parca trebuiau sa fie si premiati pentru asta)? Oamenii practic nu au nicio vina, cine putea sa refuze favorul de a fi pensionat anticipat, fara penalitati si unii dintre ei si cu compensatii colosale ( unii si-au deschis afaceri, unii si-au cumparat case sau si le-au renovat cu acesti bani, sumele nu au fost deloc de neglijat). Noi, oamenii de rand, am fost tinuţi in bezna de comunisti si consideram că aşa va fi de acum incolo, că bugetul statului va fi un sac fără fund din care toti ne vom infrupta din plin ( eu aveam pe atunci aproape 16 ani), dar cei care au preluat conducerea ţării, credeţi că nu ştiau ce fac, că toată această generozitate va conduce, mai devreme sau mai târziu la sărăcia de azi? Eu cred că ştiau foarte bine spre ce ne conduceau.
Suntem în acest stadiu pentru că am fost ţinuţi în beznă, pentru că în continuare suntem conduşi de comunişti, pentru că suntem săraciţi intenţionat pentru a fi uşor de manipulat. Suntem descurajaţi pentru că încă nu ne-a îngăduit Bunul Dumnezeu să descoperim un conducător dreptcredincios, nu avem un lider demn de urmat care să aibe curajul să ia pe umerii săi soarta acestui popor şi să-l conducă spre credinţă şi către iubirea de semeni.
Nu ne-a invatat nimeni la şcoală să ne iubim ţara, absolut nimeni nu mi-a insuflat dragostea de neam, de mosii şi strămoşii noştri. De aceea suntem atat de „salbatici”, neîncrezători, si uşor de manevrat.
Repet, nu judec pe nimeni, ci vreau doar sa transmit optimismul meu, dragostea pentru sacrificiul martirilor întru Hristos al acestui popor. Dacă vom sfârşi aşa, numai Bunul Dumnezeu ştie, cert este că nu râvnesc să trăiesc în nicio altă ţară, nu vreau să aparţin nici unui alt popor, chiar dacă şi mie mi-e greu, chiar dacă simt că suntem vânaţi tot timpul pentru a plăti tribut statului şi celor care deţin monopolul în punctele cheie ale sistemului.
Bunul Dumnezeu şi Măicuţa Domnului să ne ţină sub acoperământul lor ocrotitor şi să nu permită duşmanilor acestei ţări să ne calce în picioare şi să ne determine să ne urâm trecutul şi bravii noştri înaintaşi!”
PS: mulțumim Luciana pentru cuvintele împărtășite și pentru răbdarea de a le scrie.