Regulile monahale cuprinse în Pravila de la Govora – Pravila bisericească sau Pravila cea mică din anii 1640-1641

Pravilele tipărite în limba română au apărut ca o necesitate și aveau în cuprinsul lor chestiuni care priveau atât viața civilă cât și reglementări cu privire la viața bisericească.

Astfel, în Secolul al-XVII-a, pe la 1640-1641 a apărut Pravila de la Govora în timpul domnitorului Matei Basarab al Țării Românești (1632-1654), descendent din riza Craioveștilor și rudă cu domnitorul Neagoe Basarab[1].

Pravila de la Govora a apărut sub următorul titlu oficial: „Pravila acesta iaste direptătoriu de leage, tocmelea sfinților apostoli tocmite de 7 săboară cătrî aceasta și a preacuvioșilor părinți învățătorilor lumie. Tipăritu-se-au în tipari prealuminatului domn Io Matei Basarabî voevodî a toatî Țara Ungrovlahiei, în mănăstir Govora, văleato 7149, iarî de la nașterea lui H(risto)s 1640”[2].

Apărând ca fiind o lege oficială, Pravila de la Govora a fost  tradusă din limba slavonă în limba română de către monahul Mihail Moxa, supravegheată de către Udriște Năsturel, tipograf fiind Meletie Macedoneanul, iar în epilog îl gasim menționat pe Ștefan de Ohrida[3].

Rolul deosebit în tipărirea acestei pravile le revine monahilor Mihail Moxa și Teofil, care mai târziu a ajuns mitropolit al Ungrovlahiei, un om de mare cultură și care promova scrisul în limba română[4]. În calitate de mitropolit i-a cerut lui Mihail Moxa să tipărescă în limba română o pravilă care să fie cunoscută și înțeleasă de popor.

Astfel, în prefața pravilei găsim textul: „Socotit-am că mai toate limbile au carte pe limba lor, cu aceia (de aceea) cugetai şi eu să scot această carte, anume pravilă pe limba rumânească, reamintind ideea mai veche a lui Coresi, rămasă o preocupare constantă în veacurile care au urmat pentru cărturarii noştri bisericeşti”[5].

Pravila de la Govora este cunoscută sub mai multe nume: „Pravila bisericească”, „Dreptătoriu de leage” sau „Pravila cea mică”, fiind tipărită în tiparnița Mănăstirii Govora între anii 1640-1641, și este un nomocanon, adică o colecție de legi civile și bisericești.

În legătură cu viața și activitatea monahală, dar și epitimiile pe care le primesc cei care încalcă regulile monahale, pravila prevede următoarele teme:

– Despre viața de obște din mănăstiri.

Pravila prevede că în mănăstiri se duce o viață de obște: „Cel ce este întru sfinţi îmbrăcat cu chip îngeresc, şi petrece întru mănăstire sub mâna puternică a lui Dumnezeu, şi sub ascultarea egumenului, nu se cade a grăi că, este al meu sau al tău,…mai vârtos cei ce petrec în mănăstire, nu li se cade ca averea lor să fie a lor. Drept aceea se cheamă mănăstire în care totul este de obşte, ca totul să fie împreună la toţi, împreună cu învăţăturile egumenului lor, petrecând într-un cuget, plecându-se lui şi ascultăndu-l spre bine. Aşa se cade a petrece monahul”. Deasemenea, “monahilor nu li se cade ca averea lor să fie a lor…, ci este dimpreună la toţi”, adică de obşte[6], după învăţătura Sfântului Vasile cel Mare.

–  Despre intrarea în monahism.

Intrarea în monahism se face doar atunci când omul simte cu adevărat că poate face acest lucru, și când nu există obligații familiale. Nu se permite părăsirea părinților bolnavi cu scopul de a se intra în mănăstire, lucrul acesta fiid posibil doar atunci când există alți frați care săa aibe grijă de părinți[7].  

– Despre ascultarea de egumenul mănăstirii.

Toți viețuitorii mănăstirii sunt obligați ca să asculte de egumen, și orice lucru trebuie făcut în ascultare și cu binecuvântare. Ridicarea  împotriva egumenului, prin lovirea acestuia, se pedepsea cu tăierea mâinii, iar călugărul care se ridica împotriva legăturii făcute de egumen, era scos din mănăstire[8]. Egumenul care nu arăta aceiași dragoste pentru toți frații, era scos din egumenie[9].

– Despre obligativitatea monahilor de a sta în mănăstire.

Monahul e legat de mănăstire și nu o poate părăsi după voia lui. Nu are voie să iasă din mănăstire fără binecuvântare, sub diferite pretexte. Dacă părăsește mănăstirea, cel în cauză va fi adus legat în mănăstire de către episcop, dacă fapta s-a repetat de trei ori. A patra oară va fi lăsat să plece și să-și poarte greutatea păcatului. Plecarea oriunde fără știrea egumenului, este pedepsită cu canon- o mie de metanii pe zi. Călugărul să nu meargă la cârciumă- canon de pocăință trei luni, două mii de metanii și oprirea de la Sfânta Împărtășanie. Călugăria falsă care nu e făcută pentru dumnezeu, este pedepsită prin mustrare. Pravila prevede canonul pe care îl primesc cei care, în funcţie de treapta lor, se leapădă de călugărie şi se întorc iarăşi în lume: „Iară de se va lepăda călugărul de viaţa călugărească, de ceea ce a făgăduit lui Dumnezeu înaintea îngerilor şi a oamenilor şi iarăşi se va întoarce la viaţa mirenească şi va lepăda călugăria, întorcându-se ca un câine la borâtură lui, unii că aceia de vor veni din nou la pocăinţă, vor avea canon 6 ani – de vor fi din treaptă mică, şi 10 ani pentru traptă mare”[10].

– Despre eclesiarh.

Eclesiarhul are anumite responsabilități și trebuie să poarte grijă de rânduială, iar pentru neglijență primește canon de trei sute de metanii pe zi. Dacă lasă biserica nemăturată din neglijență, primește cinci sute de metanii pe zi. „Dacă se va răsturna ceva (din vasele bisericii), şi se vor calca, să se pocăiască patru săptămâni şi 70 de metanii pe zi”. Chelarul și trapezarul trebuie să aibe grijă de bucate, iar pentru proasta gestionare și neglijență, primesc canon o mie de metanii pe zi timp de o lună[11]. 

– Despre rugăciunea neîntreruptă a călugărilor.

Pravila impune rugăciunea neîntreruptă a monahilor după învățătura Marelui Vasile, prin săvârșirea celor șapte laude bisericești și Sfânta Liturghie, iar la chilie, monahul să citească Psaltirea zi și noapte. Fiecare să facă metanii după putere. După ieșirea de la biserică se merge la chilii, nefiind permis a se vorbi, arătându-se pravila care trebuie făcută la chilii[12].

 – Despre rânduiala posturilor.

În Pravila de la Govora sunt menţionate toate Praznicele Împărăteşti care sunt actualmente în Biserica Ortodoxă, la fel şi toate Sărbătorile şi Posturile. Se vorbește despre Postul Mare și ce trebuie să mănânce monahii- o dată pe zi, iar sâmbăta și duminica de două ori cu unt de lemn și vin. Pește se consumă doar de Buna-Vestire și în duminica Floriilor. Cel care mănâncă pește în Postul Mare- canon să nu se împărtășească și o sută cinzeci de metanii zi și noapte, și să mai țină încă două săptămâni de post. Cei care nu postesc miercurea și vinerea, să fie anatema. În postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, este oprit a se mânca pește, în afară de sâmbătă şi duminică. Nu se postește sâmbăta și duminica, iar cel care va face așa- să fie anatema. În mănăstire nu se mănâncă carne. Cei care vor mânca, „să postească 12 ani, să se împărtăşească de trei ori pe an şi metanii câte 50”. După învăţătura Sinodului al-II- lea Ecumenic, în Săptămâna Luminată se dă dezlegare doar la brânză şi pește[13].

– Despre averea monahilor.

Pravila prevede că monahul nu trebuie să dețină nimic, toate fiind de obște, în conformitate cu votul sărăciei depus la intrarea în monahism. Averea dăruită mănăstirii înainte de tunderea în monahism intră în patrimoniul acesteia și nu mai poate fi revendicată nici de monahul în cauză, dar nici de rudele sale după moartea acestuia. În mănăstire, monahul nu are nevoie de avere, pentru că toate sunt de obște. Cu toate acestea, pravila prevede: „Călugărul de va fi în mănăstire şi va strânge mulţime de avere întru ascuns de egumenul său, să aibă pocăinţă 1 an şi  2000 de metanii pe zi”[14]. Deasemenea: „Călugărul de va fi în mănăstire şi va aduna bogăţie întru ascuns faţă de egumenul sau, să se despartă 1 an şi metanii 200”. Dacă după moarte i se descoperă ceva avere, chiar să fi fost cu știrea duhovnicului, toate să se arunce cu el în groapă spre pierzare[15].

– Despre obligativitatea participării la slujbe.

Toți viețuitorii mănăstirii sunt obligați să participe la toate slujbele, mai ales la Sfânta Liturghie, cu excepția celor care au binecuvântare în alte ascultări. „Călugărul care se află în mănăstire şi neavând nici o nevoie mare, de va rămânea (lipsi de la) de Liturghie, să facă 70 de metanii”. Deasemenea, „Călugărul care nu va veni la Miezonoptică, să facă 150 de metanii, iar de nu va veni la toată utrenia, să nu mănânce în acea zi, după cuvântul Apostolului Pavel. Acestea învăţăm, de va fi sănătos şi nu va veni la biserică, iar de va fi  slab (bolnav), spre unii ca aceştia nu este lege. Iară cine va fi la toată utrenia şi nu se va afla (la Liturghie) la heruvic, 50 de metanii. De va fi la slujbă (ascultare) trimis, spre unii ca aceia nu e lege. Călugărul ce nu va veni la Liturghie, fiind fără de lucru, să nu mănânce până la al nouălea ceas şi să facă 100 de mătănii. Călugărul care va mânca şi va bea după pavecerniță, să facă 50 de  metanii”. În timpul servirii mesei la trapeza mănăstirii, se va citi rugăciunea neîntreruptă, „mulţumind lui Dumnezeu pentu toate dulceţile pământului”, şi ferirea de lăcomie şi vorbe deşarte.

– Despre purtarea cuviincioasă a monahilor.

Pentru monahul care se face vinovat de fapte necuviincioase, pravila menționează pedepse de ordin penitențial, mergându-se până la excluderea din monahism. Așadar, călugărul care lovește pe un altul- canon o mie de metanii, iar cel care se va întinde pe altul, să facă o mie de metanii şi să fie despărţit de biserică patru luni; să nu se consume jivine păgânești- canon de pocăință opt ani, iar dacă a fost fără voia lui, canon patru ani și metanii o mie; să nu se primească daruri de la furi- cel în cauză, să se lepede și să se despartă, altfel, să fie judecat împreună cu furii. Nimeni să nu scârbească pe fratele său- canon de post fără pâine și apă trei zile, și o sută cincizeci de metanii pe zi; să nu se grăiască vorbe deșarte la masă- canon de post până la următorul prânz și două sute de metanii; cel care va lipsi la binecuvântarea mesei, să mănânce mai apoi; cel care nu va ierta pe fratele său la vremea de împărtășit, să nu se împărtășească; cel care se va îmbăta sau va fura, este considerat ca și cum ar face curvie; cel care nu va dormi în chilia sa din lene, să facă o sută de metanii; cel mândru, să postească cincizeci de zile, și trei sute de metanii; cel care face glume, să facă o sută de metanii; cel care nu se închină cuviincios și doarme fără simțire și respect la Sfânta Liturghie, să facă o sută de metanii; cel care va zăcea în biserică- canon două sute de metanii, iar cel care va vorbi în biserică, va râde și va cânta, să facă o sută de metanii; cel care va fura ceva din mănăstire, are canon să postească doisprezece ani și să se împărtășească de Sfintele Paști. Călugărul nu are voie să-și lase sânge pentru a fi sănătos, căci se cade a-și vărsa sânge zi și noapte prin rugăciunea neîntreruptă. Călugărului îi este interzis să-l tundă pe mirean și de a se împărtăși de la preotul de mir, având voie doar de la episcop sau ieromonah[16].

– Despre desfrânarea călugărilor.

Despre desfrânarea săvârșită de călugări sub toate aspectele ei, pravila prevede pedepse foarte aspre. Astfel, ieromonahul care curvește, „să se lase de popie până la sfârşit, iar trei ani să se pocăiască de păcate, la fel şi dacă va face preacurvie”. Dacă va curvi cu rudeniile sale, „să se scoată din popie până la sfârşit, şi să se pocăiască întru toate zilele vieţii lui, iar după 15 ani să se împărtăşească”. Dacă ieromonahul va curvi cu o călugăriţă, „să se pocăiască 9 ani şi în fiecare an să facă câte 5000 de metanii. De va fi călugăriţă mare (de rang monahal), să aibă 12 ani canon”, iar de va face malahie, „să se părăsească de liturghie 2 ani şi metanii câte o mie pe zi”. Călugărul care face malahie, „este ca şi cum ar face curvie”. Ieromonahul de va cădea în orice chip de curvie, şi va şti doar duhovnicul său, „să primească canon ca în toate zilele vieţii lui, să se ferească în Postul Mare de vin şi de unt-de-lemn, în afară de sâmbătă, duminică şi praznicele domneşti, şi aşa să slujească dumnezeiasca slujbă. Iar de nu va vrea să ţie canon, să lase popia”, iar de va avea poluție, „să nu slujească în acea zi, măcar ce nevoie va fi (chiar de-ar fi nevoie)”. Cel care îi smintește pe frați, dovedind un comportament cu conotații sexuale, „să se pocăiască o zi ca unul fără de rând (fără de lege), şi să nu mănânce în acea zi”. „Cel care va  curvi cu o călugăriţă, să aibă canon 9 ani şi 150 de metanii pe zi, iar de o va înşela acel om şi mai vârtos îi va lua şi călugăria de la dânsa, făcându-se mireancă, unii că aceia să nu se pricestuiască (împărtăşească) până la moarte. De se va întoarce acea călugăriţă iară la mănăstire, să se pocăiască 9 ani”. Castrații și famenii care curvesc, „să se pocăiască 1 an şi metanii 36, că au curvit cu un trup veştejit şi au greşit, iar de va fi popă, să se scoată (să fie caterisit)”. Trupul monahului trebuie acoperit după cum învață Sfântul Vasile cel Mare, care zice: „O călugare, când şezi pentru treaba trupului tău, nu-ţi goli genunchele (genunchii), nici te atinge de trupul tău, nici să te îndemne gândul să-ţi vezi ceva din mădularele trupului tău”. Călugărul care va cădea în păcatul împotriva firii, adică, „dacă călugărul va cădea în păcat cu parte bărbătească sau cu dobitoc, să se pocăiască 8 ani şi câte 150 de metanii”, iar „de vor zăcea doi călugări într-un aşternut, curvari îi numeşte pe dânşii Hristos”. Călugărul care va săruta femeie și se va afla stând  în poală muierească, „să postească 40 de zile şi 80 de metanii pe zi, „chiar într-a manisa fiind (a mamei sale), să nu se împărtăşească  40 de zile”. „Dacă călugărul schimnic  va săruta pe frate-său, să facă 100 de metanii”. Acelui călugăr care  va umbla pe la mesele oamenilor, cu gând de desfrâu ca să vadă femei, „Dumnezeu îi grăieşte, că e câine şi că nu-l lasă dracul”. Călugărul să nu călătorească cu o femeie, iar în caz contrar,  „să se pocăiască o săptămână, şi metanii 100 în zi. Unii că aceia, voia lor o spurcă şi inima lor…,departe e acesta de călugăr, mai vârtos şi amar, de va fi călugărul şi preot” [17].

– Despre ucidere și sinucidere.

Cu privire la păcatul uciderii și al sinuciderii, în cuprinsul pravilei întâlnim pedepse foarte severe.

Dacă cel care a primit harul preoției prin hirotonie canonică, fie preot de mir, fie ieromonah, săvârșește asupra oricui o lovitură cauzatoare de moarte, „să fie scos (caterisit), iar de va fi prost (nebun), să fie despărţit”. Dacă un călugăr va avea mania și va ucide cu mânie un dobitoc sau fiară, „să se pocăiască 3 luni şi 300 de metanii în zi”.

Pravila condamnă foarte aspru și păcatul sinuciderii săvârșit de către un călugăr, menționând că, sinucigașul „să nu se îngroape ca şi creştinii, nici să-l cânte, ci să-l lepede pe dânsul ca pe un spurcat” [18].

Așadar, observăm că Pravila de la Govora nu a scăpat din vedere aproape nimic din ceea ce înseamnă viața și activitatea monahală, punând la îndemâna superiorilor așezămintelor monahale cuprinse în spațiul Danubiano-Pontic, și nu numai, reguli după care să fie organizat și să funcționeze monahismul ortodox pe pământ românesc în limba română. În perioada respectivă, disciplina impusă este de apreciat, mai ales într-o epocă în care stabilitatea politică și socială impunea disciplină și stabilitate pe toate planurile, politic, militar, dar și religios. Astfel, tot ce am putut observa că s-a menționat cu privire la monahism și viața monahală, trebuie să apreciem, întrucât aceasta înseamnă respect și dorință în a se păstra tradițiile Bisericii răsăritene, păstrătoare a adevărului lăsat de Mântuitorul Iisus Hristos, de Sfinții Săi Apostoli și de Sfinții Părinți- luptători pentru păstrarea dreptei credințe.

Autor: Pr. Stanciu G. Radu