Predică la duminica a 34-a după Rusalii (a Fiului Risipitor, Lc.15, 11-32)
Şi a zis: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă.
Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.
Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea.
Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. (Evanghelia după Luca, cap.15, 11-32)
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Curios lucru este că dintre cei doi fii ai unui om, cel mic se hotărăşte să plece de acasă şi nu cel mare. Cel mic nu mai are răbdare să treacă prin toate fazele copilăriei, vrea să ajungă matur, şi se hotărăşte să-şi ceară drepturile şi să înceapă să guste din cele lumeşti aşa cum a văzut pe cei mai mari făcând. Aşa e şi astăzi, tinerii se grăbesc repede să guste din viaţa celor maturi crezând că vor fi foarte fericiţi, aruncându-se în lume fără să fie pregătiţi, fără să ştie ce-i aşteaptă şi fără pic de experienţă.
Astăzi tinerii se grăbesc să guste din relaţiile intime, se grabesc să se mute împreună cu iubitul sau iubită, se grăbesc să se angajeze, se grabesc să plece de acasă, să fie independenţi. Şi părinţii ce fac ? se gândesc că astăzi o fi alte vremuri, că lumea s-a mai schimbat şi din dragoste îi susţin aşa cum pot.
Tatăl îi dă partea de avere fiului şi astfel acesta pleacă bucuros într-o ţară îndepărtată risipindu-şi averea trăind în desfrânări. Şi astfel tinerii în graba lor se aruncă în lume cu mare nădejde că vor găsi tot ce au sperat… Şi încep să guste din toate plăcerile lumii, poate poate se vor sătura, poate îşi vor găsi mulţumirea şi fericirea mult sperată în vreuna din ele.
Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Cei tineri plecaţi de acasă, în grabă să cucerească lumea cu toate promisiunile ei ajung să fie nemulţumiţi, plăcerile lumii nu-i mai bucură, cu banii nu se mai descurcă, n-au nici o rânduială în viaţa lor, şcoala au neglijat-o…. şi lucrurile încep să nu mai meargă aşa cum „lumea le-a promis”. Viaţa nu mai e demult o bucurie ci e din ce în ce mai mult un necaz…. Şi atunci îşi aduc aminte: „ce bine era acasă la mama şi la tata!”
Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Atunci cei ce s-au grăbit realizează că lumea nu e aşa frumoasă cum au crezut, că toate se fac la timpul lor, că nimic nu e întâmplător, că părinţii mai aveau şi dreptate când mai ziceau câte ceva care ii deranja.
Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Atunci se-ntorc şi cer ajutorul părinţilor, vin şi-şi cer iertare, atunci înţeleg că dacă e un loc unde poţi să te-ntorci mereu fără să-ţi reproşeze nimeni nimic, e acasă. Părinţii nu se vor supără niciodată că fiul a pleact şi nu o duce prea bine ci se vor bucura că s-a intors şi de acum îl pot ajuta.
Dumnezeu nu-ţi va reproşa că ai păcătuit ci te va încuraja să n-o mai faci în continuare. Dumnezeu e la fel de bun cu tine şi după ce cazi în păcat, e la fel de deschis către tine. Răutatea ta nu schimbă bunătatea lui Dumnezeu, păcatul tău nu atinge sfinţenia lui Dumnezeu. El te priveşte cu aceeaşi blândeţe şi după ce ai căzut, El îţi întinde o mâna de ajutor cu aceeaşi bucurie ca şi înainte de a fi căzut. Chiar şi după ce ai făcut păcatul eşti tot copilul Lui….totul e să vrei să te îndrepţi.
Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Ce frumos îl primeşte tatăl pe Fiul, ce dulce e pocăinţa ! ce frumoasă e iertarea ! ce bucurie e împăcarea !
Mi s-a întâmplat într-o seară să fiu sincer la rugăciune, să zic totul aşa cum gândesc, fără ocolişuri, fără îndreptăţiri, fără vorbă multă…. Ce m-am liniştit….ce bucurie am simţit ! I-am zis toate păcatele pe care le făcusem în ziua aceea, i-am spus că iar am căzut de multe ori, că iar m-am tăvălit în aceleaşi patimi, i-am spus că nu pot singur…i-am zis că mi-ar place să fac binele, dar nu pot ! I-am zis că în seara asta nu pot zice „iartă-mă” pentru că ştiu că mereu mă iartă ci o să zic: „Vindecă-mă Doamne !”
M-am săturat să cad şi să cer iertare, vreau să nu mai cad, vrea să scăp de pacate şi de aceeaa îi zic: „Vindecă-mă Doamne !” Mi-e ruşine să mai zic „iartă-mă că am greşit” la infinit, vreau să zic „mulţumesc că m-ai vindecat”.
Doamne ce frumos eşti !
Vreau să fiu sănătos! Am gustat din toate plăcerile lumii, dar am gustat şi harul Tău şi nimic nu mai vreau decât pe Tine Doamne. Deşi cad mereu în păcate, tot la Tine îmi e gândul. Deşi n-am ajuns să Te cunosc, intuiesc veşnicia, simt ce mare bucurie mi-ai pregătit dacă vreau să las păcatul.
Eu îţi dau voinţa, Tu-mi dai putere. Eu fac un pas către tine, Tu zece înspre mine.
Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău ! Ajută-mă Doamne !
Vindecă-mă că nu mai suport păcatul !
Amin.
(Claudiu)