Pr Cezar Axinte: „Din păcate, tinerii nu mai au idealuri.”

Tinerii sunt deznădăjduiţi, iar acest lucru se vede, pentru un observator bun, încă din primele clase gimnaziale. Părinţii se iau cu munca şi nu realizează decât mult mai târziu criza sufletească imensă prin care le trec copiii. De fapt, cel mai adesea nu observă decât anumite ieşiri care par cu totul inexplicabile, iar lipsa aceasta de soluţii îi duce la disperare. Ce se întâmplă, care sunt cauzele acestei imense crize prin care trece tineretul astăzi?

Întrebări privind scopuri şi idealuri, care este rolul nostru, vina noastră şi, de fapt, ce mai putem face sunt câteva din temele pe care am încercat să le abordăm împreună cu Părintele Cezar Axinte, un apropiat al tinerilor care Îl caută pe Dumnezeu în cetatea Tomisului. Răspunsurile? Noi am schiţat câteva, însă cel mai important este nu atât să vă însuşiţi răspunsurile noastre, ci frământarea privind noua generaţie şi cum putem repara eşecul, până la urmă, naşterii întru Domnul a copiilor noştri.

– Părinte, care credeţi că sunt obiectivele pe care societatea le construieşte pentru tinerii de astăzi?

– O întrebare foarte grea … pentru că nu mi-am dat seama încă foarte bine ce obiective se construiesc. Nu numai că eu nu mi-am dat seama, asta n-ar fi foarte grav, problema este că nici cei care se ocupă de educaţia copiilor nu-şi dau foarte bine seama încotro se îndreaptă. Şi nu e deloc articulată o strategie pentru împlinirea unui obiectiv, pentru împlinirea unui scop. Se pare că tocmai din acest motiv s-a pierdut sensul vieţii. Tinerii nu mai au nici un scop în viaţă, totul este foarte confuz. Şi asta în condiţiile în care tânărul are un combustibil nuclear în el, şi ar putea să canalizeze această ardere pentru împlinirea unui scop, însă, din păcate, neexistând foarte limpede un scop, combustibilul acesta ajunge să facă implozie, şi atunci se pierde bucuria vieţii, şi până la urmă se pierde şi echilibrul mintal. Şi astfel, înainte de-a se ridica, înainte de-a începe să zboare, tinerii parcă eşuează. Ei sunt la vârsta la care ar trebui să zboare acum, la vârsta la care sunt încredinţaţi ontologic că sunt nemuritori, şi cu toate acestea vedem aşa o stare, am spune morbidă, la foarte mulţi dintre ei – semn al unor boli sufleteşti, ca să nu spunem mai mult.

– Dar idealurile tinerilor de astăzi, care credeţi că sunt? Pentru că mai mult decât scopul este idealul deel îti dă zborul el îţi dă năzuinţa.

– Aşa este, idealul este deasupra scopului, transcende scopul. Desigur, să faci o carieră, să câştigi bani mulţi, acestea pot să fie doar scopuri, dar nu pot deveni idealuri, şi aici este problema tânărului. E foarte limpede că avem de-a face cu o mutaţie, o mutaţie care-l desfigurează pe tânăr, şi anume că se înlocuieşte idealul cu scopul, care bineînţeles are cu totul altă consistenţă, fiind legat de o abordare rapidă, directă şi materială.

Din păcate, tinerii nu mai au idealuri. De aceea, lipsa unui ideal atrage după sine în mod matematic o mare depresie. Lipsa idealului te face să trăieşti toată viaţa într-o apăsare, într­o mare dezamăgire. ”Toată viaţa” sigur că este un cuvânt foarte relativ, fiindcă atunci când trăieşti fără idealuri, practic eşti lipsit de viaţă, eşti lipsit de vlagă.

Cu adevărat, neexistând modele sau, de fapt, neprezentându-li-se modele tinerilor, aceştia nu mai au nici idealuri. Pierderea idealului duce la pierderea sensului vieţii. Şi apoi, pierderea idealului atrage după sine şi pierderea propriei identităţi. Copiii, tinerii îşi pierd identitatea sau, de fapt, nu-şi mai caută identitatea, şi rămân exact la stadiul acesta de instincte, exact la biologizarea vieţii, ceea ce înseamnă că negăsirea identităţii te face să nu mai lupţi, să nu fii prezent, te slăbănogeşte foarte tare, şi e clar că ajungi pradă instinctelor, ajungi pradă poftelor de tot felul.

Asta este ceea ce propune societatea de astăzi: înlocuirea idealului cu împlinirea cu orice chip şi în orice mod a instinctelor. ,,Bucuria” vine astăzi din satisfacerea celor trupeşti, or aici deja intrăm în sfera patologicului, aici intrăm deja într­o sferă a bolii, a suferinţei. Pierderea idealului aduce după sine foarte multă suferinţă. Nimeni nu poate să trăiască fată un ideal în viaţă, nimeni nu poate să trăiască plenar, cu atât mai puţin tinerii, care, cum spuneam, au în firea lor, la vârsta aceasta, încredinţarea că sunt nemuritori.

„Pofta de vesnicie nu poate fi satisfăcută de nici un lucru mărginit de pe pământ”

– Deci practic omul prin firea sa, are încredinţarea că este nemuritor, dar cultura nu-i hrăneşte acest ideal Cultura trebuie să i-L dea pe Dumnezeu, sau măcar să nu i-L ia pe Dumnezeu …

-Toată această apetenţă a omului către Dumnezeu este sădită în firea noastră. Dacă pofta aceasta, dorirea aceasta, apetența aceasta sunt înlocuite cu o poftă pentru lucruri mărginite, muritoare, bineînţeles că omul ajunge să se îmbolnăvească. Fiindcă pofta aceasta către nemurire, pofta aceasta de veşnicie niciodată nu poate fi satisfăcută de nici un lucru mărginit de pe pământ. De aici este tot conflictul cu sinele.

De fapt, ceea ce propune societatea este o pervertire, o desfigurare a omului şi a sensului vieţii sale. Odată ce ai un orient de aşteptare iar acesta nu este împlinit, intri într-o stare de suferinţă. La început aproape insesizabilă, după care sigur că lucrurile se complică. Astăzi avem mari probleme cu tinerii: mai mult de unul din doi tineri suferă de depresii, suferă de o anumită stare de apăsare, de o boală sufletească – ca să nu spunem într-un mod foarte general de o boală nervoasă, dar de o boală sufletească sigur suferă. Şi asta pentru că îi este amputată această trăsătură firească a sufletului său, căutarea veşniciei, căutarea lui Dumnezeu până la urmă. Şi atunci tânărul intră într-un conflict cu lumea, şi după aceea într-un conflict cu sine, iar acestea sunt cauzele pentru toate suferinţele lor, pentru toate depresiile lor.

E vorba, de fapt, de un conflict cu sinele şi cu lumea, pentru că lumea de la care aşteaptă sprijin, de la care aşteaptă să-l ajute să zboare, de fapt îi amputează aripile, şi atunci el intră în conflict cu lumea, şi e o chestiune de timp să intre şi în conflict cu sine. Iar aceasta se vede cu ochiul liber la tineri – cel mai bine am văzut, dacă vreţi, vă dau acest exemplu, am văzut la „Colectiv”. Noi foarte puţin ne-am pus întrebarea ce s-a întâmplat acolo; am început să ne dăm cu părerea pe toată plaja aceasta a aprecierilor personale, am pornit de la banalizare şi până la situaţii apocaliptice. În definitiv însă ar trebui să ne punem întrebarea: ce caută tinerii aceştia printre crăpăturile pământului? Ce caută într-un sarcofag de beton, într-un sicriu, practic, de beton, sub pământ, să stea acolo şi să-şi piardă într-un fel sau altul starea de prezenţă, starea de realitate? Ce caută acolo – nu cumva fug de lumea aceasta pe care le-o oferim noi? Propunerea noastră pentru copiii aceştia este primită, aşa cum am văzut acolo, la „Colectiv”, în sensul că tinerii preferă să stea în întuneric, să stea sub pământ, undeva, fie el şi-un pub din acesta, numai să nu vadă lumea pe care le-o oferim. Din păcate aşa stau lucrurile, şi singurii vinovaţi suntem noi.

Întrebarea care s-ar pune – şi pe care eu chiar am adresat-o public, imediat a doua zi după suferința aceasta mare din „Colectiv” – a fost: unde am greşit, unde am greşit cu tinerii noştri? Aceasta este întrebarea. Şi de aici putem să dezvoltăm subiectul, pentru că putem să ne dăm seama unde am greşit, mai ales când avem o realitate atât de unanim acceptată cum este moartea, şi încă o moarte năprasnică. De fapt, tinerii aceia, lăsând la o parte teribilismul şi chestiunile specifice vârstei, fug de lumea pe care noi le-o propunem, ăsta e lucrul care se întâmplă. Lumea aceasta nu le oferă nici un ideal; sufletul lor caută un ideal şi, negăsindu-l în lumea aceasta, îl caută într-o altă lume, o lume care se desparte de lumea noastră – şi asta poate să fie lumea virtuală, lumea adâncurilor, iată, poate să fie orice altceva decât lumea pe care le-o propunem noi. O lume în care noi, părinţii lor, ne purtăm ca şi cum am fi pierdut sensul veşniciei, ne purtăm ca nişte oameni slabi, ca nişte oameni laşi, ca nişte oameni care nu mai cred în nemurirea sufletului, nu mai cred în înviere. Un om care nu crede în înviere se comportă în situaţii limită mai rău decât o bestie.

Şi atunci vrem, nu vrem, subconştientul nostru, aşa cum îl defineşte până la urmă şi ştiinţa, ne joacă feste, anume că noi ne comportăm, fară să ne dăm seama, ca nişte oameni care n-am scăpat încă de frica de moarte, ne comportăm ca nişte oameni bolnavi, care ducem în spatele nostru această fatalitate, şi anume moartea. Numai cel care a scăpat de frica morţii poate să fie un exemplu pentru copilul său, indiferent de nivelul la care vorbim, de educaţia pe care o ai, indiferent de performanţa socială sau economică pe care ai realizat-o. Dacă n-ai scăpat de frica de moarte nu eşti un exemplu bun pentru copilul tău, şi nici pentru tineri.

– Şi totuşi, de ce tinerii sunt atraşi de întuneric?

– De ce nu pot să rămână înt -o anumită stare de neutralitate, de ce sunt atraşi de haos?

– Pentru că pierderea idealului – de fapt, piederea sensului vieţii – nu poate să aducă decât dizarmonie, dezordine, şi asta se vede cel mai bine în lumea în care trăim. În veacul în care trăim sunt asigurate toate condiţiile pentru a te îmbolnăvi psihic, altfel spus veacul acesta este caracterizat de nebunie, chiar în sens patologic. Or întunericul, fuga către întuneric, această seducție către întuneric este o stare maladivă, este o stare de boală – sigur că este o boală sufletească, este o boală pe care ştiinţa încă nu doreşte să o recunoască. Bineînţeles că observăm, ca părinţi ai lor sau ca cei care suferim pentru ei, observăm că e vorba de o boală sufletească, fiindcă tinerii aceştia nu au cu ce să înlocuiască întunericul care le este servit drept lumină. Însă sufletul lor însetează după lumină, şi asta poate fi salvator.

“Copiii dobândesc experiența mortii încă din pântecele maicii lor”

– Mai este o problemă, Părinte: dincolo de conştiință, de idealuri, cred că ar trebui să adaugăm şi faptul că experienţele lor de-a lungul timpului sunt cele ale morţii. Necazul este că de foarte mici fac experiența aceasta, debutul acesta într-o cultură a morţii, într-o cultură a nimicului, care nu are contact cu Dumnezeu, cu lumea şi cu sinele. Şi în momentul în care a fost băgat în universul concentraționar al imaginii şi al dependenței, pentru el e foarte greu să mai aspire la cultura vieții, la Hristos.

– Dacă este să provocăm această discuţie – eu aş fi vrut să o evit, dar poate că e bine s-o spunem -, dacă suntem sinceri cu noi, şi trebuie să fim sinceri cu noi, pentru că este vorba de copiii noştri, de tinerii noştri, atunci trebuie să spunem că experienţa morţii o dobândesc aceşti copii încă din pântecele maicii lor. Este cu adevărat un veac în care foarte mulţi, cei mai mulţi dintre noi suntem adepţi ai cultului morţii. Şi o să exemplific lucrul aceasta.

Foarte mulţi dintre copiii noştri trăiesc această experienţă a morţii în pântecele maicii lor, dat fiind că pântecele acela a mai purtat unul, doi, trei, cinci, poate mai mulţi copii înainte de el, care au fost omorâţi. Lucrul acesta nu poate să rămână fară nici un fel de consecinţă. Prin urmare, un copil care vine după două-trei sarcini „nedorite” nu va putea să se nască fără să poarte în sine stigmatul acesta, experienţa aceasta a morţii, după aceea adăugându-se bineînţeles toată lumea aceasta virtuală de care tot vorbim, după aceea adăugându-se fricile acestea, modelul părinţilor, modelul societăţii, bineînţeles că el se naşte, creşte şi se dezvoltă într-o lume care practic cultivă moartea, cultivă întunericul.

Asta este ce se întâmplă, iar aici este o relaţie de cauzalitate: experiența morţii o dobândeşte şi se îmbibă cu ea – fiindcă este foarte permeabil copilaşul în stadiul fetal -, se îmbibă cu această experienţă a morţii, dat fiind că există o relaţie de cauzalitate între o patimă cvasi-răspândită astăzi, desfrânarea, şi consecinţa acesteia, adică moartea sau uciderea. Prin urmare, în graficul acesta se mişcă copilaşul de când se naşte. El are experienţa aceasta a morţii încă din momentul conceperii, şi după ce se naşte şi creşte o mai vede, dacă nu la mama, în jurul său, în familia intimă, şi apoi în familia lărgită.

Acestea sunt, dacă vreţi, datele de debut ale unui om al lumii contemporane. După aceea, sigur că da, la acestea se adaugă; se cronicizează aceste experienţe, până la a se ajunge ca tinerii, cum am spus, să fugă, să se ascundă. Noi nu ştim exact când s-a produs declicul. Sigur că ştiinţa vorbește despre „pubertate”, ,,prepubertate”, despre „adolescenţi”, numai că astea erau şi acum mie de ani, şi acum cinci mii de ani. Nu putem să dăm vina pe etapele dezvoltării omului, spunând că odată ce ai ajuns la pubertate sau la adolescenţă, tu de fapt cazi într-un hău, într-un abis; nicidecum. Aici, dacă vreţi, se acutizează şi se cronicizează experiența aceasta a morţii. Practic se actualizează experienţa aceasta a morţii pe care cei mai mulţi dintre noi, hai să spunem cuvântul acesta, pe care cei mai mulţi dintre noi am trăit-o. Şi dacă am trăit-o noi, bineînţeles că au trăit-o şi copiii noştri, tinerii noştri şi aşa mai departe. Aici suntem – acesta este punctul zero de unde putem să pornim în itinerariul nostru pentru a vedea unde am greşit. După aceea, sigur că vom avea tot felul de perspective pe care le va deschide ştiinţa psihiatriei, psihoterapiei, numai că avem o mare problemă: nu poţi să ajuţi tinerii aceştia nerecunoscând că există o lucrare a duhurilor rele, ca energii cugetătoare şi conştiente, sau că păcatul ar putea să fie o cauză a apariţiei bolilor. Ştiinţa nu recunoaste existența demonilor. În zona aceasta suntem, după aceea sigur că putem vorbi şi de idealuri, putem vorbi şi de lucruri mai sofisticate, dar noi ar trebui să începem cu lucruri foarte, foarte simple – şi vă spun aceasta pentru că îmi dau seama, cu o mare suferinţă, îmi dau seama că tinerii aceştia aproape că nu au nici o şansă.

Închipuiţi-vă că un tânăr poartă în sine, într­un fel sau altul, cum spunea Părintele Arsenie Papacioc, în mod atavic experienţa aceasta a fricii şi a morţii. Înainte de-a se fi născut el, acolo au mai fost unul, doi, trei fraţi care şi-au pierdut viaţa, aşa cum ştim noi că se spune acum, într­un limbaj foarte sofisticat, printr-o “întrerupere de sarcină”. Or, de aici porneşte. Până nu se opreşte acest genocid mut şi surd, nu putem să vorbim de o însănătoşire, nu putem să vorbim de idealuri. Există, sigur, convertiri minunate, există salvări minunate, însă acestea putem să le trecem la procente după zero, zero virgulă, însă sigur că este nădejde.

Dar trebuie să o luăm din capul locului, iar capul locului este aici o şcoală pentru părinţi, pentru copiii de acum care devin adulţi – să le cultivăm curăţia, fecioria, lucruri despre care astăzi, cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur; nimeni nu le mai vorbeşte tinerilor. Nimeni nu le mai vorbeşte despre curăţie, despre feciorie, despre păstrarea limitei, a bunei-cuviinţe şi a bunului-simţ al instinctelor, care, până la urmă, pot fi şi fireşti. De aici am putea porni, de la o şcoală duhovnicească.

“Cu ce iubire ne iubim copiii?”

– Care ar fi rolul manifestării dragostei părinților în această posibilitate de a-l susţine pe copil de a-l salva din tot parcursul acesta către demotivare, către depresie, către lipsa oricărui sens?

– Sigur că rolul părinţilor este esenţial. Vă dați seama că mama este primul duhovnic al copilului, dacă ar fi să luăm un sens atât de înalt al maternităţii, până la urmă. Şi este limpede că iubirea este mai puternică decât moattea şi decât frica de moarte – dar cu ce iubire ne iubim copiii? Asta este întrebarea, fiindcă boala acestui veac este desfrânarea. Cu ce iubire ne iubim copiii? Copiii, mulți dintre copiii noştri au acces la Internet, şi prin aceasta, spun doar atât, la desfrânare sau la imagini desfrânate de la 6-7, 8-10 ani. Urmează imediat – fiindcă dependența de pornografie este aproape instantanee – consecințele pe care le cunoaștem cu toți.

Despre ce iubire putem să vorbim? În afară de o iubire care izvorăşte din Dumnezeu, Care este iubire, toate celelalte iată că au eşuat. Într-adevăr, iubirea părinţilor poate să-i facă pe tinerii aceştia să-şi găsească sensul vieții. Numai că părinţii înşişi nu cunosc sensul vieţii şi scopul vieții, cei mai mulţi dintre ei. Vă dau o statistică, dacă 90% dintre creştinii noştri nu se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, cum am putea să vorbim despre iubire, cum am putea să vorbim despre sănătate, cum am putea să vorbim despre vindecare şi despre nădejdea în Înviere?

– Deci problema este că dragostea pe care o împărtăşesc părinţii de multe ori nu este dragostea de care au nevoie copiii – o dragoste curățită în relația cu Dumnezeu.

– Da, de cele mai multe ori, din păcate … Dar s-o spunem mai direct arunci: un părinte care nu cunoaște nimic din Ortodoxie, de exemplu, nu va putea să-i transmită copilului decât o dragoste egoistă. Dragostea nu se exprimă neapărat prin procurarea de bunuri şi împlinirea plăcerilor copilului. Sigur că nu sunt excluse, dar chiar părinţii şi-au pierdut aproape complet conştiinţa propriei identităţi. Câţi dintre părinţii copiilor mai conştientizează că poartă chipul Fiului lui Dwnnezeu, câţi dintre noi?

Şi dacă mama este primul duhovnic, aşa cum am spus, iar mama nu poate să-L nască pe Hristos în sufletul copilului, atunci este foarte greu – sigur, există pilde minunate, dar este foarte greu ca acel copil să se mai poată agăţa la adolescenţă de Dumnezeu, să se mai poată agăţa de Biserică. Mama este foarte importantă, părinţii sune foarte importanţi. Nimeni nu-i va spune vreodată tânărului că starea de sănătate este despătimirea. Câți dintre părinţi credeţi că ştiu ce înseamnă sănătatea, sau câţi dintre oamenii de ştiinţă înţeleg ce este sănătatea? Vederi, credeți că se vorbește undeva, chiar în sfera ştiinţelor medicale, despre sănătatea sufletească? Se vorbeşte undeva că standardul pentru sănătatea omului este, de fapt, despătimirea, dobândirea păcii, dobândirea harului? Or, dacă nu ştii ce este starea de sănătate, dacă nu ştii care este cauza bolii, cum poţi să lupţi, cum poţi să pui în evidenţă empiric relaţia cauză-efect? Cum poţi să-ţi aperi copilul? Cum poţi să-l înveţi ce este sănătatea?

Sau, haideţi s-o luăm altfel: care este boala comună a omenirii? Este moartea. Şi sănătatea, ce înseamnă? Învingerea acestei boli. Cum se învinge această boală? E un silogism pe care îl poate înţelege chiar şi un copil de grădiniţă. Se poate învinge prin despătimire, prin omorârea morţii. Iar moartea are ca şi cauză, bineînţeles, păcatul. Noi deja am primit leacul împotriva morţii, am primit deja leacul împotriva bolii, dar dacă nu ştim să-l luăm pentru noi, cum vom şti să-l dăm copiilor noştri? Care nebun de părinte, ştiind că copilul său moare, nu-i va da antidotul pentru a-l scăpa de moarte? Care dintre părinţi ar face aceasta? Or, se vede că e o orbire generală, din moment ce ştii că copilul tău are o boală – pentru că, nu-i aşa?, nu-ţi poţi imagina universul acesta fară copilul tău. Când este vorba de copilul tău, moartea nu există. Întrebaţi orice părinte dacă-şi poate imagina universul fără copilul său. Este valabil şi pentru triburile aborigene, şi pentru canibali, şi pentru atei. Prin urmare, copilul tău este nemuritor, şi cu toate acestea ştim că adevărul absolut unanim acceptat este moartea. Numai că, iată, dacă un părinte ar cunoaşte că moartea aceasta a fost omorâtă, că moartea, de fapt, nici nu mai există, că există un medicament­împotriva morţii, şi-ar vinde toată averea acest părinte ca să-şi salveze copilul.

De aici am putea porni, cumva acesta ar trebui să fie şi rolul nostru, cu asta ar trebui să ieşim, să zicem, secerătorii în lan, şi să ne apucăm să secerăm, de aceea şi spunea Mântuitorul: „secerişul este mult şi secerătorii puţini” (Matei 9, 37) . Trebuie să răspândim acest cuvânt, această încredintare că moartea nu mai există, şi atunci când eşti încredinţat în mod ontologic de aceasta, şi faci un efort potrivit acestei credinţe că Hristos a înviat şi că tu, împărtăşindu-te cu Hristos, vei învia şi tu, atunci acesta este tot modelul, nici nu mai trebuie scrise foarte multe cărţi, căci conduita ta va fi cea mai bună „teză de doctorat” pentru a-ţi aduce copilul în starea ideală – şi starea ideală este înveşnicirea. Copiii simt că sunt nemuritori fiindcă sufletul este creştin, şi a fi creştin înseamnă a fi nemuritor. Asta este. Când nu se întâmplă lucrul acesta, lumea intră în tulburare, lumea intră în depresie, şi depresia este cea mai răspândiră stare, cea mai răspândiră boală în veacul în care trăim.

Căutati mai întâi împărăţia cerurilor…

– Până Ia urmă, depresia este o criză. În ce măsură această criză îl poate întoarce pe om Ia Dumnezeu? Poate fi aceasta o provocare dorită de Dumnezeu tocmai pentru a ne întoarce cu fața către Dumnezeu?

– Aşa este, aţi văzut foarte limpede, în sensul că aduce, dacă Dumnezeu dă un răspuns bun, aduce o mare nădejde. Adevărat că fiind foarte răspândită depresia în rândul tinerilor, ai putea cădea numai din această cauză în depresie. Dar tocmai această depresie cuprinde în sine mecanismul de-a ieşi din ea. De fapt, cuvântul depresie vine din latinescul depresia şi înseamnă apăsare. Orice om care este apăsat are tendinţa aceasta să opună o rezistenţă, să încerce, să se lupte să scape de această apăsare. Şi, într-adevăr, Dumnezeu poate că îngăduie starea aceasta, apăsarea aceasta, pentru ca oamenii să se întoarcă şi să ceară ajutor. Spune foarte clar: ,,Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu” cf. (Iezechiel 33, 11) Ei bine, apăsarea aceasta face să vedem şi eforturi, mari eforturi din partea tinerilor de-a răzbi, de-a dobândi starea de sănătate, de-a trece peste depresie, peste criză, şi foarte mulţi tineri Îl caută pe Dumnezeu.

Din păcate însă, aici aş putea să-mi fac o autocritică, poate că nu suntem pregătiţi să răspundem acestui strigăt al tinerilor. Poate nu-mi fac datoria cum trebuie, astfel încât nu aud acest strigăt; sau, chiar dacă-l aud, nu ştiu cum să răspund acestui strigăt. Într-adevăr, apăsarea aceasta, depresia aceasta care caracterizează lumea tinerilor – nu mai vorbesc de adulţi, unde este deja aproape generalizată, s-a pierdut bucuria, s-a pierdut zâmbetul, s-a pierdut sensul vieţii, dar la tineri se manifestă altfel, şi tinerii aceştia strigă; rămâne să-i auzim şi să ştim cum să le ieşim în întâmpinare, asta-i foarte, foarte important. Aş putea îndrăzni să spun că “un singur lucru trebuie”, un singur lucru trebuie să facem, şi anume să-i auzim pe aceşti tineri şi să venim în sprijinul lor. Tinerii nu vor sfaturi – vor să-i ascultăm şi să-i iubim necondiţionat. Este foarte important lucrul acesta, pare că este o ecranare între noi şi tineri, şi trebuie să găsim soluţia să dărâmăm „zidul acesta din mijloc” …

– Practic, şansa tinerilor am fi chiar noi, în măsura în care am reuşi să le transmitem şi să trăim aşa cum ar trebui ei să trăiască ca să se salveze?

– Aşa este. În măsura în care suntem în Dumnezeu, noi suntem şansa lor, ca modele de vieţuire. De fapt, şansa lor este Hristos, dar în măsura în care suntem legaţi, suntem uniţi, ne împărtăşim de Hristos şi, prin aceasta, şi vieţuim în felul acesta, am putea spune că ar fi o şansă ca ei să depăşească această criză adevărată.

– Până la urmă, aici se adevereşte cuvântul Evangheliei: “Căutaţi mai întâi Împărăţia Cerurilor şi toate celelalte se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33)  – deci chiar şi creşterea copilului şi şansa lui de a merge către Hristos „se va adăuga”; dacă părintele caută Împărăţia Cerurilor.

– Sunt încredinţat, cred cu toată inima şi cu toată tăria că Ortodoxia este singura variantă pentru lumea în care trăim. Nu mai există nici un fel de soluţie pentru a ieşi din criza aceasta în care se zbate lumea. Este o încleştare pe viaţă şi pe moarte cu forţele întunericului, cum spunea Părintele Arsenie Papacioc, dar avem cuvântul acesta: ,,Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu este nemuritor” (cf. Ioan 6,54).

Material realizat de Gheorghe Fecioru
Revista Familia Ortodoxă, nr. 8 (103) / 2017