Să postim ca și cum am trăi într-o zi tot sinaxarul dintr-un an
Nici nu îndrăznesc a cuteza, a gândi măcar vreo clipă că spusele de mai jos ar fi o prelegere teologică despre sfântul post şi angajamentul său asupra creştinătăţii. Nu o să vorbesc nici de istoria acestuia, de momentul în care omul aşezat în Rai a primit ca poruncă înfrânarea şi implicit postirea, nici de efectele încălcării postului asupra creştinului de-a lungul timpului şi asta nu că informaţiile nu ar fi vitale spre ştiinţa noastră ci doar că nu mi se cuvine mie să vorbesc dintr-o perspectivă atât de înaltă despre ceva atât de înălţător. E doar un simţământ din inima mea faţă de această poruncă, faţă de această minune, e doar o împărtăşire cu voi a câtorva gânduri pe care, voi încerca să le aşez în scris.
În cadrul predicii din „Duminica izgonirii lui Adam din Rai” părintele ne-a vorbit la un moment dat despre o pildă şi un îndemn care pentru mine au conturat şi au întregit ceea ce ştiam despre post. Această pildă făcea o comparaţie dintre „postul” pe care unele animale îl ţin şi postul unora dintre creştinii. O comparaţie foarte profundă şi simplă ca şi posibilitate de înţelegere şi mai ales noutate căci nu privisem niciodată postul dintr-un unghi atât de diferit, cel puţin nu găseam vreo asemănare sau mijloc de învăţătură dintre înfrânarea periodică a omului şi cea a vreunui animal. Şi uite că „Moş Martin”, al nostru urs, cât şi vicleanul şarpe, cu obiceiurile lor, ne pot aduce niscai ştiinţă folositoare în urcuşul nostru duhovnicesc.
Ştim cu toţi de obiceiul ursului de a-şi primeni organismul pentru perioada rece a hibernării, de a-şi procura din timpul restului de an un strat suficient de grăsime care îi va asigura supravieţuirea până la începutul primăverii. De altfel şi şarpele face la fel, odată cu venirea iernii caută un loc în pământ unde îşi va ţine „postul” până la venirea primăverii. Uneori creştinul cu perioade de post mai aspre, mai lungi, sau mai scurte şi cu mai multe înlesnirii, care nu sunt decât posturi premergătoare unor trăiri liturgice, a unor adevăruri tainice, a mereu repetării unor Taine care îl desăvârşesc cu noi înţelesuri şi profunzimi, din păcate se rezumă la a aduce în viaţa sa postul doar la nivelul la care şi „Moş Martin” al nostru îl trăieşte.
Ne este oarecum cunoscută forfota care se face în preajma perioadelor de post, cu reportaje care reiau importanta postului în viaţa omului, cu email-uri de genul: „…în perioada postului vom opri comunicarea” sau „…nu voi mai folosi nu ştiu ce reţea de socializare…” etc. Aceste idei nu le consider a fi rele, dar tot comportamentul acesta uneori ne aseamănă unui urs sau unui şarpe (ne referindu-mă la posibilul sens de „viclean” al acestuia, ci pur şi simplu la apartenenţa sa la „departamentul” necuvântătoare).
Aşadar în post ne luam angajamentul de exemplu de a nu vorbi la telefon aşa de mult, de a nu mai sta pe reţele de socializare decât cu scopuri imperios necesare vieţii noastre, de a nu mai sta cu nasul în calculator de dimineaţă până seară, de a ne ruga mai mult, de a plânge păcatele noastre mai mult, de a mânca mai puțin, de a nu mai judeca pe aproapele noastru, şi cred că listă ar putea continua cu „n” promisiuni pe care ni le luăm în a fii mai buni şi plăcuţi Lui Dumnezeu. Minunat lucru până la urmă dar referindu-mă la a doua parte a pildei, de ce unii dintre noi ne angajăm la toate aceste înfrânări numai pe perioada postului? De ce acestea, care sunt extrem de importante, sunt bune numai pe perioada postului?
Ca şi cum după post am trece la o altă stare, una mai tolerantă, gata postul, gata pocăinţa. Exact ca la urs, după hibernare nu iese spre a vâna, spre a sfâşia animalele, spre a-şi continua manifestările de până atunci? Vipera nu mai împroaşcă venin, nu îşi mai pândeşte victimele cu viclenie spre a le prinde în capcană? Şi atunci la ce folos postul când firea rămâne la fel!? La fel şi cu omul. De ce se opreşte din postire după Postul Mare? De ce încetează în a cânta biruinţa Învierii, când de fapt răstignirea o amintim şi o înnoim în fiecare vineri de post, în fiecare păcat, cu fiecare gând potrivnic binelui, când fiecare zi este o posibilitate în a mă căi, în a trăi Vinerea Mare, în a-mi plânge păcatele? Sau oare atunci când priveghez lângă Trupul plin de răni şi sânge, întins pe masă oare privesc fără a cunoaşte Învierea şi Înălţarea? Ar fi cu putinţă pentru un om să trăiască aşa durere fără a cunoaşte Biruinţa?
Pot să centralizez un post întreg într-o singură zi, nu ca şi noţiune de timp ci ca şi însemnătate. Pot în fiecare zi de Liturghie simţi şi sărbători Naşterea, Răstignirea, Învierea şi Sfânta Înălţare. Pot în fiecare zi să strig „Hristos a Înviat!”. Pot să mă bucur şi să plâng cu emoţie în faţa Pruncului nou născut, cu mânuţele Sale croite în a îmbrăţişa Crucea, dăurindu-se în a ne întâlni în Sfântul Potir, în a trăi botezul Domnului Iisus Hristos.
E o poveste de dragoste a Lui Dumnezeu pentru om, poveste pe care o putem trăi clipă de clipă, centrând în fiece zi tot Cerul, coborând şi adâncindu-ne în toate tainele Sale. E minunea de a putea a ne naşte, de a ne răstigni şi de a Învia în fiecare zi.
E un sinaxar de minuni dăruit fiecărei clipe a noastre. Desigur că ierarhizarea calendaristică şi bisericească are o profunzime şi o importanţă deosebită, în a ne dezvălui alte şi alte înţelesuri, în a ne adânci în tainele sfinte ale Bisericii şi nu trebuie să o omitem ci e vital în a o parcurge cu ascultare şi evlavie. Dar asta nu mă opreşte în a-i dărui un mănunchi de flori Sfântului meu ocrotitor, cel la care alerg şi îl port în inima mea la fiecare oftat şi care mijloceşte pentru mine la Bunul Hristos sau în a-i fredona troparul în orice zi în care nu este praznicul acestuia.
E ca şi iubirea pentru mama, oare trebuie să aştept ziua mamei creştine pentru a-i aduce o floare, oare nu în fiecare zi trebuie să fiu alături de ea în a o ajuta? Sau un soţ/soţie oare chiar are nevoie de o zi a îndrăgostiţilor pentru a fii îndrăgostit şi a sărbători acest lucru? O zi pentru a-şi mărturisi iubirea? Oare nu este fiecare zi un prilej de a ne învăţa şi în a ne desăvârşi iubirea faţă de Creator, faţă de întreaga creaţie, faţă de aproapele nostru, faţă de tot Cerul care se roagă pentru noi ?
Să trăim tot anul ca şi cum am fi în Postul Mare, ca şi cum ne-am pregăti de bucuria naşterii Lui Hristos, trăind într-o zi un sinaxar de tot anul.
Să facem din fiecare zi o postire aspră spre curăţire şi înnoire a firii noastre păcătoase, o plângere permanentă a păcatelor noastre, o naştere din moartea păcatului, un botez al îmbrăcării cu o haină nouă, o zilnică răstignire a omului cel vechi şi o înviere a omului cel nou, o mereu înălţare a inimii noastre către tronul Dumnezeului nostru şi o punere înainte a noastră la picioarele Tatălui ceresc.
Slavă şi Lui Dumnezeu laudă!
(Maria Vicol)
Ana
august 7, 2013 @ 11:50 am
Postul placut Domnului
„Isaia 58:3-5 „La ce ne foloseşte să postim” – zic ei – „dacă Tu nu vezi? La ce să ne chinuim sufletul, dacă Tu nu ţii seama de lucrul acesta?” – Pentru că, zice Domnul, în ziua postului vostru, vă lăsaţi în voia pornirilor voastre şi asupriţi pe simbriaşii voştri.
Iată, postiţi ca să vă ciorovăiţi şi să vă certaţi, ca să bateţi răutăcios cu pumnul; nu postiţi cum cere ziua aceea, ca să vi se audă strigătul sus.
Oare acesta este postul plăcut Mie: să-şi chinuiască omul sufletul o zi? Să-şi plece capul ca un pipirig şi să se culce pe sac şi cenuşă? Aceasta numeşti tu post şi zi plăcută Domnului?
Isaia 58:6 Iată postul plăcut Mie: dezleagă lanţurile răutăţii, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi şi rupe orice fel de jug;”
Acesta este conform bibliei postul placut Domnului. Din pacate in zilele noastre el a capatat conatatii tot mai bizare, de genu: cura de slabire, cura de dezintoxicare, alimentatie vegetariana, post cu placinte de post si cu chiftelute de post, sarmale de post, gratar de post etc. Preocuparea celor care postesc nu trebuie sa fie conform bibliei „oare ce sa mananac ca sa fie de post ?” ci alungarea rautatii din suflete noastre.