Poveste de Crãciun, de Dino Buzzati
Vechiul palat episcopal e întunecat, catedrala adiacenta e imensa; acolo iarna e un supliciu. Ce va face în seara de Craciun arhiepiscopul singur, cat orasul e în sarbatoare ? Toti au o bucurie: copilul un trenulet, surioara lui o papusa, mama pe copii în jurul ei, bolnavul o noua speranta.
Zelosul parinte Valentino, secretarul excelentei sale, surâdea. Ingenuncheat singur în mijlocul catedralei înghetate si goale, nu-i e frig si nici nu e parasit. In seara de Craciun Dumnezeu se pogoară în biserică, pentru arhiepiscop, si e asa de cald înauntru!
Asa era în acea seara Domul umplut pâna la refuz cu Dumnezeu. Cu totul altceva decât pomi de Craciun si curcani! Asta da, seara de Craciun.
Se auzira batai. “Cine bate la portile Domului în seara de Craciun ? Nu s-au rugat îndeajuns? ” se întreba parintele Valentino. Deschise si intra un biet om în zdrente. “Ce plin este de Dumnezeu, ce frumusete, se simte chiar de afara; nu îmi puteti da si mie putin? , e seara de Craciun!”. “E al arhiepiscopului”, raspunse preotul. “Îi trebuie in câteva ore”. “Nici macar putin de tot, sfintia ta ? E atât de mult!“. ”Ti-am spus ca nu…. Domul este închis pentru public” si îl expedie pe bietul om dându-i o bancnota de cinci lire. Insa imediat ce nefericitul iesi din biserica, în aceeasi clipa Dumnezeu disparu. Consternat, parintele Valentino privi împrejur, dar Dumnezeu nu era nicaeri!. Tot decorul deveni dintr-odata neospitalier, sinistru si in câteva ore arhiepiscopul urma sa vina în biserica.
Parintele Valentino deschise o usa si privi în piata. Nimic. Nici afara, desi era Craciunul, nu era vreo urma de Dumnezeu. De la miile de ferestre luminate razbateau ecouri de râsete, muzica, chiar blesteme, nici gând de clopote sau cântece. Preotul porni pe strazile pângarite, prin rabufniri de petreceri dezlantuite. Intr-o casa, familia prietena tocmai se aseza la masa. Toti erau binevoitori ; în jurul lor era putin din prezenta lui Dumnezeu. “Craciun fericit, sfintia ta” zise capul familiei. “Ma grabesc, prieteni !” raspunse el. “Din neatentiea mea Dumnezeu a parasit Domul. Nu mi-l puteti da pe Dumnezeul vostru ? Caci sunteti împreuna, nu aveti neaparata nevoie”. “Draga parinte, tocmai astazi copiii mei sa fie lipsiti de Dumnezeu ? ”Si chiar în clipa în care omul spunea aceste cuvinte, Dumnezeu se strecura afara din încapere, surâsul jucaus de pe fete se stinse si claponul prajit parea ca nisipul între dinti.
Din nou pe drum, în noapte. Si tot mergând, la un moment dat preotul îl zari din nou. Ajunsese la marginea orasului si înaintea lui se întindea în întuneric, batând usor spre alb datorita zapezii, câmpia întinsa. Peste ea, se unduia Dumnezeu, ca si cum ar fi asteptat ceva. Parintele cazu în genunchi. “Ce faci, sfintia ta ? ” îl întreba un ţăran. “Vrei sa te îmbolnavesti pe un asemenea frig? “Priveste acolo jos, fiule. Nu vezi ? ”Taranul privi fara sa se mire. “Este al nostru”, spuse el. “La fiecare Craciun vine sa ne binecuvinteze pamânturile”. “Asculta”, spuse preotul. “Nu ai putea sa-mi dai putin din el? In oras am ramas fara ; pâna si bisericile sunt goale. Lasa-mi si mie putin”. “Nici pomeneala, draga parinte ! Cine stie ce pacate strigatoare la cer ati savârsit în oras. Voi sunteti de vina. Descurcati-va”. “S-a pacatuit desigur. Dar cine nu pacatuieste ? Insa poti salva multe suflete daca-mi raspunzi afirmativ”. “Mi-ajunge sa-l salvez pe al meu !” râse cu siretenie taranul, si în clipa când pronunta aceste cuvinte, Dumnezeu se înalta de pe câmp si disparu în întuneric. Se duse mai departe, cautând. Parea ca Dumnezeu se vedea tot mai rar si cine avea putin din El nu voia sa-l cedeze (dar în clipa în care respectiva persoana refuza, Dumnezeu disparea îndepartându-se tot mai mult).
Iata-l deci pe parintele Valentino la marginea unei imense câmpii necultivate, si departe de tot, chiar la orizont, Dumnezeu stralucea blând ca un nor alungit. Parintelul se arunca în genunchi pe zapada. “Asteapta-ma , Doamne” se ruga; avea picioarele înghetate, dar porni în negura, scufundându-se pâna la genunchi; din când în când cadea lat. Cât ar mai fi rezistat ? La un moment dat auzi un cor domol si patetic, glasuri de înger si vazu o raza de lumina care se cernea prin negura. Deschise o portita de lemn. Era o imensa biserica si în mijlocul ei, cu lumânari putine, un preot se ruga; totul era plin de rai. “Frate” gemu Valentino la capatul puterilor, plin de turturi, “fie-ti mila de mine, din vina mea arhiepiscopul a ramas singur si are nevoie de Dumnezeu. Da-mi macar putin, te rog”. Cel ce statea în rugaciune se întoarse încetisor. Si parintele Valentino, deveni, daca mai era cu putinta asa ceva, si mai palid. . .
“Iti doresc un Craciun fericit, parinte Valentino” exclama arhiepiscopul venind spre el, învaluit pe de-a întregul de Dumnezeu. “Baiete, unde ai disparut ? Se poate sti ce-ai cautat pe afara în aceasta noapte atât de neprietenoasa? ”.
adriana
decembrie 18, 2009 @ 2:06 pm
Claudiu, am si eu o poveste de Craciun….m-as bucura daca o gazduiesti pe site…o gasesti pe blog …POVESTE DE CRACIUN IN PLINA DESFASURARE
adriana
decembrie 18, 2009 @ 2:24 pm
AVEM CE INVATA DIN POVESTEA VOASTRA…AM LUAT-O SI LA MINE PE BLOG
Valentin
decembrie 18, 2009 @ 6:00 pm
Pr. Mihail Stanciu-Nasterea Domnului vs Craciunul http://www.trilulilu.ro/vylyca84/283bbdcc206f49
dumbravioara
decembrie 18, 2009 @ 6:02 pm
Ce frumoasa povestioara! Slavit si laudat sa fie Dumnezeu!Timp de 20 de ani, an de an,.. asteptam Craciunul cu bucurie.Si nu pentru ca se naste Mesia, nicidecum.Ci imi era gandul la cadouri si la mancare, precum porcul.Mancam pana imi crapa burta, la biserica de Craciun nu ma duceam.Insaanul asta pe la inceput,am vazut un film religios care m-a inpresionat pana la lacrimi, am descoperit site-ul asta(acum vreo 2 luni), am avut si caderi dar si intoarceri catre El,insa niciodata nu am simtit ce simt acum.Niciodata nu am stat sa aprofundez…ce inseamna aceasta sarbatioare: Venirea lui Mesia! S-a nascut pentru mine pacatoase care nu conteneste sa il supere pe Tatal sau Ceresc si implicit pe Fiul si Duhul Sfant.Iarta-ma Doamne, atat timp ai fost langa mine si eu nici nu am observat lucrul asta! Slava TIE Doamne! Sper sa poposesti si in casa mea….
alinadamian27
decembrie 18, 2009 @ 6:27 pm
Ce frumoasa e ortodoxia ! Mantuitorul nu se naste numai pt noi, se naste pt toata lumea.Primiti-L in sufletele voastre pentru ca acestea sa nu se chinuiasca pe lumea aialalta , din cauza faptelor din viata aceasta.:-)