Povestea Fedorei, o mamă jertfitoare

Vă spuneam într-un articol precedent că modelul meu în viaţă a fost soacra mea.

În spatele portretului unei femei de la ţară tipic, cu năframa şi fusta creață, se ascundea un suflet puternic. O dragoste de mamă care a biruit orice obstacol al vieţii şi a ieşit mereu biruitoare.

Povestea începe demult, într-o veac încărcat de istorie. În toamna anului 1940, în plin război, într-un sat din Maramureş vedea lumina zile Fedora, al şaselea copil al părinţilor săi.

Din cauza condiţiilor vitrege, după al doilea război mondial, familia se refugiază în Banat. Se căsătoreşte în tinereţe cu un bărbat din zonă, dar din cauza intervenţiilor părinţilor lui, familia lor se destrăma pe când tânăra Fedora era însărcinată. Apoi îl cunoaşte pe Gheorghe, cu care se căsătoreşte şi formează o familie statornică. Împreună au avut 8 copii.

Viaţa tinerei femei s-a dovedit grea încă de la început. Singura ei zestre era sărăcia. Au trăit o vreme împreună cu socrii, fraţii şi surorile soţului. Puţina bucată de pâine şi-o mânca înmuiată în lacrimi, datorită multelor vorbe grele de care avea parte. Datorită faptului că era însărcinată cu copilul primului soţ avea parte de tratament urât din partea familiei soţului celui de-al doilea. Mânca puţin şi muncea mult. 

Cei doi soţi reuşesc să îşi construiască împreună o mică căsuţa din lemn, cu două camere. Odată mutaţi în noua căsuţa, viaţa lor începe să se liniştească. După naşterea Anei, prima fetiţă, urmează apoi Rodica, prima fată a soţului său.

Viaţa şi-a urmat cursul firesc, cu suişurile şi coborâşurile ei până după naşterea celui de-a patrulea copil, moment de o semnificaţie aparte în viaţa familiei. După naşterea celui de-al patrulea copil, medicul o sfătuieşte: ”Doamne Fedora, acum ai deja patru copii. Nici statul nu va mai poate face nimic. Dacă mai rămâneţi gravidă, puteţi face liniştită avort. Sărăcia e mare…”.

Iar femeia, în simplitatea ei, a răspuns: ”Domnule doctor, săraca mi-s, da’ ucigaşă ba! Mie mi frică de Dumnezeu!”

”No, bine, doamna Fedora, şi ce o să le daţi de mâncare?”

A urmat răspunsul simplu, dar plin de credinţă:

”Verdeaţă am destulă în grădină”.

Văzând-o medicul, a lăsat-o în pace.

În vremea aceea, familia lui Gheorghe şi a Fedorei era cea mai săracă din sat.

Urmează alţi cinci copii, acei copii care, dacă ar fi fost să se ţine cont de sfaturile medicilor trebuiau să fie avortaţi. Din cinci, trei au devenit preoţi şi una preoteasă – asistentă medicală; singurii intelectuali din familie. Copiii au crescut în sărăcie, dar cu frica lui Dumnezeu. Au iubit de mici munca. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin osteneală proprie s-au ridicat încetişor.

Când cel mai mic dintre copii avea dor trei anişori, tata – Gheorghe a plecat spre o lume mai bună. O boală dobândită încă din tinereţe i-a scurtat viaţa, pic cu pic. În ultimii ani ai vieţii era mai mereu bolnav, lăsând întreaga povară a gospodăriei precum şi îngrijirea copiilor pe umerii soţiei sale. Moartea sa a fost un eveniment la care a participat tot satul. Chiar şi cele mai reci inimi nu au putut rămâne nemişcate, văzând cum cei 9 copii înconjurau sicriul. Erau aliniaţi de la cel mai mare, de 20 de ani, la cel mai mic de numai trei anişori.

Dar văduva de numai 42 de ani, are parte de o altă grea încercare. În anul următor, în timp ce era la strâns de fân, iar cei doi copii mici de patru şi cinci ani erau singuri acasă, în urma unui accident, casa ia foc. Maica Domnului salvează cei doi copilaşi de flăcări şi fum, dar din casa construită împreună cu soţul nu mai rămâne decât cenuşă. Grea încercare! Să te vezi singură, cu 7 copii dormind sub cerul liber! Se mută apoi cu chirie la cumnata ei, stând într-o cameră 8 oameni (7 copii şi mama – unii dormeau jos în pat, iar alţii în pod, pe fân), căci două fete se măritaseră între timp. Încet, prin donaţiile multor credincioşi de prin împrejurimi reuşeşte să îşi ridice o altă căsuţa, mai mare, din cărămidă.

Timpul trece, copiii se ridică prin muncă. O parte iau calea străinătăţii, ajungând în Austria, Canada, Spania. Ceilalţi rămân în ţară, finalizându-şi studiile. Trei din ei ajung, prin darul Domnului, preoţi.

Bătrâna Fedora mergea la Biserică cu lacrimi în ochi, pentru a vedea cum băieţii ei slujesc altarului. Femeile o fericeau. Nimeni din sat nu mai dăruise trei preoţi Bisericii, din aceeaşi familie. Nici măcar familiile de chiaburi. Devenise din săraca satului, căruia îi plângeau oamenii de milă, o femeie cinstită şi respectată de toţi. Sărăcia lucie era acum doar o amintire, deoarece cu ajutorul copiilor şi a altor credincioşi construise o casă frumoasă, în care bătrâna îşi trăia liniştită bătrâneţile, bucurându-se de copii şi nepoţi.

Dar Domnul, în ştiinţa Sa cea nemăsurată, i-a mai trimis o ultimă încercare bătrânei Fedora. O boală în trup, care a ţinut-o la pat un an şi opt luni. Apoi a chemat-o la El, la veşnica şi dulcea odihnă. Bătrâna Fedora a plecat să-şi întâlnească soţul şi să-i cânte Domnului. În urma ei a rămas o familie numeroasă, cu 16 copiii, 27 de nepoţi, 2 strănepoţi. A rămas amintirea unei femei puternice care a avut curajul să înfrunte orice val al vieţii. Şi a ieşit biruitoare.

Domnul i-a dăruit o ultimă bucurie Fedorei. Un sobor de preoţi au prohodit-o. La înmormântare a participat tot satul. Vremea frumoasă amintea de sufletul frumos al mamei noastre. Mai mult, mama stătea în sicriu aşa frumos, parcă dormea. Chipul era senin iar mâinile moi, flexibile şi culoarea ca de ceară.

Şi să nu vă spun ce bucurie e la Paşti, când se adună copiii pentru a pune o floare pe mormântul măicuţei!

(Loredana Popovici – Timișoara)