Predică la duminica a 11-a după Rusalii (pilda datornicului nemilostiv)

„De aceea, asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copii şi pe toate câte le are, ca să se plătească. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot.

Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre. „

Iubiții mei,

în Evanghelia de astăzi (Mt. 18, 23-35), Dumnezeu pare a pune problema moștenirii Împărăției Sale în relație cu banii și, prin aceasta, i-ar favoriza pe cei înstăriți.

Însă, la o privire atentă  asupra textului sfânt, nu banii sunt vizați în primul rând, ci două virtuți capitale pentru un creștin ortodox: iertarea și milostivirea față de aproapele nostru, adică față de orice om.

Și Domnul ne învață aici că El ne iartă mult (adică 10.000 de talanți și un talant de aur conținea până la 6000 de dinari), pe când noi, învățând mila de la Domnul, iertăm puține în comparație cu El (adică 100 de dinari și un dinar de argint era prețul pentru o zi de muncă).

Iar pentru a ierta și pentru a fi milostiv trebuie să te lupți mult cu tine, să te exersezi în aceste fapte bune. Și vedem din aceste considerente, că viața conformă voii lui Dumnezeu nu e una ușoară, ci plină de privațiuni și de reconsiderări a pozițiilor noastre anterioare vizavi de sănătate, prosperitate, relații interumane, existență etc.

Mt. 18, 23 ne vorbește despre socoteala în cuvânt [sina/rai lo,gon] a lui Dumnezeu cu oamenii, pentru că Hristos Dumnezeu este avnqrw,pw| basilei/, adică omul împărat, Cel care ne judecă pe noi, în sensul că cere de la noi răspunsul cel mai profund al existenței noastre.

Dumnezeu Cuvântul ne vrea dialogici, ne vrea niște oameni care ne asumăm vocația de ființe dialogice și mereu atente la creșterea în relația cu El și cu oamenii.

Tocmai de aceea teoretizează aici problema iertării datoriei aproapelui nostru, după ce, mai întâi, expusese problema mântuirii noastre.

Faptul de a-ți vedea familia închisă în pușcărie pentru că nu poți să plătești pentru libertatea ei este o imagine plină de mult dramatism, pe care o experiem tot mai mult astăzi, când familia se află expusă în fața multor pericole.

Și astăzi, pentru o sumă minoră (cel mai adesea), în comparație cu demnitatea umană, statul sau banca sau vreun cămătar te poate scoate afară din casă și să o pună în vânzare.

A nu mai avea casă și nici familie e o mare dramă personală. Și tocmai de aceea, Domnul a apelat la imaginea aceasta puternică, răscolitoare, pentru ca cei care Îl ascultau să înțeleagă faptul, că Dumnezeu ne iartă infinit mai mult decât îi iertăm noi pe alții.

Dumnezeu Se milostivește. El a fost mișcat spre milă (splagcnisqei.j), spune Mt. 18, 27, pentru că cel datornic, adică cel păcătos, a căzut în fața Lui, I S-a închinat Lui și L-a rugat să îl păsuiască, să îi mai dea timp (Mt. 18, 26).

Însă Domnul nu numai că i-a mai dat timp ca să se pocăiască, dar i-a și iertat întreaga datorie [Mt. 18, 27). Și când vorbim de datorie în acest context, ne referim la Sfântul Botez, care ne șterge toate păcatele noastre și ne împacă cu Domnul, Cel Atotmilostiv și la continua iertare pe care o primim prin Sfânta Spovedanie și prin toate Tainele și slujbele Bisericii.

Pentru că Biserica lui Hristos, Biserica Ortodoxă este locul vindecării, al însănătoșirii și al înduhovnicirii noastre prin harul Prea Sfintei Treimi, Care dorește ca tot omul să se mântuiască și să se umple de cunoașterea slavei Sale.

Însă partea a doua a Evangheliei de astăzi ne vorbește despre inexplicabila noastră insensibilitate față de aproapele nostru, după ce am primit atâta milostivire din partea lui Dumnezeu.

Cum de nu putem ierta, din toată inima, pe cei care ne greșesc cu ceva, când Dumnezeu ne iartă în fiecare clipă căderile noastre? Cum de putem ajunge slugi rele, viclene, nemilostive (Mt. 18, 32), dacă trăim din mila lui Dumnezeu?

Și nemilostivirea noastră, dacă e asumată și nu ascunsă sub preș, e o mare mustrare a conștiinței noastre, pentru că ea ne spune că nu suntem nici 1% din ceea ce ar trebui să fim în relație cu Dumnezeu și cu semenii noștri. Pentru că minimul lucru pe care ar fi trebuit să îl nască în noi milostivirea lui Dumnezeu e deschiderea către oameni, către dialog, către iertare, către găsirea de soluții…

De aceea, Domnul ne spune pe nume când ne numește răi sau vicleni (Mt. 18, 32). Pentru că viclenia constă în a trece cu vederea lucrurile pe care trebuie să le facem pentru alții și a ne uita, tot timpul, la ceea ce ne iese din relația cu alții.

De ce suntem vicleni și răi? Pentru că nu vorbim din inimă. Nu ne comportăm fără interese ascunse. Căutăm mereu subterfugii ca să nu iertăm, ca să nu ne smerim, ca să nu fim milostivi, ca să nu fim alții.

Iar dacă Domnul vorbește despre iertare în Mt. 18, 35, în ultimul verset al Evangheliei zilei, e pentru aceea, că la fundamentul milostivirii stă iertarea, cum la fundamentul iubirii stă dăruirea de sine.

Pentru ca să ajuți pe cineva trebuie să îi ierți prostia, neînțelegerea, egoismul, alte multe păcate, pentru care a intrat în bucluc. Trebuie să îți asumi starea lui deplorabilă ca pe starea ta, pentru ca să îl umpli de conștiința milostivirii tale, de inima ta mare.

Fiindcă numai atunci când te pui în locul celui fără mâini, fără casă, fără serviciu sau care are nevoie de o operație urgentă înțelegi ce înseamnă să fii primit toate lucrurile, pe care nu le au cei care ne cer ajutorul, în dar, de la Dumnezeu dar și ce bucurie e să împarți această bucurie cu cei care vor să se bucure, prin tine, de milostivirea lui Dumnezeu.

Adesea mi-a fost dat să trăiesc o mare bucurie și o mare înțelegere a mea și a oamenilor stând față în față cu cel pe care am încercat să îl ajut cu un ban, cu un cuvânt, cu o carte, cu un zâmbet, cu rugăciunea mea, cu încurajarea mea. Când am dorit să îl văd doar pe el, pe cel din fața mea și să-l ajut întru câtva, și nu m-am mai gândit la nicio consecință și la nicio urmare, atunci a coborât în mine mult har, multă bucurie dumnezeiască, infinit mai multă, mai prețioasă și mai acaparatoare decât prea umilul meu gest dialogic și prietenesc și deplin uman.

Și în acele momente sfinte de revelare a voii lui Dumnezeu în oameni și în viața noastră am înțeles cât de practică și de nobilă și de personalizantă e orice împlinire a voii lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu ne-o plătește imediat cu mult har, cu multă înțelepciune, cu multă încântare și veselie dumnezeiască.

Adică încercând să faci ceva din voia lui Dumnezeu, obții și multă înaintare duhovnicească, dar și multă încredințare asupra binelui care crește continuu și îi schimbă pe oameni.

Mânia Stăpânului nostru, de la Mt. 18, 34 și darea pe mâna chinuitorilor, adică pe mâna Iadului, e o consecință a terfelirii în picioare a iubirii lui Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, Eu v-am dat totul. V-am iertat, ne spune Domnul, v-am ajutat, v-am ocrotit pas cu pas, v-am dat prilejuri nenumărate pentru a fi puțin milostivi și nu preamilostivi ca Mine, Care v-am iertat atât de mult. Și acum ce scuză mai puteți avea, când o asemenea iubire și îndurare și milostivire ca a Mea, nu v-a învățat să fiți ceva mai îngăduitori cu semenii voștri?

Îngăduință. Curtoazie. Milostivire. Iertare din inimă. Conștiință atentă, profundă, îngăduitoare.

Și toate acestea nu sunt niște deziderate utopice în postmodernitate, ci, ca și până acum, sunt parte componentă a interiorității vieții unui creștin ortodox.

Creștinul ortodox trebuie să le aibă pe toate, toate virtuțile într-o anume măsură. Și să le aibă ca realități ale vieții sale, după cum peștii au apa în care înnoată.

Pentru că postmodernitatea noastră, care ridiculizează tot ce nu este autentic (deși ideologia care stă la baza ei e fără logică), nu va da doi bani pe laudele noastre de ortodocși, dacă nu suntem una cu ceea ce spunem pe gură.

Și tocmai de aceea, din ce în ce mai mult, societatea noastră lămurește vocația noastră teologică.

Acolo unde ea este doar mimată, mai devreme sau mai târziu, va zâmbi numai nihilismul și repetiția searbădă. Iar acolo unde principiile ortodoxe sunt respirații de fiecare clipă se văd și se vor vedea din ce în ce mai mult nevoința, transpirația pentru a trăi, a enunța și a apăra dreapta mărturisire ortodoxă.

În concluzie, cu cine se aseamănă (Mt. 18, 23) Împărăția Cerurilor în Evanghelia de astăzi? Se aseamănă cu cei care intră în ea prin multa delicatețe a inimii.

Pentru că iertarea din inimă (Mt. 18, 35) se poate face numai când lucrezi, când te ostenești ca să rodească în inimă pomenirea continuă a numelui lui Dumnezeu și când o deschizi, ca pe o casă frumoasă și liniștită, pentru ca și alții să se odinească în ea.

Pentru că ospitalitatea aceasta duhovnicească, atât de profundă și de intimă, deschiderea inimii curățite de patimi spre alții, aceasta e vizată aici și aceasta e o inimă de Împărăția lui Dumnezeu.

El nu dorește o inimă de piatră, câinoasă, răutăcioasă, care murmură continuu, care instigă la violență, care instigă la sciziune, ci o inimă calmă și caldă, plină de prospețimea delicateții, plină de atenție și de frumusețe în relația cu Sine și cu oamenii.

De aceea, iubiții mei, dacă vreți să moșteniți Împărăția lui Dumnezeu, atunci faceți din inima dumneavoastră un rai plin de virtuți și de cumsecădenie, spre care toți să privească cu bucurie și cu multă demnitate, pentru că omul duhovnicesc este împlinirea omului.

Și atunci vom fi atenți la fiecare om, la fiecare lucru și la fiecare cuvânt al lui Dumnezeu către oameni, pentru că această atenție continuă va fi însăși conținutul frumos al vieții noastre. Amin!

(Pr. Dorin Picioruş)