Pr. Paisie Aghioritul: „În încercările pe care le îngăduie Dumnezeu, fiecare este probat și își descoperă singur starea lui duhovnicească”

Încercările pe care le îngăduie Dumnezeu sunt potrivite cu puterea noastră de a răbda dar, din păcate, de multe ori se adaugă și batjocurile și indiscrețiile oamenilor nemilostivi, și atunci ne îndoim. Vântul puternic de obicei rupe copacii sensibili și dezrădăcinează pe cei ce nu au rădăcini adânci. Iar celor ce au rădăcini adânci le ajută să înainteze și să se înrădăcineze încă mai adânc.

Bunului Dumnezeu însă nu Îi place modul sălbatic și nemilostiv care pe unii îi dezrădăcinează și pe alții îi rupe, ci a ne comporta în mod milostiv, precum și Dumnezeu este milostiv, și a ajuta pe semenii noștri cu dragoste și compătimire, deoarece oamenii nu sunt copaci, ci chipuri ale lui Dumnezeu.

Firește, nimeni nu poate vătăma sufletul omului, decât numai el însuși.

În încercările pe care le îngăduie Dumnezeu, fiecare este probat și își descoperă singur starea lui duhovnicească, nevoindu-se să se smerească, spre a fi răsplătit cu har de către Dumnezeu. Atunci când în chip smerit le primește cu bucurie ca medicamente pentru sufletul său, și cu răbdare Îl slăvește și Îi mulțumește lui Dumnezeu. Bine este nouă că îngăduie Bunul Dumnezeu să fim încercați, pentru că altfel am fi avut patimi ascunse și pretenții nesăbuite în ziua Judecății. Căci dacă le-ar fi trecut cu vederea pe acestea și ne-ar fi luat în rai așa cum suntem, am fi creat și acolo probleme. De aceea îngăduie aici ispitele, ca să ne curețe de praf, să se purifice sufletul nostru cu întristările și plânsetele, ca să fim nevoiți să scăpăm la Dumnezeu și să ne aflăm mântuirea.

Oamenii depărtați de Dumnezeu sunt cei mai nefericiți din lume și în viața aceasta și în cea viitoare, cea veșnică. Iar mai nefericiți și decât acești oameni sunt diavolii, care s-au depărtat de Dumnezeu mai înainte cu mii de ani și continuă să se îndepărteze prin mândria și răutatea lor și să rămână nepocăiți.

Mai fericiți însă decât toți oamenii sunt cei ce au arătat mare pocăință cu durere și înfrângere lăuntrică, în acest fel biruind pe vrăjmașul cel mai dur; și smerindu-și și trupul lor cel fără de rânduială prin asceză l-au supus duhului -, pricinuiesc mare bucurie în cer prin pocăința lor (prin întoarcerea lor la Dumnezeu).

Când păcatul se învechește în om, diavolul în mod firesc dobândește mai multe drepturi, și ca să plece va trebui să stricăm casa cea veche și să o zidim pe cea nouă.

Cei ce din naștere au diavol în ei au plată foarte mare când nu cârtesc până ce se vor elibera prin harul lui Dumnezeu. Iar cei ce ei înșiși s-au făcut pricină va trebui ca și ei înșiși să se nevoiască.

Cei care s-au născut cu multe patimi moștenite și s-au nevoit să le taie, dobândind și virtuți, sunt mai de lăudat decât copiii care au aflat datorii de la părinți și le-au plătit și au dobândit și mare avere.

În această viață nu trebuie să ne neliniștim pentru nedreptățile ce ni le fac fie oamenii, fie dracii, deoarece acestea nu neliniștesc nici pe Dumnezeu, căci El scrie aceste nedreptăți în casieria Sa cea cerească, unde le păzește spre a ne da dobândă.

Cel ce privește la dreptatea omenească este fără de minte, și mai fără de minte este cel ce nu uită nedreptățile ce i le-au făcut alții și binele ce l-a făcut el altora.

Mai multă recunoștință trebuie să datorăm acelora care s-au purtat urât cu noi decât acelora care se poartă mereu cu recunoștință față de noi și ne răsplătesc în această viață deșartă.

De asemenea, mai mare binecuvântare decât toate este atunci când ne clevetesc pe nedrept și primim aceasta cu tăcere și blândețe.

În mod firesc, cei care sunt aproape de Dumnezeu niciodată nu clevetesc, deoarece nu au răutate, ci numai bunătate, și orice rău este aruncat asupra acestor oameni sfințiți se sfințește (răul acela), iar ei simt o bucurie mare si ascunsă.

Iar oamenii depărtați de Dumnezeu mereu sunt lipsiți de mângâiere și se chinuiesc îndoit, deoarece cel ce nu crede în Dumnezeu și în viața ce va să fie, pe lângă faptul că rămâne fără mângâiere, își osândește si sufletul său veșnic. Oamenii care nu cred în Dumnezeu, sau cred puțin în El și mult în “eul” lor, aduc catastrofe în lume, dar nu izbutesc în planul lor diavolesc. Iar asta deoarece deși acești oameni răi apucă să se concentreze, ei sunt despărțiți îndată de dracii cei răi prin mâncătoria dintre ei, pentru că diavolul care îi concentrează nu are dragoste ca să-i unească, nici smerenie, ca să se rabde unul pe altul, și nici răbdare, și astfel se destramă răul înainte de a face marele rău.

Din păcate, duhul lumesc mereu ascute mintea în viclenie, și cel ce nedreptățește pe semenul său consideră asta izbândă și ia desigur și titlul: “Acesta e diavol; toate le reușește”, în timp ce lăuntric suferă de mustrarea conștiinței (micul iad).

Nu există foc mai mare ca arderea lăuntrică a sufletului de către conștiință, care îl chinuie și-l roade mereu încă din această viață ca un cariu, iar în cealaltă, cea veșnică, în mod firesc îl va roade și mai mult viermele cel neadormit, dacă omul nu se pocăiește în această viață și nu întoarce nedreptățile făcute semenilor lui, fie numai și cu buna sa intenție, în cazul că nu poate în alt fel.

Omul nepocăit este cel mai fără de minte din lume, deoarece pe lângă că se chinuiește de o necontenită neliniște, pentru că nu se pocăiește ca să scape din acest mic iad, care-l va duce în cel mai rău, se lipsește și de bucuriile paradisiace de pe pământ, care vor fi într-o mult mai mare măsură în rai, alături de Dumnezeu.

Nu există mai mare bucurie în lume ca dragostea de Dumnezeu, care, dimpreună cu afecțiunea Sa dumnezeiască, se dă din belșug fiilor Lui cei iubitori încă din această viață; ea numai se trăiește și nu se poate exprima. Cu cât mai mult nu va fi acea dragoste mai mare, pe care ne-o păstrează în rai și nu ne-o dă acum, pentru că n-am putea-o cuprinde în inima noastră de lut!

(extras din cartea Cuviosul Paisie Aghioritul – Epistole)