Pr. Arsenie Boca despre Traian Dorz într-o relatare a părintelui Petru Vamvulescu

Auzisem despre fratele Traian Dorz, cântam din cântările sale, dar nu-l văzusem niciodată şi aş fi vrut să-l cunosc. Mă rugam pentru asta, şi Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea. Prin 1987 eram preot în Ocna Sibiului, acolo unde a trăit în ultima parte a vieţii sale loan Capătă, un alt frate din Oastea Domnului, care, încă din timpul Părintelui Iosif, lucrase împreună cu Traian Dorz la redacţia foilor Oastei de la Sibiu şi împreună cu acesta suferise chiar închisoare în timpul regimului ateu.

În acel an, 1987, a trecut în veşnicie Ioan Capătă, iar la înmormântarea sa a venit şi Traian Dorz. Acolo l-am cunoscut.

În stările de vorbă cu el de-atunci, l-am întrebat de anii petrecuţi în închisoare, de crucea grea a suferinţelor pe care a trebuit s-o ducă prin temniţele comuniste. Şi, dacă am deschis subiectul acesta, dacă l-am provocat cu o astfel de întrebare, cu vocea sa plină de blândeţe, a început să-mi spună:

– Odată, când eram în închisoare, unul dintre ofiţerii de Miliţie care ne anchetau, ne băteau şi ne terorizau tot timpul, poate îndemnat şi de alţii, m-a tăiat cu un cuţit în zona abdomenului. Am ameţit dintr-o dată şi am căzut jos. Când mi-am revenit, am văzut cum intestinele îmi atârnau în afară. Încercând să mi le introduc înapoi prin deschizătura rănii sângerânde, mă gândeam şi mă rugam: „Doamne, lisuse, dacă trebuie să mai trăiesc, dacă încă nu Ţi-am sfârşit lucrarea pe care trebuie să o fac, dacă pentru păcatele mele mai trebuie să rămân în viaţă şi încă nu sunt pregătit să vin la Tine, mai dă-mi zile. Dar dacă acum am ajuns la hotarul vieţii mele, atunci ia-mă de pe pământul acesta în cerul Tău şi în împărăţia Ta.”

I-am rugat pe cei de lângă mine să mă ajute cumva; şi au început să mă coase cu o sfoară, căci altceva nu se găsea acolo. Minunea lui Dumnezeu a fost însă că rana, cu timpul, s-a vindecat, fără să se infecteze, chiar în condiţiile acelea total insalubre în care trăiam.

Uitaţi, părinte, mi-a zis el, să vă arăt, că se cunoaşte şi acum semnul tăieturii de atunci.

– Nu, nu, lăsaţi, nu-i nevoie, i-am răspuns. Eu vă cred din toată inima şi ştiu că mult aţi suferit şi aţi fost chinuit pentru că aţi crezut şi L-aţi iubit pe Dumnezeu.

El din smerenie a spus că poate n-ar fi pregătit să moară, dar moartea în acea situaţie ar fi fost una mucenicească.

Odată, într-una din întâlnirile mele cu Părintele Arsenie Boca, a venit vorba şi despre poetul Traian Dorz. Părintele îl vorbea de bine şi, printre altele, a zis cam aşa:

– Mă, ăla, prin preocupările lui, s-a învrednicit de mari daruri de la Dumnezeu!

Am auzit şi eu de la altcineva despre întâmplarea aceea când fratele Traian s-a dus odată într-o familie de oameni credincioşi. Iar după ce a plecat, unul dintre copiii acelei familii i-a întrebat pe părinţi:

– Când mai vine la noi Domnul Iisus?

Cât de mult s-a asemănat el cu Domnul, încât, în percepţia sa, copilaşul l-a identificat cu Mântuitorul!

Eu, ca preot duhovnic, pot să spun despre Traian Dorz că are nimbul sfinţeniei.

(Mărturia părintelui Petru Vamvulescu – In memoriam Traian Dorz. Mărturii la 20 de ani de la trecerea în veșnicie, ediție îngrijită de Corneliu Clop, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2009, pp. 262-264)