Prea multul

Postmodernitatea e o epocă a oamenilor duhovniceşti, paradoxal, deşi, în mod ideologic, ea este epoca nihilismului, care ne prevesteşte pervertirea ontologică iremediabilă. Pentru că postmodernitatea e un prea mult căruia îi poţi face faţă doar dacă ai fundament teologic durabil şi o viaţă ascetico-mistică la parametri mari.

Lumea noastră?!

Milioane de ştiri, tot atâtea drame, tot atâtea încercări de demolare a liniştii personale.

Fluxuri continue de imagini, de frici, de panici, de năstruşnicii fără minte.

O tehnologie mai performantă decât mulţi dintre utilizatorii ei.

O atmosferă sofocată de stimuli, de tentaţii, de abisuri.

Ca să te simţi bine în lumea asta cât de cât trebuie să fii un teolog profund şi un om ascetic plin de mult har.

Trebuie să ştii cine eşti, ce trebuie să faci, unde mergi.

Dacă nu Îl ai pe Dumnezeu în tine şi nu Îl simţi pretutindeni înnebuneşti. Nu poţi să faci faţă sufocantelor tentaţii dacă nu au debuşeul rugăciunii, al slujbelor, al Sfintelor Taine, al întâlnirilor duhovniceşti cu adevărat reconfortante.

În lumea noastră simţi cel mai acut că omul nu trăieşte doar cu pâine, cu pizza, cu bere şi cu filme, ci mai e nevoie de dragoste, de pace interioară, de împlinire interioară, de prietenie, de veşnicie.

O lume fără veşnicie e o lume mânată de la spate de moarte. E un balon în derivă…

Substanţa ideatică a postmodernităţii e să facem varză călită din toate cunoştinţele, moralele, religiile, păgânismele. Să le punem la un loc. Să facem din ele carcalete…

Dacă vrei să distingi, să observi legăturile interioare, să te înamorezi de liniştea unei privelişti, atunci postmodernitatea îţi aduce aminte/îţi reaminteşte că trebuie să iei locul de muncă al celui de lângă tine, că mai bine e să moară mama lui decât să plângă a ta 20 de zile încheiate.

Și românii s-au învăţat repede cu lupismul (comunismul ne învăţase deja cu aceea, că e bine să torni, să minţi şi să furi…dacă nu eşti prins) şi îşi vând tot ce au, ce mai au pentru ca „să le fie bine”.

Însă cum să îţi fie bine când mori, când te sinucizi duhovniceşte, când consideri că sunt mai buni banii decât relaţia cu o persoană şi pacea harului o dai pe o nălucă de întâietate socială?

Cum să îţi fie bine când te dezumanizezi?

Cum să îţi fie bine când devii canalie, o biată piele întinsă pe rânjet?

Însă aşa e postmodernitatea noastră: fără Dumnezeu, fără valori, fără lucruri care nu se fac…ci ea încearcă să vadă, pas cu pas, până unde se poate scufunda.

Scabrosul, orgiasticul, criminalul, abominabilul se împletesc în mod insaţiabil în ciorba vieţii noastre.

Mergând astăzi dimineaţă spre Biserică mă uitam la oameni…Unii nu ştiau sau nu mai aveau în ei fiorul religios, oricât de perimat, al sărbătorii de azi, că e Înălţarea Domnului…şi vedeam, mai ales oameni în vârstă, care mergeau gârboviţi spre Biserică, purtând în ei dorul după…ceva mai mult decât nimic.

Diferenţele calitative dintre oameni mi s-au părut dintotdeauna definitorii pentru o societate. Stăm unii lângă alţii, credincioşi şi necredinicioşi, muncitori în zi de sărbătoare sau slujitori ai sărbătorii, dar diferenţele se răzbună pe noi.

Ce nu mai facem, ce uităm să facem…ne aduc un minus de linişte, de culoare, de împăcare.

Pe de o parte zicem: să avem toate cele necesare, să nu ne lipsească nimic, să facem şi economii…iar, pe de altă parte, pe cât ne îngrăşăm la buget şi la economii devenim tot mai slabi la nervi, la ispite şi la suflet.

Iar postmodernitatea, care ne cumpără cu coca-colo şi cu plasme, cu vacanţe exotice şi cu şouri erotice, tot ea ne şubrezeşte sănătatea, somnul, timpul.

Cum poţi să rezişti uraganului, acestui spirit al epocii? Prin a-ţi recâştiga rădăcinile ortodoxe, care te fac să fii un munte. Și cea care te face un munte e viaţa teologică şi ascetică şi mistică şi eshatologică a Bisericii.

Teologia salvează România!

Teologia ortodoxă salvează orice ţară şi orice om…de prăpăstioasele alegeri proaste, fără Dumnezeu.

Dacă ai teologie la bază, mai întâi de toate, îţi iese bine şi literatura şi matematica şi istoria şi tehnologia şi politica şi munca…pentru că teologia e liniştea pe care se clădeşte, e fundamentul solid pe care se zideşte o persoană, împreună cu Dumnezeu.

Iar postmodernitatea are, ca şi epocile anterioare, o singură duşmancă de moarte: viaţa ortodoxă. Da, viaţa ortodoxă, adânc teologică şi liturgică, adânc experenţială, adânc şi real transformatoare e forţa interioară a oricărui progres social real.

Ca să faci ceva temeinic trebuie să te ai, să te stăpâneşti. Dacă te stăpâneşti poţi apoi să ctitoreşti. Dacă sexul, ţigara, drogul, băutura sunt mai puternice decât tine eşti un rob dus de nas, robul ideologic al postmodernităţii, care inventează pentru tine tot mai multe laţuri în care tu cazi ca prostul. Adică de unul singur…

Și pentru ca să dejoci, în fiinţa ta, ideile şi patimile şi planurile de viaţă neconforme cu liniştea conştiinţei trebuie să fii teolog. Și teologia e atât de practică, încât pentru orice rând scris, pentru dus la pâine, pentru făcut baie, pentru făcut copii, pentru făcut studii, pentru toate lucrurile…ai nevoie de teologie.

Când am înţeles această taină a lui Dumnezeu şi anume, că teologia e fundamentul întregii existenţe, atunci, deodată, nimic nu a mai contat mai mult decât ea şi toate i s-au auxiliat de minune. Fapt pentru care pot să cercetez orice cu mintea unui trăitor şi teolog ortodox, dacă nu ies din albia vieţii Bisericii şi dacă caut răspunsuri şi soluţii pentru mine şi pentru oricine mă citeşte.

Cum lupt cu patimile, cum mă nevoiesc, care e credinţa Bisericii, ce trebuie să fac, cum trebuie să vorbesc, ce trebuie să scriu, ce semnificaţii au toate  cele create de Dumnezeu…înseamnă teologie. Înseamnă teologie să fiu cu Dumnezeul meu şi să învăţ de la El, în toată vremea, ce vrea să mă înveţe. Și astfel tot ceea ce există e pentru mine o discuţie teologică.

Pentru că tot ceea ce există, tot ceea ce pot citi, tot ceea ce pot înţelege poate fi înţeles din prisma vieţii teologice, a relaţiei noastre cu Dumnezeu.

Aşa că postmodernitatea are nevoie de teologi, ca să-i reziste şi tot de ei are nevoie…ca să afle cât de cadaverică este.

(Pr. Dorin Picioruş)