Povestea lor, povestea noastră. Povestea lor e și a noastră!
Iași, vineri spre sâmbătă, Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt, ora 02:00 noaptea. Am ieșit de la sediul ATOR după mai mult de 12 ore în care am muncit pentru aniversarea celor 6 ani de activitate. Eram rupți de oboseală. În ultimele zile dădusem ce am avut mai bun pentru ca sărbătoarea să fie frumoasă. Am lucrat în special la cadourile pentru invitați – cărți handmade cu poze și detalii scrise de mână despre parcursul atorenilor din 2009 până în prezent. Încă aveam câteva în mână și titlul scris cu auriu strălucea în lumina felinarelor de pe stradă: Povestea noastră.
La ora aceea târzie mai eram doar vreo 10 tineri, dar bucuroși. Deși epuizați, așteptam cu drag să se facă 07:00, să ne trezim și să mergem la Sfânta Liturghie pentru a fi toți împreună – voluntari vechi și noi, în jurul Celui Ce ne-a dat putere să le facem pe toate bune.
În timp ce ieșeam din clădire, ne-am intersectat cu un grup de tineri de vârsta noastră. Erau veseli, râdeau, păreau lipsiți de griji și evident dezorientați. Au numit un club și ne-au întrebat dacă știm unde este. Cineva le-a murmurat direcția, ne-au mulțumit râzând în continuare și au plecat satisfăcuți spre distracția lor.
M-am oprit, uitându-mă lung după ei. I-am arătat unei colege cartea pe care încă o aveam în mână și i-am spus, cu tristețe și un nod în gât: povestea lor, povestea noastră… Dureros contrast. Am zis amândouă Doamne miluiește! și am plecat spre casă.
Dimineață ne-am trezit cu noaptea-n cap, la fel cum ne-am culcat. În mașină, în drum spre biserică, soțul meu mi-a spus că azi-noapte au murit peste 20 de tineri într-un club din București din cauza unui incendiu și încă 160 sunt arși în spital. M-am blocat. Mi-au revenit în minte tinerii noștri de pe Ștefan cel Mare și trista mea remarcă. Acum, îmi părea încă și mai dramatică. Doamne, cum a putut să o ia așa razna povestea lor?!
Într-un reportaj, un jurnalist spunea că la locul tragediei foarte mulți oameni se luptau să alunge moartea. Tot respectul și recunoștința pentru efortul pe care l-au depus. Replica aceasta, însă, mi-a mai tras un semnal de alarmă: moartea nu trebuia alungată doar din trupul acestor tineri. Același jurnalist afirma despre martorii care stăteau mai retrași: „sper că se rugau”. Ar fi bine să fi făcut asta, niciodată nu e prea târziu să începem să ne rugăm, dar ar trebui totuși să reacționăm mai din timp.
Ei, cei prinși la mijloc, pe care asistenta medicală de serviciu încerca să îi salveze și mărturisește că „a văzut iadul”, sunt tinerii noștri. Toți din această societate, începând cu mine care sunt de aceeași vârstă cu ei, până la părinți și bunici, suntem responsabili de ceea ce devin. Un grup de tineri cum suntem cei din ATOR, ASCOR sau alte asociații similare se luptă cu morile de vânt dacă familiile sunt destrămate, școala un mediu neprielnic aflării pe sine în raport cu Dumnezeu, tentațiile din jur atât de mari. Degeaba pierdem noi nopțile pentru a salva normalitatea dacă prioritatea altora este să câștige bani, să ofere plăcere, să cumpere artificii din ce în ce mai mari, să dea țigări din ce în ce mai halucinogene, să creeze cocktailuri din ce în ce mai atrăgătoare.
Măcar de ar fi destinate unor oameni responsabili, care au măsură și știu ce-i cu viața lor. Dar când să mai afle bieții tineri ce caută pe acest pământ dacă îi ținem amețiți, anesteziați, conectați în permanență la câte un obicei prost? Imaginați-vă că am avea câte un tub de perfuzie legat de fiecare lucru nociv și le-am purta după noi oriunde am merge: unul de telefonul deștept atunci când îl folosim prea mult, unul de țigară, altul de cărți atunci când trăim doar cu nasul în ele și nu ieșim să aplicăm în lume ceea ce am învățat, unul de mândrie, unul de rețelele de socializare, unul de poftele trupului, unul de clubul căruia îi suntem clienți fideli în fiecare vineri seară, și, în consecință, altul de sâmbăta pierdută pentru a ni se reface corpul după șocul la care l-am expus. Vă dați seama ce nebunie ar fi? Ne-am împiedica în tuburi, ale noastre s-ar încâlci cu ale altora făcându-se și mai greu de scos, n-am mai avea loc unii de alții.
Ei bine, asta se întâmplă de fapt. Nu vedem că tubul nostru s-a încâlcit cu al colegului, doar simțim deodată că nu-l mai suportăm. Nu vedem încăierarea dintre tuburile amicilor noștri, simțim doar că vrem să scăpăm de câte ceva care nu ne place la noi, dar nu ne îndurăm pentru că nu ne-am mai încadra în anturaj. E o poveste cam tristă, nu?
Eu am găsit una mai frumoasă și mă războiesc cu valul lumii ca să pot să o trăiesc până la final. De fapt, ce spun? Povestea asta n-are final. Am luat o decizie, am tăiat câteva tuburi și încă mă lupt cu altele. Știu că e singura șansă spre libertate și spre împlinire.
Nu vreau să mai aud povești triste. Nu vreau să mai văd tineri dezorientați. Nu mai suport să fim ignoranți atunci când le mor sufletele și apoi să plângem că nu le-am putut salva trupurile.
Tinerii pot trăi o poveste frumoasă. Vreau să ne trezim și să nu mai așteptăm următorul incendiu ca să ne amintim că ne pasă de ei și că îi iubim.
Povestealor tristă e și a noastră și depinde de noi TOȚI ca tinerii să aibă o povestea fericită.
Diana Siminciuc, ATOR Iași
Vă rog să-mi permiteți anonimatul
noiembrie 10, 2015 @ 5:44 pm
Eu vad doua grupuri fericite care si-au definit propriul scop in viata si sunt fericite pentru ca au posibilitatea de a le urma. Nu cred ca ne intelegeti destul de bine ca sa ne judecati calea.
Eu de exemplu fac parte dintr-un grup mare prieteni care se intinde peste 2 orase. Noua ne place muzica. Mai specific muzica underground de tipul rock alternativ sau metal. Dar ce inseamna muzica de acest tip, de acelasi fel cu cea care se canta in Colectiv?
Pai e o muzica instrumentala bazata pe exercitiu si cunostinte tehnice. Folosim instrumente dar in loc de o camera de rezonanta folosim dizpozitive electronice. Instrumentele sunt vechi si iprovizate iar electronica este facuta in cea mai mare parte de cei dintre noi care se pricep. Poezia noastra este moderna si abstracta. Noi cantam muzica pentru noi si noi mergem in club pentru muzica. Nu prea se consuma substante stupefiante, numeni nu intra in coma alcoolica, iar cei care fumeaza iarba excesiv nu sunt apreciati. Toti am invatat sa cantam unii de la altii si fiecare din noi face parte din proiecte muzicale diferite in acelasi timp. Ne deosebim de „mainstream” prin refuzul de accepta subiecte usoare sau de a folosi solutii muzicale facile.
Clea mea si calea dumneavostra nu sunt antagonice. Este adevarat ca noi cautam un anumit stil de viata cu anumite valori dar acestea nu sunt diferite fata de ale dumneavostra. Pretuim originalitatea, creatia, natura, iubirea, aventura, libertatea, viata, cariera, familia. Multi din noi sunt familisti, multi din noi sunt extraordinari profesionisti in domeniile lor.
Deci, ce e gresit in povestea noastra?
LuciaS
noiembrie 11, 2015 @ 7:38 am
Doamne ajuta Feon, eu nu cred ca e ceva greșit in povestea voastra din punct de vedere lumesc sau juridic. Si eu am cântat multi ani in vremea liceului, apoi am avut si o trupa in facultate, am fost o perioada si într-un grup de rockeri si mi-a fost bine. Intre timp nu lipseam duminica de la Liturghie si vinerea de la paraclisul Maicii Domnului. Si asa am putut compara si alege. Am avut perioada mea de răzvrătire in care chiar nu vroiam binecuvântarea lui Dumnezeu, nebunie, nu? Dar Dumnezeu a stat cuminte si m-a așteptat si pe mine, asa cum face cu fiecare dintre noi.
Am citit si despre profesorii aceia de religie care vin cu pliante despre muzica rock cum ca e satanica. Sunt într-adevăr curente sataniste care se manifesta prin muzica rock, fiind muzica in care se regăsesc cel mai ușor, nu?, dar de acord ca nu toata muzica rock este satanista. Insa eu, personal, cred ca se pune căruța înaintea boilor, daca imi permiteți exprimarea aceasta. Diana din Iași vorbea de o stare, de un duh, de Duhul lui Dumnezeu pe care-l simțea printre ei in activitatea lor si cui ii este dat sa-L simtă, vrea sa-L dea la toata lumea!
Tu Feon, crezi ca poate Duhul lui Dumnezeu sa vina in mediul in care te învârti tu? Sau doar sta si așteaptă?
Dan Tudorache
noiembrie 11, 2015 @ 1:21 pm
„Deci, ce e gresit in povestea noastra?”
Întrebare cu miez.
Iată un posibil răspuns din partea unui ex-rocker:
„RECVIEM PENTRU UN VIS
Muzica nu-i pentru tractoriştii spiritului.
În anii 90 am început să cânt cu o trupă death-black metal, pe atunci singura trupă care promova ortodoxia, din tot peisajul acustic al vremii. Eram convinşi că slujim lui Dumnezeu şi că facem ceva bun pentru spiritualitatea românească. Ţineam cu toţii post, mergeam la biserică, aveam versuri în care proslăveam pe Dumnezeu. Cu toate acestea, totuşi nici unuia dintre noi, şi nici fanilor noştri – pentru că am fost una din cele mai bine cotate trupe metal ale acelor ani (multe premii, concerte, festivaluri, vânzări de albume) – nu ne-a trecut prin cap că stilul în sine, substanţa sonoră şi spiritul stilului nu aveau puterea de a eleva sau de a edifica, ci doar de a se „răzbuna” împotriva neputinţei faţă de dorinţa de plenitudine, elan care, neaflându-şi o cale ascendentă reală, prindea forma unor catharsisuri fără finalitate constructivă. Noi nu ne dădeam seama de asta atunci. Ne rugam înainte şi după concert, înainte şi după ce urlam şi făceam cât mai multă dizarmonie psihică posibil, şi nu vedeam deloc că nu era suficient să strigi la Dumnezeu sau despre Dumnezeu, că ar fi trebuit să şi FIM în Dumnezeu.
Pe vremea aceea eram încă la liceu şi cântam în paralel şi alte genuri, şi aveam aceeaşi concepţie şi despre Bach sau Mahler, ca şi despre Slayer sau My Dying Bride: anume că orice expresie muzicală, dacă nu este un simplu exerciţiu comercial, este o comunicare între conştiinţă şi ceea ce e dincolo de ea, un Celălalt: Lumea, Dumnezeu, sau Dracul. Cu fiecare dintre aceşti trei posibili “celălalt” e o anume inspiraţie, o anume umplere a sinelui, o anume modalitate de revărsare a sinelui. Orice muzician face aceste diferenţe, dacă e atent, şi nu doar intoxicat cu emoţia momentului. Muzica are menirea şi puterea de a asigura, de a facilita transcederea, ieşirea din aici-şi-acum, şi zborul sufletului către ceea-ce-e-dincolo.
Orice gen de muzică are datoria să încerce asta, şi să reuşească! Altminteri e doar zgomot organizat. A transcede, adică „a trece dincolo” nu înseamnă neapărat că acel dincolo este sfânt, cum în ultimul veac şi jumătate se tot crede, în mod greşit, în muzica occidentală şi nu numai. Acel dincolo e un loc al spiritului. Iar spiritul poate fi bun sau rău, toate culturile lumii ştiu asta, mai puţin modernitatea post-modernistă. Din păcate, extrem de rari sunt cei care chiar fac diferenţa: mai precis, numai o persoană educată spiritual poate discerne diferenţa dintre o stare de extaz sau beatitudine care ţine de sfinţenie, de adevăr, de Realitatea ultimă, şi o stare care doar seamănă cu ea, dar este iluzorie, rătăcitoare, entropică, demonică adică.
Dar să revin la acei primi ani. Raportam rockul, metalul, bluesul, jazzul, şi orice tip de muzică clasică (toată muzica clasică provine din muzica bisericească; amintesc aceasta pentru că văd că s-a cam uitat de unde vine întreaga cultura europeană din ultimii 2000 de ani) la aceste stări personale pe care le aveam noi ca artişti, dar şi la feedbackul psihic pe care-l aveam de la public – muzica este un dialog, chiar şi când nu e nimeni de faţă (cu atât mai mult când e). Nu le raportam la Dumnezeu sau la Demon, nici nu ne gândeam că Dumnezeu n-ar fi de acord cu noi sau că n-ar fi fost deosebit de încântat de autenticitatea urletelor noastre. Iată credinţa tinereţii, ca un copil care nu-şi pune problema că greşeşte, din moment ce se ştie iubit, nu pricepe că e posibil să greşeşti, chiar dacă eşti iubit.
În fine, am continuat cu diferite trupe – şi metal, şi alte genuri – şi cu muzica clasică. Am făcut Conservatorul în Statele Unite, unde am primit o bursă de excelenţă, şi prin turneele americane (dar şi europene) am cunoscut muzicieni excepţionali, dublaţi de oameni culţi şi filosofi redutabili, cu care am colaborat mulţi ani. Primele discuţii despre tipul de transcendenţă oferit de mediumul muzical le-am avut cu prietenii apropiaţi ca Ivan Andreevici (ex. Cerculdispărut), Edmond Karban (Negură Bunget, Dor de Duh) sau Trey Spruance (Faith No More), dar şi cu alţi muzicieni de calibru (Nils Frykdahl, John Zorn, Billy Anderson, Cullan Bryant, etc.), nu doar din lumea metal, dar şi din cea a muzicii de avangardă, unde am profesat cel mai mult. Toţi aceştia, cu care am împărtăşit experienţa de a atinge, prin arta noastră, milioane de oameni, şi munca asiduă din spatele scenei, toţi aceşti artişti credeau şi cred în existenţa împărţirii expresiei muzicale în trei mari categorii: divine (de ex. Sfântul Ioan Damaschin sau Nectarie Protopsaltul), demonice (de ex. corurile comuniste sau dubstep-ul), şi pur umane (de ex. Bach, sau genul Doinei, etc.).
Nu cunosc nici un muzician profesionist (adică cu cunoştinţe muzicale solide şi cu putere de inteligenţă) care să nege existenţa diavolului. Şi colegii mei de la filarmonică ştiu asta. Orice artist ştie, din experienţa inspiraţiei şi a expresiei artistice, că această prezenţă demonică nu este imaginaţie, ci o realitate trăită cât se poate de viu. Unii artişti resping, alţii cheamă această infuzare a sinelui cu un duh întunecat.
– See more at: http://www.ziaristionline.ro/2015/11/11/colectiv-recviem-pentru-un-vis-marturisirea-unui-ex-rocker/#sthash.f6dSoNiT.dpuf”
Continuarea pe http://www.ziaristionline.ro/2015/11/11/colectiv-recviem-pentru-un-vis-marturisirea-unui-ex-rocker/
O să vorbesc cu Claudiu și cred că o să preluăm și noi articolul.
Orice completare va fi bine-venită.
O zi cu inima senină!
Roxana
noiembrie 11, 2015 @ 4:28 pm
@ Feon
[i]”Pretuim originalitatea, creatia, natura, iubirea, aventura, libertatea, viata, cariera, familia. Multi din noi sunt familisti, multi din noi sunt extraordinari profesionisti in domeniile lor.”[/i]
Ce n-ai inteles tu, Feon, este ca toate lucrurile astea pe care le-ai insirat mai sus nu conteaza in povestile astea. Esti un extraordinar profesionist de luni pana vineri? Who cares?
Poti sa fii tu creativ cat vrei si original, sa ai copii minunati, sa fii un profesionist adevarat, bun cetatean, bun prieten, bun muzician…etc.
Daca te duci la club vineri seara sa asculti, sa compui sau sa canti muzica rock in loc sa te duci la biserica duminica dimineata, s-a terminat, esti in povestea trista.
[i]”Deci, ce e gresit in povestea noastra?”
[/i]
Ce n-ai specificat tu, dar a punctat bine autoarea, este ca in povestea „trista” ne place sa ne distram. Asta e adevarat, ce sa mai. Ca suntem veseli, zimbitori si lipsiti de griji atat de tare, incat dam impresia ca suntem dezorientati. Bagam petreceri dupa petreceri, aruncam bani in cluburi intr-o seara cat ar hrani o familie intr-o luna. Unii citim atat de mult, pe oriunde apucam, ca nici macar nu mai este practic sa caram cartile tiparite dupa noi. Telefonul ala destept nu e de ajuns, uneori este insotit de kindle. Suntem conectati la retele de socializare 24/7 si e bun facebook-ul de minune cand ne mai trezim din vreo petrecere si ne punem toti de acord ca nu mai „merge si asa” si ca nu mai vrem Iad.
Cazul Colectiv face parte din povestea cea trista, si nu pentru ca acolo a fost Iadul.
Unii care au iesit pe usa nevatamati nu s-au dus nici la biserica si nici nu au cazut in genunchi in rugaciune sa se roage pentru cei ramasi, s-au intors inapoi dupa ei ca sa ii scoata afara. Poate ei credeau ca doua maini care ajuta pot face mai mult decat o mie impreunate in rugaciune.
Ambele povesti cred in Iad si in diavol. Ambele povesti il invoca pe diavol cand le este convenabil. Unii ca sa se imprieteneasca cu el :D, altii il plimba ca pe o sperietoare si vinovatul de serviciu.
Diferenta intre povesti este cand petreci de fapt, si in ce conditii.
Petreci o zi din sapte sau o faci etern? Pe acorduri de muzica rock sau in acordurile muzicii ingeresti? Si cand se da drumul la petrecere, o faci indiferent de orice? Sau te mai si opresti cand vezi iadul in jurul tau?
Eu asta nu inteleg in articolul Dianei Siminciuc. Cum or sa se veseleasca ei toti din povestea fericita, o vesnicie in Rai, cand stiu ca oameni pe care ii iubesc sufera chinuri groaznice in Iad?
Dar, poate nu o sa fie ei cei care se veselesc in Rai, ci doar sufletele lor.
Totdeauna mi s-a parut interesant faptul ca credinciosii se exprima ca si cum fiecare om ar avea un suflet. Eu m-as fi asteptat ca ei sa spuna ca fiecare om este unul.
Dan Tudorache
noiembrie 12, 2015 @ 12:22 pm
Bine ai revenit la dialog Roxana.
Antagonizarea club vs. biserică și muzică rock vs. ”muzică îngerească” are neajunsul de a face abstracție de celelalte nuanțe ale realității, cu consecința unor concluzii pripite.
E adevărat că „unii care au iesit pe usa nevatamati nu s-au dus nici la biserica si nici nu au cazut in genunchi in rugaciune sa se roage pentru cei ramasi” insă alții au ajutat practic și s-au și rugat în acest timp… sau după. Desigur că în astfel de situații de forță majoră, acțiunea practică face mai mult decât rugăciunea în genunchi. Dar asta nu exclude rugăciunea făcută în gând pentru că, din fericire, rugăciunea nu se rezumă la căzut în genunchi în timp ce alții stau să moară. De rugat oamenii se pot ruga și în gând, și cu un scurt „Doamne ajută”, și mergând, și mâncând, și muncind dar și ajutând. Ortodoxia nu a pretins niciodată rugatul în genunchi în astfel de situații, pentru că n-ar fi altceva decât un formalism ipocrit. Ba din contră. Chiar un om al rugăciunii, monahul Nicolae Steinhardt precizează în Jurnalul fericirii, parafrazându-l pe Denis de Rougemont, că atunci „cînd arde casa vecinului nu stau să mă rog şi să mă îmbunătăţesc; chem pompierii, alerg la cişmea. De nu, se numeşte că sunt fudul şi că nu-mi iubesc aproapele.”.
Există și în Pateric un astfel de exemplu care arată întâietatea prim-ajutorului față de pravila rugăciunii.
Numai că antagonismul ajutor practic vs. rugăciune are efectul de a discredita puterea mijlocitoare a rugăciunii deși apelul la rugăciune este cel puțin o dovadă de solidaritate umană!
Cât privește nedumerirea ta cu veselia în Rai în timp ce apropiații suferă în Iad, poate o vei lămuri citindu-l pe Sfântul Siluan Athonitul: https://siluanathonitul.wordpress.com/2015/07/07/doamne-lumineaza-ne-prin-duhul-tau-cel-sfant/
Până una alta, adu-ți te rog aminte de câte ori ai zâmbit sau râs (cu tot dreptul, desigur) în timp ce alții suferă acum chinuri de iad, între care și victimele din Colectiv.
O zi frumoasă.
Roxana
noiembrie 12, 2015 @ 2:21 pm
citez din link:
[i]”….a înţeles că Domnul e milostiv, frumos şi negrăit de blând şi sufletul a înţeles că iubirea lui Dumnezeu face ca [b]omul să nu-şi mai poată aduce aminte de nimeni[/b], şi din acea clipă sufletul lui arde de iubire pentru Domnul”[/i]
Deci ii face uitati pe toti. Un fel de „sa ma iubesti doar pe mine”.
citez din tine:
[i]”Până una alta, adu-ți te rog aminte de câte ori ai zâmbit sau râs (cu tot dreptul, desigur) în timp ce alții suferă acum chinuri de iad, între care și victimele din Colectiv.”[/i]
Evident ca am zambit in ultimele doua saptamani, dar mai putin. Mai mult am plans. Am ajutat cat am putut si nu o sa uit.
Cum este asta la fel cu vesnica si amnezica veselire?
Vă rog să-mi permiteți anonimatul
noiembrie 12, 2015 @ 5:00 pm
@Lucia
Eu cred ca Duhul lui Dumnezeu salasluieste printre noi. Principalul meu argument este extraordinara creativitate care este esenta acestei comunitati. Acest enturizasm creator, de a face arta ta si de a o face frumoasa, profunda si direrita de a celorlalti, este un element pe care eu il vad foarte important in Dumnezeirea noastra.
@roxana
„Poti sa fii tu creativ cat vrei si original, sa ai copii minunati, sa fii un profesionist adevarat, bun cetatean, bun prieten, bun muzician…etc.
Daca te duci la club vineri seara sa asculti, sa compui sau sa canti muzica rock in loc sa te duci la biserica duminica dimineata, s-a terminat, esti in povestea trista.”
Eu nu cred ca lucrurile nu sunt atat de simple, atat de alb/negre. Ideea de „Sola Fide” mi se pare o mare diversiune conceputa sa ii faca pe cei care in fapt au o „karma” proasta, sa se simta totusi pe calea cea buna doar pentru ca Duminica dimineata fac ce trebuie. Interactiunea pe care fiecare din noi o are cu viata este foarte complicata si eu argumentez ca si cel care se duce duminica sa compuna muzica, este TOT pe calea cea buna.
„incat dam impresia ca suntem dezorientati”
Nu cred ca poti sa faci cariera dezorientat fiind. Poate doar cariera de politician.
„Bagam petreceri dupa petreceri, aruncam bani in cluburi intr-o seara cat ar hrani o familie intr-o luna.”
E cam un concert pe luna in fiecare oras. Din pacate nu sunt prea multe trupe. In general o iesire in oras costa cam 50lei pentru doua persoane.
„Si cand se da drumul la petrecere, o faci indiferent de orice? Sau te mai si opresti cand vezi iadul in jurul tau?”
In general oamenii pentrec pentru ca sa uite de iadul din jurul lor pe care nu reusesc sa il schimbe. Multi oameni simt ca, macar pentru o noapte poti alunga intunericul prin creatie si iubire.
„Ambele povesti cred in Iad si in diavol. Ambele povesti il invoca pe diavol cand le este convenabil. Unii ca sa se imprieteneasca cu el :D, altii il plimba ca pe o sperietoare si vinovatul de serviciu.”
Hmm. Sunt destul de multi de fapt care cred in Dumnezeu dar nu si in diavol, si eu ma numar printre ei. Ideea e ca, daca deschizi o carte de mitologie si cauti atributele unui zeu antic grec vei constata ca ele i se potrivesc perfect Satanei, fiind greu sa gasesti diferente intre el si Hades. Astfel, cei care au o privire puternic monoteista asupra lumii, simt in ideea de Iad o umbra de politeism (aici cred ca Dan imi va arata cat de mult gresesc din pdv. teologic, dar pana la urma de asta sunt aici, sa invat 🙂 ).
LuciaS
noiembrie 12, 2015 @ 10:08 pm
Feon, încep cu a spune ca Biblia este aceeasi si pentru omul din lume si pentru călugări, Hristos nu a lăsat Cuvânt diferit pentru unii si altii. Pentru mine a fost inițial năucitor cand am auzit acest cuvânt de la fostul meu duhovnic.
Apoi continui spunând ca si voi si noi si ei suntem minunați, tot de Dumnezeu creati (uite ca am făcut si o rima). O prietena buna mi-a explicat ca toți căutam pe Dumnezeu, dar fiecare in felul lui, si căutarea asta e cea mai importantă. Iar Hristos in marea lui iubire si răbdare va sti pentru fiecare cand e momentul marii descoperiri a Duhului Sfânt, si din acel moment ceva in tine face clic si devii un alt om, un om duhovnicesc. La unii durează o viata, la altii 5 secunde. Asa sa ne ajute Dumnezeu.
sharbinsk
noiembrie 13, 2015 @ 12:37 pm
lucia:
[i]„Am citit si despre profesorii aceia de religie care vin cu pliante despre muzica rock cum ca e satanica.”[/i]
Asta a fost o altă intoxicare.
Până la urmă era vorba de un singur profesor care a împățit pliante, nepotul martirului Iscu Gherasim, prof. [i]Ioan Iscu[/i] de la AD Xenopol, care a adus [b]spre dezbatere![/b] două pliante cu citate[u] pro și contra[/u] rockului, dintre care i-a fost [b]citat prin omisiune[/b] doar cel combativ.
Evident că [u]aceleași trusturi care ne spun că nu există subiecte taboo în democrație și care încurajează [i]permisivitatea sexuală[/i] prin materiale și educație cu argumentul că tinerii sunt suficient de „maturi”[/u], „veghează” ca un pliant despre muzică rock argumentat cu citate al unor observatori ai fenomenului să nu-i [i]„afecteze emoțional”.[/i]
Dintre ceilalți doi profesori unul a pus doar o întrebare neinspirată legată de ce ar face Fecioara Maria, dar departe de a fi traumatizantă sau să [i]„impieteze”[/i] memoria victimelor, iar ultimul caz a fost forțat [i]„din auzite”[/i] pe modelul telefonului fără fir, deci nimic concret.
E limpede că există cel puțin un interes de testare a reacției B.O.R. la șoc pe termen lung și de menținere a unei ostilități care să timoreze Biserica de la a mai acționa în afara presiunii publice conform cu ethosul ei în care discernământul duhurilor și al surselor de inspirație e condiție [i]sine qua non[/i] pentru așezarea întru Hristos.
Dan Tudorache
noiembrie 13, 2015 @ 1:01 pm
Feon, chiar nu țin să fiu babă pisăloagă mai mult decât sunt.
Doar că mă mir cum de reușești să împaci logic credința într-un Dumneze care se raportează explicit și la diavol, cu faptul că tu nu crezi și în existența celui din urmă.
Nu cer explicații pentru acest paradox, pentru că deja am una proprie, și nici nu țin să o expun tocmai datorită dorinței de mai sus.
În plus, ar fi și inutil pentru că nu întotdeauna argumentul sau mustrarea conving. Ele pot învinge dar nu convinge. Uneori (sau poate de cele mai multe ori) oamenii se mai conving și singuri prin experiența vieții.
O zi frumoasă!
Dan Tudorache
noiembrie 13, 2015 @ 1:15 pm
Roxana, concluzia era că Dumnezeu poate copleși cu dragostea Sa orice lipsă a unei persoane.
Așa cum prin dragostea sa vindecă încă de pe pământ rana sufletească a unei femei înșelate de fostul ei soț și îi înlocuiește lipsa de afecțiune a acestuia.
Așa cum prin dragostea sa vindecă încă de pe pământ rănile sufletești ale unei femei abuzate fizic și psihic de un fost soț alcoolic, aducându-i liniște și echilibru.
Așa cum prin dragostea sa vindecă încă de pe pământ rănile sufletești ale unei femei care a fost abuzată în copilărie de tatăl ei, aducând alinare, împăcare cu situația și în final bucurie.
Altfel, relațiile de iubire nu se desființează în veșnicie, ci își continuă cursul (supra)firesc.
Între timp, când vei trece peste acestă perioadă tristă legată de tragedie și vei reveni la veselie, să nu uiți te rog că ai îngroșat rândurile amnezicilor veseli încă pe pământ fiind.
Eu te rog să nu te superi, chiar n-am vrut să fiu ironic, dat fiind contextul în care discutăm.
Roxana
noiembrie 13, 2015 @ 4:51 pm
@Dan,
Of, de ce ma iei tu cu femei abuzate, inselate si toate cele?
Tu spune-mi daca vrei sa iti uiti copii? Daca nu sta in puterea ta sa ii tii departe de Iad, cum te impaci tu cu ideea ca in viata aialalta o sa fii coplesit de alta dragoste? Eu nu vreau sa iubesc pe nimeni mai mult decat pe copiii si pe sotul meu pe nicio lume.
[i]Altfel, relațiile de iubire nu se desființează în veșnicie, ci își continuă cursul (supra)firesc.[/i]
Pai relatia de iubire mi-e clar ca continua, dar e cu altcineva.
Si nu m-am suparat, evident ca sunt si eu o amnezica vesela. Dar eu nu cred in petrecerea vesnica asa cum nu cred nici in pedeapsa vesnica. Gasesc ceva imoral in amandoua.
O seara buna!
sharbinsk
noiembrie 14, 2015 @ 12:46 am
[i]„Of, de ce ma iei tu cu femei abuzate, inselate si toate cele?”[/i]
Păi tu ai zis în alt comentariu că ai o cunoștință care nici nu poate sta în aceeași încăpere singură cu un bărbat, nu suportă să fie atinsă de un bărbat, nici măcar cu fratele său nu se îmbrățișează în urma unei agresiuni suferite, când încercai să ne convingi dc nu e bună Taina Spovedaniei folosind un exemplu feminist în substanța lui.
https://www.ortodoxiatinerilor.ro/abuz-sexual/18465-cum-sa-vindeci-rana-violului#comment-35330
[i]„Eu nu vreau sa iubesc pe nimeni mai mult decat pe copiii si pe sotul meu pe nicio lume.”[/i]
Genul acesta de iubire e perfect explicată sociologic dar în raport duhovnicesc poate fi o idolatrizare a persoanei celeilalte.
Trădează teama persoanei atee față de necunoscut, care simte nevoia să se fixeze în instituția căsătoriei și a iubirii materne, ceea ce nu e greșit spre deosebire de ateii apăruți după ultima ploaie care desființează căsătoria și maternitatea și dau în mizantropie.
Dacă faci din copiii tăi niște zei, ești un ateu subtil chiar dacă te declari creștin pentru că șansele de a te îndepărta de Dumnezeu sunt mari dacă i-ai pierde de tineri.
Ori idealul creștin e exprimat de Sfântul Apostol Pavel: „[i][b]Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos?[/b]
Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?[/i]”.
Dacă ajungi să te mântuiești la momentul [b]Eschaton[/b] ești învăluit de lumină taborică în care nu mai încape durerea sau întristarea, Sf.Ap Petru când a văzut schimbarea la față a Mântuitorului a încercat [b] să imortalizeze momentul[/b] cu ideea de a construi colibe lui Moise și Ilie.
[i]„Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte.
Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina.
Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El.
Şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una.” Matei cap 17 v. 1-5.[/i]
Ori la a doua venire Hristos va străluci întru slava Sa la fel iar toți cei care și-au definit viața întru Adevăr.
Roxana
noiembrie 14, 2015 @ 7:00 pm
@sharbinsk
Ce legatura au femeile violate cu faptul ca pa lumea cealalta voi nu aveti nicio problema sa va veseliti in rai o vesnicie, in timp ce oameni pe care ii iubiti sufera in iad?
Deci daca imi iubesc copii, de fapt ii idolatrizez pentru ca mi-e frica de necunoscut? Dragul meu frica le este doar celor care inventeaza povesti frumoase despre ce nu stiu.
adriana
noiembrie 17, 2015 @ 2:23 pm
Pe copiii nostri sau pe cei carora le suntem profesori nu ii putem indemna sa nu asculte alte genuri de muzica, trebuie sa le sadim in minte si in inima credinta, puterea de a discerne in alegerile lor.
Dan Tudorache
noiembrie 18, 2015 @ 10:52 am
Bună ziua domnule Profesor!
Eu sunt de părere că îi putem îndemna pe copiii noștri să nu asculte anumite genuri de muzică, ba încă consider că avem o obligație morală în a le pune interdicție cu privire la anumite genuri/subgenuri de muzică, dacă lucrurile persistă în rău.
De pildă, dacă ne vedem copiii de 14,16,18 ani că ascultă manele, hip-hop cu înjurături sau hard rock, ce facem? Le tolerăm această direcție? Sau îi mustrăm, le spunem că sunt genuri de sub-cultură și le arătăm alternative la care să rezoneze?
Desigur că trebuie să primeze cultivarea discernământului în alegerea muzicii (așa cum am mai repetat de nenumărate ori pe site, nu genul muzicii e problema de obicei ci duhul fiecărei melodii), înaintea oricărei interdicții pentru că nu le putem interzice copiilor noștri la infinit, plus că interzicerea nu convinge, cel puțin nu pe termen scurt.
Ideal este să le cultivăm atât discernământul cât și gustul pentru muzică! de calitate, încă de mici copii. Deoarece, cu ceea ce se vor obișnui să audă în casă, cu aceea vor rezona și mai târziu. De pildă, eu unul sunt tributar cu plăcerea pentru muzica populară bunicilor mei de la țară, la care am copilărit. Și rezonez natural și familial cu muzica populară, pentru că este muzica copilăriei mele… și mă trimite cu gândul în lumea idilică care a fost odată la sat.
Dar dacă aș fi fost obișnuit de mic cu genul rock, și mai ales cu sub-genurile agresive?
Așadar, contează foarte mult cultura muzicală în care copiii cresc. Și acel mediu este dat de familie, cel puțin în primii 10 ani de viață.
Roxana
noiembrie 18, 2015 @ 5:08 pm
Salut Dan,
Uite ca o sa intervin ca sa te combat putin chiar daca ultimul tau comentariu nu imi este adresat. 🙂
[i]”dacă ne vedem copiii de 14,16,18 ani că ascultă manele, hip-hop cu înjurături sau hard rock, ce facem? Le tolerăm această direcție? Sau îi mustrăm, le spunem că sunt genuri de sub-cultură și le arătăm alternative la care să rezoneze?”[/i]
Tu crezi ca daca ii interzici unui copil cu varste de mai sus sa nu asculte un tip de muzica vei avea vreun oarecare success? Daca are o curiozitate sa asculte eu cred ca va asculta oricum, nu mai ca fara sa stii tu.
Apoi daca afla ca ii place, atunci nu vad cum poti sa il opresti. Mi se pare greu sa dictezi gustul cuiva. Va asculta in continuare dar fara stiinta ta.
Un exemplu despre ce inseamna curiozitatea umana:
Un profesor indian care face experimente de educatie, s-a dus in India in Tamil Nadu intr-o clasa de copii de 12 ani care nu studiau engleza si a lasat un computer cu lectii de biotehnologie in engleza. La plecare le-a spus copiilor ca pe computerul respectiv sunt niste chestiuni foarte dificile intr-o limba straina si ca nu au ce sa caute acolo.
S-a intors dupa doua luni si i-a intrebat daca au verificat ce este in computer. Au spus s-au uitat in fiecare zi. I-a intrebat daca au inteles ceva. O fetita a ridicat mana si a spus ca in afara de faptul ca deficientele in structura ADN-ului cauzeaza boli genetice nu au inteles nimic.
[i]Ideal este să le cultivăm atât discernământul cât și gustul pentru muzică! de calitate, încă de mici copii.[/i]
Si este corect? Este etic sa dictam gustul si moda unei generatii viitoare?
Si daca dictam gustul pentru muzica, sa ne oprim aici? De ce nu si aspectul fizic, ca tot suntem in era ingineriei genetice.
p.s. La muzica eu nu ma pricep de loc. Nu pot decat sa comentez faptul ca unele melodii imi plac si altele nu imi plac. Iar in ceea ce priveste artistii cred ca nu exista nimic pe lumea asta mai frustrant decat sa ai talent si sa trebuiasca sa il dovedesti sau il explici altora care n-au.
O seara buna!
sharbinsk
noiembrie 19, 2015 @ 9:25 pm
[b]Unde se pronunță autoarea în textul de mai sus că ar fi împotriva unui stil sau a altuia ?[/b]
Articolul rezonează cu [b]oftatul de veacuri[/b] al Bisericii pentru copiii ei care hălăduiesc într-o [i]„țară îndepărtată”[/i] Luca 15:13.
S-a deviat de la tema articolului pentru a se filosofa cu privire la stiluri și la curiozitatea care înfrânge normele.
E foarte ușor să filosofezi când e vorba de copiii altora dar dacă ai fi conștient că propriul copil pleacă într-un local în care urmează să ardă de viu, să devină toxicoman sau carnea vie de care profită alții, ai lăsa ca părinte toate filosofiile libertine despre stiluri și curiozitate și i-ai ocupa timpul cu altceva.
De regulă un stil muzical are în spate și un anturaj și niște manifestări într-un anumit habitat;
Oare câți părinți nu sunt într-o codependență disfuncțională față de viciul cultivat de copil din prea multa larghețe cu care i-au fost îngăduite anumite comportamente ?
Roxana
noiembrie 20, 2015 @ 9:32 am
@sharbinsk
[b]Unde se pronunță autoarea în textul de mai sus că ar fi împotriva unui stil sau a altuia ?[/b]
Pai imparte clar grupurile in doua povesti distincte.
Povestea in care este ea e cea fericita, ailalalta este trista.
Se uita lung dupa ei pentru ca in loc sa-si piarda noptile salvand normalitatea cum face ea la ATOR, ei erau veseli si cautau un club, deci in concluzie dezorientati.
Citez din articol: „Doamne, cum a putut să o ia așa razna povestea lor?!”
Dan Tudorache
noiembrie 20, 2015 @ 1:30 pm
Roxana, de data asta chiar nu consider că m-ai combătut, eu sunt sigur că avem aproximativ aceleași puncte de vedere în subiectul de față, chiar dacă nici eu și nici tu încă nu am ajuns la partea pratică.
Nu era vorba de a dicta gustul copiilor noștri, ci de a-l forma armonios iar dacă o iau pe arătură, să-i corectăm: așa cum formăm gusturile copiilor în [b]n[/b] privințe: vestimentare, obiceiuri comportamentale, alimentație, etc.
Eu sunt sigur că dacă fiicele tare ar ajunge la 15-16 ani și ar asculta Bug Mafia, n-ai sta să filosofezi prea mult pe tema libertății lor, ci le-ai spune ferm că au întrecut limita și că ar fi cazul să schimbe repertoriul de urgență.
Observ totuși că pentru tine formarea caracterului este identică cu dictarea: [i]„Si este corect? Este etic sa dictam gustul si moda unei generatii viitoare?”[/i], de aceea te întreb: este etic ca tu, ca părinte, să dictezi copiilor tăi ce să creadă despre lume și viață? Este etic să le dictezi tipare comportamentale (oricare ar fi ele), concepțiile tale de viață sau să le imprimi direcția așteptărilor tale?
Nu cumva ai greșit mobilul întrebării? Este etic ca un părinte să facă abstracție de lipsa de discernământ a copiilor și să-i lase să-și facă rău singuri, sub pretextul respectării libertății lor? (vorbim de copii, desigur)
La fel ca și tine, nici eu nu mă pricep la partea tehnică a muzicii, fiind doar simplu ascultător, ba încă n-am nici ureche muzicală și nici voce. Crapă pereții dacă fredonez vreun cântec, și singurele ipostaze în care mă străduiesc să fiu măcar decent, sunt Imnul național, „Hristos a înviat” și „Mulți ani trăiască”. Îmi pare rău dacă am dat altă impresie. Probabil că singura diferență dintre noi doi în această privință, este că eu confrunt mesajul melodiei cu morala creștină și filtrez ca atare. La fel și starea pe care o transmite melodia, ca să nu mai zic de videoclip.
Eu cred că arta autentică se impune de la sine și cucerește prin simplitatea ei, iar cei care se sforțează să-și demonstreze talentul înseamnă că ori nu-l au, ori îl întrebuințează greșit, câtă vreme muzica are și calitatea de a fi pictura orbilor.
Dan Tudorache
decembrie 18, 2015 @ 12:06 pm
…. Ușor, ușor, după isteria mediatică post-Colectiv, iese la iveală și lucrarea de taină a lui Dumnezeu din acele clipe dramatice, și de după:
http://www.activenews.ro/stiri/O-tanara-salvata-miraculos-de-la-Colectiv-marturisire-emotionanta-despre-intalnirea-cu-Dumnezeu-Sunt-atee.-Atunci-a-fost-prima-data-in-viata-mea-cand-am-rostit-numele-lui-Dumnnezeu-si-i-am-cerut-ceva-sa-ma-salveze.-Si-m-a-salvat-128017
Moartă a fost și a înviat tânăra Corina Ioniță.
Desigur, acum este la începutul credinței sale, când „Cred Doamne! Ajută necredinței mele”, dar aceasta este cea mai mare minune, când un om se întoarce la Dumnezeu.
Bucurie mare se face în cer dragilor, de aceea să ne bucurăm și noi.
Sunt convins că nu este singura victimă a tragediei de la Colectiv, care acum și-a reconsiderat viața din temelii. Acesta este marele câștig, care covârșește pierderile de sănătate și estetice ale trupurilor arse.
Dumnezeu să-i ierte pe toți cei de-atunci, și cei adormiți și cei rămași în viață.
Mari
decembrie 18, 2015 @ 1:34 pm
Cred ca in final asta e cel mai potrivit lucru care se poate spune: Dumnezeu sa-i ierte!