Un câine cu… inimă bună. Poveste adevărată despre al doilea lot de deportări din Basarabia (5-6 iulie 1949)

Trezor a lătrat toată noaptea. Tanti Marta deschide geamul și îl certa pe dulău. Zăngănind din lanțul greoi câinele urcă în cușcă, tace un pic de vreme, dar apoi începe din nou să urle. Bătrâna tresare. Scoate de sub plapumă fața uscată, se ridică în șezut și se închină în grabă privind spre sfintele icoane: ”Doamne Sfinte, preasfântă Maică, acopere-ne de ispite și de tot răul! Doamne iartă-ne pe noi.” De undeva din depărtare, de lângă cetate se auzeau rafale de mitralieră.

Ce se întâmplă? Câte suflete nevinovate mai distrug irozii? Cum de îi mai rabdă Dumnezeu?

Nu a mai reușit să adoarmă. Tanti Marta a aprins lampa, și-a pus pe spate halatul plușat, în picioare șlapii din blană de câine, și trăgând zăvorul ruginit de timp, a ieșit în curtea luminată de stelele limpezi. A făcut câțiva pași, apoi s-a așezat pe marginea prispei, ascultând satul și privind undeva înainte, sau poate în trecut, sau în sufletul ei. A început a se miji de ziuă. La marginea orașului un cocoș cânta răgușit. Maidanezii, pe la crucile ulițelor lătrau și ei fără rânduială, amestecându-și glasurile cu câinii legați prin ogrăzile oamenilor. La aceste sunete se adăugară altele, la început nedeslușite și stranii. Bătrâna a ciulit urechile încordându-și auzul vechi de zile. Asculta cu urechile dar parcă și cu inima care fără motiv a începuse să-i tremure de neliniște. Desluși cu greu un freamăt, apoi înțelese că sunt oameni mulți care se deplasează.  Zeci, sute de picioare călcau pământul. Distingea acum și plânsetele stinse, și rugămințile disperate…

– Să fie un cortegiu funerar? La ora asta?

Femeia a ieșit ca împinsă de un arc în uliță și de acolo a trecut într-o alta apropiindu-se de cei ce jeleau, pentru a înțelege ce se întâmplă. În sfârșit, a văzut și a înlemnit.

Bolșevicii adunaseră o mulțime de basarabeni și-i mânau de la spate. În majoritatea lor erau mame cu copii, unii foarte mici, și bătrâni. Se auzeau rugăciuni în română dar și în rusă. Copiii plângeau. Femeile încercau să-i liniștească, plângând și ele pe înfundate.

– Doamne Sfinte! Lacrimile au început să curgă și din ochii Martei. Bătrâna  a privit puțin, apoi, cu pas gâfâit, ștergându-și obrajii, s-a grăbit spre casă.

– Îi duc și pe aceștia la gară. Blestemați să fie. Oameni fără suflet. Iarăși la gară! Cât sânge au vărsat?! Cu ce au greșit săracii oameni? De i-ar lăsa măcar pe copii! Vai-vai-vai…

Drumul cel mai scurt spre gară trecea pe la poarta ei. A auzit coloana apropiindu-se și apoi a văzut-o trecând. Femei, copii, bătrâni din satul lor, flancați de soldați grăbiți care la câteva secunde îi îmbrânceau pe cei ce se poticneau.

În ultima linie mergea o femeie tânără, care avea în brațe, învelită într-un batic din puf, o fetiță de vreo doi anișori. Spre deosebire de alții, tânăra nu plângea. Șoptea ceva în baticul din brațe și privea din când în când spre însoțitorii coloanei. De-a dreapta și de-a stânga, mergeau câte doi kârgâzi. Glumeau între ei, fumau sau ronțăiau merele luate de prin casele bieților oameni. Ceva mai departe, mergea un KGB-ist gras și roșcat cu un pistol la brâu. Din când în când KGB-istul le ”lătra” ceva scurt kîrgâzilor, iar aceștia se grăbeau spre captivi cu fireștile înjurături și îmbrâncituri. Săracele femei, nu îi băgau în seamă..

Trecând pe lângă gardul înalt al bătrânei, de după care se vedeau pe jumătate coroanele copacilor, tânăra s-a oprit pentru a-și îndrepta rochia și văzând că nu este urmărită de nimeni, a intrat  și și-a ascuns fata undeva, după poarta bătrânei.

S-a întors apoi, cât a putut de repede la locul ei din coloană, dar KGB-istul a prins-o cu colțul ochiului și acum, întors spre cei din coada coloanei se grăbea să ajungă la ea.

– Unde-i copilul, o întrebă roșcatul, cu pistolul îndreptat spre ea? Spune ticăloaso.

– Nu-i fetița, se miră și kârgâzul.

– Pe loc staaaai! răcni KGB-istul iar coloana de basarabeni încetini și se opri. Unde ți-e odrasla?

Femeia tăcea. Îl privea pe bolșevic cu ochii măriți de spaimă. Nu pentru ea se temea, ci pentru viața fetiței care prețuia de multe ori propria-i viață.

– Tovarășe, fie-vă milă de copil. Cu ce e vinovată o fetiță? spuse o bătrână din convoi în limba rusă.
KGB-istul se îndepărtă de femeie și apoi reveni, parcă mai aproape de ea.  

– I-auzi și-a găsit tovarășă. Răspunde proasto, unde-i fata? Ține să te înveți minte, spuse grasul, și o lovi pe femeie cu pumnul peste față.

Femeia, și-a acoperit fața cu palmele și căzu în genunchi. Scuipă apoi dinți și sânge, și întinzând mâinile spre călău, strigă implorând:

– Iertați copilul! Lăsați copilul!

KGB-istul a împins-o, a îndreptat pistolul spre femeie și a zăbovit două secunde cu degetul pe trăgaci.

Mulțimea încremenită nu mai respira. Femeia a tresărit de două ori scurt și a căzut în praful drumului.

– Iusuf, vino. Roșcatul îl împinse pe unul dintre kârgâzi spre gard.

– Caută fata.

Kârgâzul a împins poarta și a cercetat din priviri curtea. În bătătură domnea liniștea. Undeva în partea stângă, sub cireșii Martei, se vedeau din cușcă colții albi ai lui Trezor care mârâia. Îndreptându-și arma spre câine kârkâzul s-a apropiat de casă. A început să bată furios în ușa din care a căzut o bucată de scândură putredă.

– Doar un minut, mamă, s-a arătat în geam capul bătrânei Marta. – Necuratul te-a adus la mine, a bombănit bătrâna, deschizând ușa.

– Unde ai ascuns fata, cotoroanță bătrână?

– Doamne miluiește! Care fată, Sfântă Fecioră!? Sunt singură de un veac.

Împingând-o pe bătrână, soldatul a intrat în casă, a căutat în dulap, sub pat, pe după sobă… A scotocit apoi printr-un cufăr, furând de acolo o ie bărbătească.

– Chiar nu ai văzut nimic? întrebă acum cu o voce mai blândă.

– Dumnezeu mi-e martor că n-am văzut nimic, și Marta se închină spre icoane.

– Vezi, ai grijă, de o găsim pe țâncă, vă împușcăm pe amândouă.

– Sfinte Dumnezeule…!  Nu știu și n-am văzut nimic.

– Nu e nicăieri, a spus kârgâzul ieșit pe cerdac. Apoi ajuns la poartă a mai repetat odată privind spre KGB-ist.

– Niet…

– La naiba, a înjurat grasul cel roșcat. Apoi nemulțumit, a urlat cât a putut: pa idiom. Să mergem!

Tanti Marta a urmărit o vreme praful ce se ridica în urma coloanei de oameni sortiți înstrăinării și morții. După un timp a auzit din nou lătratul lui Trezor. Era un altfel de lătrat decât cel din timpul nopții sau al furiilor lui. Când s-a apropiat de câine, a încremenit. Dulăul ieșit din cușcă, agita bucuros coada lui mare și lățoasă. În cușcă, învelită într-un batic, dormea o fetiță, care, la apropierea bătrânei a deschis niște ochi de culoarea cerului.

Artemie Ixar, Asociația Tinerilor Ortodocși Români, Iași

(Poveste despre al doilea lot de deportări din Basarabia (5-6 iulie 1949), auzită în tren de la un bătrân din Soroca.)