Povestea Macrinei
„Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!” se aude vocea şoptită a Macrinei, o tânără a cărei privire te trimite cu gândul la îngerii din icoană. Despre Macrina nu se cunosc prea multe; se cunoaşte doar faptul că, încă de la o vârstă fragedă, a rămas orfană iar, de atunci, se ocupă de creşterea frăţiorului ei mai mic, muncind cu spor oriunde este chemată în ajutor. Oamenii din sat o îndrăgesc mult, nu doar pentru hărnicia de care dă dovadă, ci şi pentru bunătatea sufletului ei curat, o bunătate care a stârnit diverse opinii.
Cândva, nu demult, prin sat a umblat zvonul că Macrina ar fi un înger care a luat chip de om pentru a-i ajuta pe cei care se aflau în suferinţe. Alţii, mai răutăcioşi, spuneau că face milostenie doar de ochii lumii căutând, defapt, laudă şi mărire.
Macrina nu era un înger, dar se comporta ca un înger: pe Macrina nu o auzeai niciodată ridicând vocea sau plângându-se de ceva, deşi viaţa nu îi era tocmai uşoară. Avea mereu un zâmbet pentru fiecare şi o vorbă atât de dulce încât simţeai cum sufletul ţi se vindecă doar ascultându-i glasul.
Însă, acum, ceva s-a întâmplat în sufletul ei gingaş şi curat; Macrina nu mai zâmbeşte aşa cum îi era obiceiul. Chipul ei frumos e trist, iar buzele rostesc neîncetat: „miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!” Ridică privirea spre icoana din care Maica Domnului îi zâmbeşte suav. Zâmbeşte şi Macrina, îi zâmbeşte Maicii Sfinte cu vals de lacrimi în priviri.
„Maica Domnului, cât de frumoasă eşti. Iar zâmbetul tău este atât de minunat! Ah, Măicuţă, cât de mult îmi doresc să ajung în Cer, la tine şi la Dumnezeu. Îmi amintesc că atunci când eram copilă, credeam că sunt îndeajuns câteva mese şi câteva scaune pentru a-mi creea propria mea scară spre Rai. Cât de naivă am fost! Dar, apoi, tata mi-a spus că nu este necesar un astfel de efort pentru a ajunge la Dumnezeu, căci Însuşi Dumnezeu se va coborî în sufletul meu, dacă îl voi menţine curat. Însă astăzi, întristarea mi-a cuprins sufletul…frăţiorul meu este atât de fragil şi, of, alimentele sunt pe terminate. Mulţi bani nu mai am pentru cumpărături. Dar, dacă voi vinde ceasul tatălui meu şi brăţara mamei mele, atunci banii îmi vor ajunge, până când voi putea strânge alţii….va trebui să vând ultimele obiecte rămase de la părinţii mei.”
Lacrimile îi scaldă chipul inocent. La scurt timp, însă, un zâmbet timid biruieşte întristarea. Privirea care, până adineaori exprima tristeţea este, acum, plină de lumină şi bucurie. Sufletul Macrinei era cuprins de o bucurie venită dintr-o înştiinţare lăuntrică… Macrina simţea cum Dumnezeu şi Maică Sfântă s-au sălăşluit în sufletul ei, binecuvântându-l cu multă pace şi linişte. Nu ştia cum aveau să decurgă lucrurile şi, curios sentiment, aceasta nu o mai îngrijora; se simţea ocrotită şi îi era îndeajuns.
Îşi şterge lacrimile şi, zâmbind, priveşte spre icoană. Rosteşte, în şoaptă, un ,,mulţumesc!” şi, după ce sărută icoana, merge spre piaţă, locul în care nădăjduia că va putea vinde obiectele atât de dragi sufletului ei sau, cel puţin, le va putea schimba cu alimente.
Spre deosebire de alte zile, în piaţă nu este aglomeraţie. Doar 7-8 vânzători îşi expuneau produsele proaspete încercând, parcă, să desluşească dintre trecătorii grăbiţi, posibilii clienţi.
Macrina cercetează cu privirea toate produsele, după care se îndreaptă spre o tarabă din spatele căreia, un bătrânel ce aminteşte izbitor de personajul din povestea „Bunicul,” scrisă de Barbu Ştefănescu Delavrancea, o priveşte bucuros.
– Macrina, suflet binecuvântat, cu ce să te servesc? Întrebă bătrânelul, cu un glas duios. O cunoştea pe Macrina, aşa cum o cunoşteau, dealtfel, toţi sătenii.
Tânăra cu chip angelic şi nume de sfântă, îl priveşte timidă. Nu ştia cum să îi răspundă. În cele din urmă, după un scurt moment de pauză, răspunde:
– Aş dori câte puţin din fiecare. Atât cât consideraţi că valorează aceste obiecte. Spuse, arătând brăţara şi ceasul.
De această dată, a fost rândul bătrânelului să rămână fără cuvinte. Priveşte cât la obiecte, cât la Macrina, profund înduioşat de ceea ce vedea. Apoi, cu paşi sfioşi, se îndreaptă spre ea şi, după ce o îmbrăţişează rosteşte, cu o voce tremurândă, cuvintele:
– Copilă, Dumnezeu să îţi binecuvânteze sufletul. Păstrează ceasul şi brăţara iar, atunci când vei privi spre ele, să îţi aminteşti şi de mine şi pomeneşte-mă în rugăciunile tale. Mergi în pace la casa ta şi ia cu tine toate produsele pe care le am de vânzare.
Macrina, suflet nobil şi corect, refuză oferta vânzătorului, considerând că nu poate accepta o astfel de mărinimie şi, astfel, să îl lase fără răsplată pe bătrânelul care a muncit pentru produsele pe care le vinde. Dar refuzul ei este înăbuşit de insistenţa şi iubirea bătrânelului şi, astfel, în cele din urmă, acceptă darul neaşteptat:
– Nu vă pot răsplăti îndeajuns pentru binele pe care mi-l faceţi, dar vă voi purta mereu în gând, în suflet, în rugăciuni. Dumnezeu să vă înmulţească binele pe care mi l-aţi făcut!
Grăind acestea, Macrina îşi îmbrăţişează binefăcătorul şi, încărcată cu produse, porneşte pe drumul ce duce spre casă, dăruind un zâmbet tuturor oamenilor pe care îi întâlnea. Chipul îi strălucea de bucurie dar, dacă oamenii ar fi putut să îi privească sufletul în aceste clipe, ar fi constatat, surprinşi, că lumina de pe chip nu se poate compara cu lumina şi frumuseţea care îi era în suflet căci, acum, sufletul Macrinei rosteşte neîncetat rugăciuni de mulţumire Maicii Domnului. Iar aceste rugăciuni se aseamănă cu frumuseţea crinilor şi strălucirea stelelor. Cu adevărat, fericiţi sunt cei milostivi, căci aceia se vor milui.
(Mihaela Gligan)