Postul este școala și calea cea bună a mântuirii

Postul cel Mare nu este o apăsare, o micșorare sau o slăbire a vieții, o călcare a dreptului vieții, și, în nici un caz o neplăcere a creștinului, ci este un bine făcut, este un folos al sufletului și chiar al trupului, este un spor de viață, pentru că este vreme și fel de îndreptare, de curățenie, de ușurare de păcate și o îmbunătățire a ființei noastre omenești. Postul este o dobândire a dreptului sufletului, o dobândire a vieții, în înțelesul ei cel sfânt de la Iisus Hristos, Căruia ne mărturisim credincioși și ascultători. (…)

Învățătura și pregătirea Bisericii cu privire la post numără cuvinte înțelepte și adevărate, și, mai ales privitor la cele două fețe ale lui, care nu sunt altele decât greutatea nevoințelor lui și bucuria necesității lui. Despre amândouă aceste aspecte citim cuvinte foarte înțelepte și bine chibzuite în Triod, una dintre principalele cărți ortodoxe de slujbă. De aici se vede, în dreaptă și sfântă tălmăcire bisericească, că postul nu este nici silă, nici suferință, nici împuținare sau nesocotire de drepturi omenești ale vieții, nici deșertăciune, ci este ușurare folositoare, este câștig și bucurie duhovnicească.

Pentru înfrânarea unor pofte și pentru împuținarea unor plăceri trupești trecătoare, postul aduce îmbunătățirea și desfătarea sufletească netrecătoare.

Sunt multe, într-adevăr, și aspre mustrările ce trebuie să și le aducă cel care postește, pocăindu-se, pentru că sunt multe și păcatele lui. Iar asprimea cu care se judecă pe sine cel ce se pocăiește este îndreptățită, pentru călcarea poruncilor lui Dumnezeu și pentru risipirea bogăției ce am primit-o prin Botez, cum zice o cântare bisericească.

Totuși, peste toate acestea se ridică nădejdea și mulțumirea iertării și a mântuirii sufletului, încrederea în bunătatea și îndurarea lui Dumnezeu, bucuria de a ști că El primește pocăința și iubește pe cel care se pocăiește.

Nu postul în sine este greu de ținut sau fără folos, ci îl face greu lipsa de smerenie, de căință, de obișnuință, de înțelegere și nerecunoașterea păcatelor noastre, trufia și puținătatea duhovnicească a celui care nu se mărturisește ca păcătos și vinovat înaintea lui Dumnezeu, dator cu umilință și cu îndreptare.

Este un păcat a nesocoti postul, defăimându-l, și a-l ține de formă, nerespectându-l și nefolosindu-l pentru adevărata pocăință și îndreptare sufletească.

Postul este, cum am spus, o faptă de adâncă smerenie și pocăință, de nevoință trupească și sufletească.

Postul unește cumpătarea cu dreapta cercetare și mustrare de cuget pentru păcatele noastre și cu dorința și cu legământul de a nu le mai face. Postul nu este numai împuținare de mâncare și de plăceri trupești, ci este și îmbogățirea sufletească prin lepădare de păcate, patimi, și îmbogățire cu virtuți. Postul este trăire în gânduri înalte, sfinte și curate, este școala și calea cea bună a mântuirii.

A posti doar de mâncare și a săvârși păcate este o stricare a postului și o vătămare a sufletului.

Dacă postul nu ne face mai buni, mai curați, mai drepți, mai evlavioși, mai apropiați de Dumnezeu și mai ascultători Lui, nu l-am înțeles și nu-l folosim spre mântuire. Așa cum orice lucru însemnat are timpul, grija și osteneala lui, așa și postul, cum cultivi pământul ca să rodească roadă și îngrijești trupul ca să fie sănătos, tot astfel cultivi și îngrijești la vremea sa și sufletul pentru buna lui stare.

Postul este vremea îngrijirii sufletului, pentru căutarea roadelor duhului și ale mântuirii.

Ce folos de post, dacă nu te împotrivești ispitelor, dacă nu alungi gândurile rele, dacă nu-ți recunoști și mărturisești păcatele, dacă urăști, bârfești, dacă ai dorințe de păcat, dacă nu-ți recunoști și mărturisești păcatele, dacă nu faci bine și dacă nu te faci mai bun!

Postul este un tratament pentru îngrijirea, însănătoșirea și întărirea sufletului. El are regula și doctoriile lui, are rețeta și legea lui. Acestea toate se cade să le cunoaștem și să le ținem, deoarece, fără ele, postul nu dă roadele sale, iar un post fără roade duhovnicești este pierdut cu spor de păcate, în loc de a fi folosit cu spor de îndreptare.

De aceea postul cere cunoașterea și pregătirea sufletescă, cere viață și purtare potrivită gândului și regulii Bisericii. Postul cere deplină ascultare și urmare cu mare luare aminte a sfintelor învățături și porunci dumnezeiești și bisericești, pentru o viață duhovnicească mai bună.

Postul trebuie să aducă roadele căinței și ale îndreptării.

Postul trebuie așteptat, primit și petrecut cu râvnă și cu bucuria de a îndestula sufletul cu cele de trebuință și de cuviință mântuirii lui. Postul trebuie făcut hrană, învățătură și bucurie sufletească, spor de gânduri și de fapte bune. Postul trebuie să ne pregătească a-L primi cu inima curată pe Mântuitorul, jertfindu-Se pentru noi, în patimi și moarte pe cruce.

Postul este vremea vorbirii noastre mai dese și mai apropiate cu Dumnezeu. Este vremea de încercare a credinței noastre, a evlaviei noastre, a bunătății noastre, a grijii noastre pentru suflet, a cunoștinței noastre și a simțirii noastre pentru cele sfinte.

Postul este răspunsul nostru înaintea Mântuitorului răstignit; este cuvântul nostru la bunătatea cu care Hristos ne-a iertat pe cruce.

Postul este, am zis, grija și datoria noastră de a gândi și a lucra la mântuirea noastră, întărindu-ne în credință, luminându-ne cugetul, curățindu-ne inima, înălțându-ne gândul și dorințele spre cele duhovnicești și sfinte, biruind patimile și pornirile cele spre păcate.

Postul este învățătura și nevoința bunei purtări și trăiri creștine. Postul este „jertfa plăcută lui Dumnezeu”, adică „inimă înfrântă și smerită”, pe care, cum zice Psalmistul, „Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 18).

Cu aceste gânduri să săvârșim vremea și calea postului, cea suitoare pe crucea Domnului, crucea mântuirii noastre. Amin.

(Teodor M. Popescu – Cum să primim, cum să ne pregătim și să săvârșim vremea postului pentru sufletul și mântuirea noastră, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, 2006)