Povestea șiragului de metanii

Sta singură sub cerul senin, simțindu-se privită de Însuși Dumnezeu…

Bătrânele-i mâini frământau un șireag de metanii. Cu fiecare bob din metanier inima îi tresărea, învăluindu-se în adâncă bucurie dumnezeiască. Viață ei avea ritmul rugăciunii.

Bătăile clopotului ce înconjurau mănăstirea o făcură pe bătrâna maică să își adune puterile și să își ridice trupul ostenit pentru a lua parte la rugăciunea începută deja în biserică. La slujbă stătu cu capul smerit, privind spre metanierul ce îl ținea strâns în mânuțele muncite. Se ruga cu tot sufletul ei pentru binele fiecărui om pe care îl întâlnise și pentru cei ce nu îi văzuse încă.

Maica Agapia și-a pus viața la picioarle lui Hristos încă din copilărie. Sufletul ei tresărea încă din răsăritul vieții la auzul clopotului, care îi devenise cea mai dragă simfonie. Metanierul pe care îl ținea în mână îi era darul cel mai de preț împreună cu cărticica de rugăciuni, ce o avea mereu la pieptul său. Șireagul de metanii îl primise când a venit prima dată în mănăstire. Și de atunci, de câte ori i-a devenit toiag de sprijin al gândurilor și al suferințelor…Mai întâi, metanierul a adus-o mai aproape de inima sa. A învățat repede rugăciunea lui Iisus și Dumnezeu nu a părăsit-o niciodată.

După slujbă ieși din nou în curtea mănăstirii. În ochii ei se revărsase lumina candelei, privea acum pe toată lumea cu drag și binecuvântare.

Își amintește cum în primele zile de ascultare, mergând pe aceași cărare cu metanierul în mână și gândindu-se că deși îi sunt atât de dragi oamenii nu le poate dărui nimic, a întâlnit un băiețel cu față luminoasă și ochi vioi. Maica Agapia privi la el și chipul i se lumină cu gândul că mai sunt copii care vin singuri în căutarea liniștii sfinte.

Copilul se apropie, iar privirea îi căzu asupra șireagului de metanii. Urmărea cum fiecare bobiță era frământată de maica Agapia și cum bătăile inimii ei se uneau cu rugăciunea, chemând dulcele nume al lui Iisus cel Sfânt și cerând milă pentru ea și pentru toată lumea creată de Dumnezeu.

Maica tresări, simți o emoție nouă, o bucurie ce îi umplea sufletul de dragoste. Se uită din nou la copilaș…

-Nu te supăra, cauți pe cineva? Îți pot fi de folos?

Băiețelul răspuse calm și cu o mare căldură în glas:

-Aș vrea să Îmi dăruiești neîncetat ruga ta curată, aș vrea să Îmi dai mereu gândurile tale. Nu vreau cea ce nu ai și nu îmi poți da, vreau lacrimile inimii tale.

Măicuța nu înțelese cine era Cel cu care vorbește, nu înțelese cum putea să-i dea   rugăciunea ei…poate doar să se roage…dar să îi dea gândurile ei?…

Își ridica din nou privirea, dar Copilașul dispăruse. Se uită în toată grădină mănăstirii, nu mai era…

Atunci tresări pentru a două oară. Știa acum că Cel pe care Îl chema în rugăciunile ei venise, că era Însuși Mântuitorul, Căruia îi cerea milă și Căruia voia să îi dăruiască ceva, neavând ce…

Acum înțelesese că El nu vrea nimic din ce nu îi putea oferi, ci că dorea sincerintatea ei, inimă ei încărcată de dragoste și dor duhovnicesc.

Maica Agapia își amintește cu ochii plini de lacrimi de această întâlnire pe care o spune fiecărui om ce trece pragul mănăstirii și pentru care se roagă.

Ea are și astăzi șireagul de metanii în mână și povestește cum Mântuitorul ne ascultă rugăciunile și cum milostenia se poate face și cu un gând bineplăcut lui Dumnezeu, și cu o rugăciune, și cu fiecare bobiță din metanier dăruită aproapelui.

Căci, Mântuitorul nu cere să împarți doar din cele lumești, ci și din punga inimii tale.

(Alexandra Mâniceanu)