Pr. Nikolaos Loudovikos: „Să nu distrugem patimile, să le transfigurăm! Toate se sfinţesc prin Sfânta Euharistie!”

Apostolos Diamantis: Cum se face că dumneavoastră, un absolvent de psihologie, v-aţi orientat spre teologie?

Nikolaos Loudovikos: Provin din spaţiul psihologiei, am studiat psihologia. În continuare, prin intermediul părinţilor aghioriţi, am trecut la teologia ortodoxă citindu-i direct pe Părinţii greci. În lucrarea mea am adoptat o poziţie critică vis-a-vis de forma existenţialismului, care a fost adoptată de unii teologi greci, a cărei rădăcină provine din învăţătura Fericitului Augustin şi cea a lui Plotin¹, si care susţine faptul că sufletul este ceresc, iar trupul pământesc. Astfel, vorbesc despre fire (fysis) ca şi cum ar fi ceva din care trebuie să ieşim. Această scindare nu se întâlneşte la Părinţii greci. Pentru aceştia sufletul este leptosōmon pneuma².

Apostolos Diamantis: Cu siguranţă că acestea sunt greu de înţeles pentru un om simplu…

Nikolaos Loudovikos: Nu este deloc. Oamenii simpli le trăiesc, le experiază prin participarea lor la viaţa eclesiastică. Devin tradiţie. Problema are legătură cu gândirea schematică a celor „educaţi”, de dreapta, de stânga şi de centru. Clişeele celor de stânga se împart în trei categorii: evul mediu = dezastru, iluminism = renaştere, Biserica = Hristodoulos, adică „gâtlejul lor este un mormânt deschis”³. Pe de altă parte, cei de dreapta, identifică Tradiţia Ortodoxă cu tot ceea ce face Biserica ocârmuitoare. Însă poziţia dreaptă în legătură cu toate acestea o deţine tradiţia monastică şi poporul simplu, care „a ţinut aprinsă flacăra unui spaţiu uitat”, după cum a spus cândva Dionysīs Savvopoulos⁴.

Apostolos Diamantis: Ce anume cunoaşte exact poporul simplu?

Nikolaos Loudovikos: Le cunoaşte de la bunicul şi de la bunica. Sunt nişte lucruri simple, dar, în acelaşi timp, sunt şi foarte adânci. Bunica mea din Portatria, o femeie aproape analfabetă, care abia, abia putea să citească, mă ţinea pe genunchii ei şi îmi spunea: „Ia să vezi! Dumnezeu este iubire. Te ţine în braţele Sale aşa cum te ţin eu acum. Dumnezeu nu este un „Justiţiar”. Vrea să îţi facă viaţa frumoasă”. Iar eu, tânăr fiind, mă răsculasem şi, în vreme ce tatăl meu mă certa pentru că veneam târziu acasă, bunica mea mă aştepta cu braţele deschise. Ceea ce au aceşti simpli oameni trebuie să devină raţiune, cugetare, pentru a putea influenţa lucrurile, pentru a putea naşte cultură.

Apostolos Diamantis: Şi dacă nu devine? Dacă rămâne doar tradiţie?

Nikolaos Loudovikos: Atunci vom avea această problemă pe care am întâlnit-o în Grecia, atunci când am creat Statul în anul 1830. Clasa conducătoare era adusă din Occident. Exista o distanţă între Stat şi popor. Era o mare diferenţă existenţială. Koumanoudīs, Saripolos, Roidīs nu înţelegeau deloc ce se întâmpla în popor. Luaţi-l, de exemplu, pe Kōnstantinos Tsatsos. Aţi citit „Raportul unei vieţi”? Acolo veţi vedea că Tsatsos, de mic copil, a crescut cu o guvernantă franţuzoaică şi cu una nemţoaică. Nu înţelegea deloc unde se afla exact. Trăia între Tergestīs, Paris şi Londra. A administrat acest loc pe care nu-l înţelegea deloc. Doar la sfârşitul vieţii sale Seferīs i-a arătat Grecia: “Priveşte aici, priveşte dincolo,” i-a spus. Iar Tsatsos a rămas uluit. Această surprindere se vede clar în cartea sa. Acum, cu puţin înainte de sfârşitul vieţii sale, a început să înţeleagă. Dar, cu toate acestea, a murit neocantian.

Apostolos Diamantis: Seferīs cum a înţeles?

Nikolaos Loudovikos: Aici este o altă poveste. Elytīs la fel. Se scufundă în propriul pământ, ca buretele de mare, deşi au cunoscut toată afecţiunea Greciei. Cu toate acestea, spuneau lucruri grozave, chiar dacă nu înţelegeau pe deplin ce spuneau cu mintea lor, însă le spuneau. Am prieteni europeni, ortodocşi, care îmi spun: „Citeşte Elytīs! Toate sunt pline de lumină. Aceasta este raţiunea fiinţelor.” Pentru noi, grecii, Dumnezeu este atât de transcendent, încât devine, în acelaşi timp, endocosmic⁵.

Apostolos Diamantis: Există vreo diferenţă între Occident şi tradiţia greacă ortodoxă în ceea ce priveşte chestiunea căderii, în ceea ce priveşte firea răului?

Nikolaos Loudovikos: Fericitul Augustin, ca să combată pelagianismul, care oferea o libertate scandaloasă omului (omul face aproape tot ceea ce doreşte şi este singurul resposabil), a spus că lucrurile nu stau aşa. Omul a suferit o cădere, iar această întunecare, pentru Fericitul Augustin, este foarte importantă, este în interiorul firii omului. Aceasta constituie o diferenţă esenţială dintre Răsărit şi Apus în ceea ce priveşte firea răului. La Sfântul Maxim, la Părinţii greci, observăm că decăderea firii nu este condamnată. Este căderea care se întâmplă conform dorinţei. Nu este devină firea noastră. În calitate de persoane am căzut. Firea intră pe făgaşul pe care noi o punem în mod personal.

Apostolos Diamantis: Prin urmare, şi în chestiunea moralei tradiţia ortodoxă greacă este mai îngăduitoare decât cea apuseană?

Nikolaos Loudovikos: Părinţii greci nu sunt moralişti. Nu vorbesc împotriva sexului, de exemplu. Alegerea mea este responsabilă, nu trebuie să dispreţuim firea. Mintea şi trupul sunt ale lui Dumnezeu. Nu le dispreţuiţi, spun Părinţii noştri, pentru că există libertatea persoanei care alege drumul. Fericitul Augustin nu a înţeles acest lucru. În calitate de fost maniheu dualist, credea că, pe de o parte, trupul este creaţia lui Dumnezeu, cu excepţia faptului că a decăzut şi are o fire rea, deci există o vină moştenită, o vină care se transmite. Însă pentru Părinţii greci, răul este o chestiune ce ţine de alegere, de opţiunea omului, iar nu de cea a firii. De aceea, şi Rousseau vorbeşte despre firea bună a omului, iar De Sade vorbeşte de firea cea rea, ca reacţie, desigur, împotriva moralei calvine. În tradiţia apuseană firea este învinovăţită. Luaţi, de exemplu, sexul, care este afundat în vină. Toate sunt învinovăţite. Pentru noi, însă, nu se pune o astfel de problemă. Vedeţi ce luptă duce Sfântul Grigorie Palama pentru a nu pierde ceva din puterile sufletului şi ale trupului: Fiţi cu luare aminte, spune, toate acestea sunt zidite de Dumnezeu. Să nu distrugem patimile! Să le transfigurăm! Pentru că „nimic nu este rău în fire şi nici de lepădat⁶”. Toate se sfinţesc prin Sfânta Euharistie. Orice ar fi.

Apostolos Diamantis: Da, dar organizaţiile de pe lângă biserici oferă o altă imagine decât cea a dumneavoastră: şcoli de catehizare, o etologie insuportabilă, porunci severe pentru credincioşi şi nicio îngăduinţă faţă de ceea ce este diferit.

Nikolaos Loudovikos: Adevărat! Dar acestea nu au nicio legătură cu Tradiţia Ortodoxă. Sunt influenţe apusene, au legătură directă cu logica lui Anselm care se găseşte în Biserica noastră. De exemplu, cartea „Metanoia”, scrisă de ocârmuitorul organizaţiei „Zoī”, Sarafim Papakōstas, circulase în sute de mii de exemplare şi se găsea în toate casele din Grecia. Este 100% a lui Anselm: Dumnezeu pedepseşte neamul omenesc cel păcătos, chiar şi pe Fiul Său, care se întrupează cu scopul de a fi pedepsit. Aşadar, citea bunica mea aceste lucruri şi se buimăcea cu totul. Asta deoarece era o femeie care ştia doar de iubire şi de candela pe care o aprindea, era o femeie care Îl vedea pe Dumnezeu ca iubire. I-am spus odată să nu se ocupe cu acestea, „nu sunt ale noastre”.

Apostolos Diamantis: Aşadar, apusenii au o abordare pur judiciară, legalistă, în ceea ce priveşte dumnezeiescul…

Nikolaos Loudovikos: Cu desăvârşire. Anselm se întreabă: „De ce a avut loc Întruparea? Pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie pedepsit în locul omului”. Dar, Sfântul Grigorie Teologul spune: „Întruparea a avut loc pentru ca omul să fie sfinţit prin Firea omenească a lui Dumnezeu”. Adică exact contrariul. Şi continuă Sfântul Grigorie: „Singurul lucru pe care îl vrea Dumnezeu este să pună capăt stricăciunii”. Să vedem acum dacă mai poţi construi pe această poziţie a Părinţilor greci „sistemul de legi”. Nu vei putea în nici un chip. De aceea mulţi colegi francezi de-ai mei îmi spuneau cu uimire despre noi, grecii: «vous ête sanarchistes» (sunteţi anarhişti).

Apostolos Diamantis: Într-adevăr. Noi avem doar caracterul independent…

Nikolaos Loudovikos: Au în Occident pedepsele, epitimiile. Aici, la noi, spui „am omorât” şi mergi la preotul tău care te întreabă: „Ai săvârşit omor? O lună nu vei mânca carne, apoi vino să vorbim!” Noi grecii am aşezat în locul caracterului judiciar, iconomia: să faci o conexiune între lucruri ţinând cont de împrejurări, nu să pui lucrurile faţă în faţă cu legea într-un mod sever şi impersonal. Acest lucru îl spune foarte frumos despre Bizanţ, Arverler, cum că atât în spaţiul public, cât şi cel personal stăpâneşte iconomia: vezi în celălalt inima lui, frământarea lui, sufletului lui şi îi luminezi calea.

Apostolos Diamantis: Da, dar Biserica Greacă a făcut excomunicări…

Nikolaos Loudovikos: Acestea sunt fenomene izolate, neînsemnate pe scară largă. Chiar dacă au avut loc, nu sunt în acord cu tradiţia noastră. Dacă vedeţi în Franţa, abia în urmă cu câţiva ani a fost abrogată cenzura în editarea cărţilor teologice. La noi nu există aşa ceva.

Apostolos Diamantis: Conducerea actuală a Bisericii Greciei nu este orientată oarecum spre o formă organizaţională? În vremea lui Serafim avea un caracter tradiţional mult mai pronunţat. Astăzi vorbeşte mult şi intervine intens, chiar şi în chestiunile politice.

Nikolaos Loudovikos: Rolul etnarhic al Arhiepiscopului se vede chiar şi în îmbrăcămintea sa, care, după secolul al XVI-lea adaugă engolpionul şi mitra. Acestea sunt simboluri ale stăpânirii, ale imperialităţii. Pentru acei ani de stăpânire turcească erau necesare: rolul episcopului era acela de conducător al naţiunii. Astăzi nu mai este, deoarece este atacată oarecum natura eshatologică a Bisericii.

Apostolos Diamantis: Au dispărut motivele istorice în Biserica Greciei în ceea ce priveşte rolul etnarhic?

Nikolaos Loudovikos: Cu acel sens, evident că au dispărut.

Apostolos Diamantis: Gândiţi-vă puţin la Macarie… sau la episcopii din perioada luptei macedonene…

Nikolaos Loudovikos: Aceasta este o excepţie. Nu există în dreptul canonic al Bisericii nici un temei pentru recunoaşterea rolului etnarhic. Altceva este ca Biserica să aibă un punct de vedere în legătură cu chestiunile sociale sau politice. Acest lucru este ceva normal, deoarece politica are şi o dimensiune duhovnicească. Iar dacă Biserica intervine pentru a ne-o aminti, această intervenţie este binevenită. Este suficient să nu se facă partid, grupare şi să se recurgă la alegeri. Dacă este vorba de etnarhie la nivel duhovnicesc, atunci da. Dar toţi cei care spun că Biserica nu are nici un drept să vorbească despre chestiunile politice, o spun de la cel viclean.

Apostolos Diamantis: Trebuia ca Biserica să reacţioneze în problema buletinelor?

Nikolaos Loudovikos: Problema este oarecum complicată. Să amintesc de tradiţia noastră: Statul Bizantin era un stat existenţialist. Nu era un stat instituţional cu un scop macro-istoric. Statul Bizantin era un stat al legăturilor micro-istorice. Statul apusean este un stat al persoanelor orientate spre sine, care se unesc pentru un anume scop, să spunem pentru democraţie, prosperitate, suveranitate. Acest lucru provine din teologia Fericitului Augustin în care natura (ousia) şi voinţa (boulēsē) lui Dumnezeu se identifică una cu cealaltă. Dumnezeul apusean trebuie să dovedească permanent că este Dumnezeu prin manifestarea voinţei Sale. Este constrâns să zidească această lume, pentru că este Atotţiitor. Trebuie să arate că stăpâneşte. De aici, decurge statul instituţional, deoarece suntem uniţi de un scop exterior. Însă la Părinţii greci se discerne natura de voinţa lui Dumnezeu. Dumnezeu nu are nevoie să dovedească nimic.

Apostolos Diamantis: În tradiţia ortodoxă greacă, în Bizanţ, de ce suntem uniţi?

Nikolaos Loudovikos: Nu ştim de ce. Comuniunea este scopul. Există scopurile multora, care se unesc atunci când decide comunitatea. Nu este un scop exterior. Acesta este statul existenţialist bizantin, în care legăturile au o mai mare importanţă decât scopul. Şi pentru noi, cei de astăzi, este valabil acest lucru: atunci când vine un prieten, lăsăm toate şi-i spunem: „Ia loc să discutăm!” Aceasta este de neînţeles pentru un apusean. Îţi va spune: „Nu se poate, am treabă”. Prin urmare ortodoxul aşază deasupra legii relaţia cu celelalte persoane, cu societatea. În apus, avem de-a face cu împropriere a legii. Englezul, francezul şi-au încorporat legea. Încercaţi să convingeţi un englez să comită evaziune fiscală. Niciodată nu veţi reuşi.

Apostolos Diamantis: Şi toate acestea ce legătură au cu problema buletinelor?

Nikolaos Loudovikos: Au legătură, deoarece, după cum v-am spus, în tradiţia noastră, nu legea are cea mai mare importanţă, ci comunitatea. Se poate ca, în ciuda deciziilor Statului, poporul să vrea ca în buletin să fie trecută şi apartenenţa religioasă, deoarece astfel este recunoscută o societate bazată pe relaţii. Nu priveşte acest subiect din punct de vedere legislativ. Altceva este dacă reacţiile Bisericii noastre au fost exagerate…

Traducere din limba greacă: Cătălin Dobri, Interviu cu pr. Nikolaos Ludovikos – președintele Academiei Teologice din Tesalonic și profesor la Institutul Ortodox din Cambridge.

Sursa: https://www.facebook.com/notes/πατήρ–νικόλαος–λουδοβίκος–φίλοι.com, Republicare din Periodicul „ANTI”, 13.01.2007.

---