Predică la Duminica dinaintea înălțării Sfintei Cruci
Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul, în această sfântă duminică, Biserica vorbeşte despre Crucea Domnului, ca despre iubire. Deoarece moartea Lui pe Cruce este iubirea cu care Dumnezeu ne-a iubit. Iar dragostea Lui este sfântă.
Prin urmare, în Evanghelia de astăzi [Ioan 3, 13-17], cu numai cinci versete, dragostea lui Dumnezeu, care este sinonimă cu iconomia mântuirii, este iubirea care ne face pe noi credincioşi. Pentru că iubirea Sfintei Treimi ne asigură în Domnul Iisus Hristos, cum credinţa a înveșnicit omul.
Deoarece credinţa este încredințarea că viaţa vine în noi. Este încredințarea în iubirea lui Dumnezeu de care am fost uimiți, de fapt. Şi El ne-a uimit, deoarece El a coborât la noi [v. 13]. Dar la fel de mult ne-a surprins atunci când S-a suit la ceruri, conducând firea umană în sânul Sfintei Treimi.
În versetul 14, Sfântul Ioan Evanghelistul, vorbeşte despre înălțarea [acc. KJV, care transpune infinitivul pasiv `u ywqh / nai de GNT] Fiului omului. Dar această înălțare a Domnului, ca şarpele în pustie [v. 14], este expresia satanismului uman care se adresează Domnului.
De ce? Pentru că punerea Sa pe Cruce a însemnat înălţarea Sa, ridicarea Lui mai presus de tot ce este păcătos, nedrept, necurat, nesfânt. Şi este o mare lecție pentru noi, pentru că nu putem urca la Dumnezeu mai înainte de a distruge în noi tot păcatul care ne desparte de El.
Deoarece nu mândria îl ridică pe om la Dumnezeu, ci smerenia. Și coborârea Lui a însemnat smerenia, pentru că El a luat toate ale noastre, afară de păcat, ca să cureţe, să purifice umanitatea noastră şi a fost umplută cu lumină și ridicată înapoi, prin Cruce, la Treime.
Cu alte cuvinte, Crucea nu este sfârşitul vieţii noastre, ci viaţa în lumina Sfintei Treimi care aduce Crucea. Dar fără puterea sfinţitoare a Crucii Domnului nu putem avea viaţă în noi, viaţa Lui veşnică.
Şi ca să moştenim viaţa veșnică trebuie să ne mortificăm poftele şi patimile noastre. Acesta este defapt sensul sărbătotorii de astăzi: să ne umplem de asceză din cauza Celui ce ne-a iubit atât de mult.
Iar cei care nu înţeleg ascetismul ortodox, aceia defapt nu înțeleg iubirea lui Dumnezeu pentru noi şi iubirea noastră pentru El. Pentru că dragostea lui Dumnezeu nu te lasa rece, ci te face viu, iubitor pentru Dumnezeu. Şi acest entuziasm pentru Domnul, este darul Lui, pentru că este iubirea cu care El ne iubeşte.
Versetul al șaisprezecelea vorbeşte despre viaţa veşnică ca o posesie. Dar ea se primeşte de la Cel care o deţine. Şi cum putem primi viaţa veşnică de la Dumnezeu, dacă nu suntem plini de iubire, de iubire sfântă ca a Lui? Pentru că viaţa veşnică este comuniunea cu Dumnezeu. Şi dacă Dumnezeu este iubire, milă, pace, sfințenie, desăvârșire … cum să fie vreo comuniune cu El, fără aceste condiţii interoare fundamentale?
Şi nu degeaba avem, după sărbătoarea nașterii Maicii Domnului, adică după feciorie, o discuţie despre iubirea ca jertfă. Deoarece iubirea care se sacrifică este iubirea pură pentru Dumnezeu.
Și nu este niciun dubiu că dragostea lui Dumnezeu pentru noi este măreață şi curată şi sfântă. Prin urmare, viaţa veşnică este plină de curăție şi curăția este mântuirea noastră.
Şi apoi, ce ne condamnă? Neacceptarea Fiului lui Dumnezeu în vieţile noastre, a Celui care a venit să ne mântuiască (cf. v. 17). Să nu credem în El înseamnă a rămâne sub judecată.
Şi pentru că El vine să ne umple cu dragostea Lui, neacceptarea Lui înseamnă pentru noi o autocondamnare la nefericire. Şi nefericirea este a fi neiubit(ă).
Astfel, nu trebuie să ne bate joc de fericirea noastră, care este mântuirea noastră! Aceasta pentru a ne bucura pe deplin în mântuirea Lui! Pentru că mântuirea noastră în Hristos este judecarea lui Satan şi lumea păcatului, este ridicarea noastră, prin Cruce, la bucuria veşnică. Domnul să ne umple de bucurie şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!
(Traducere după predica părintelui Dorin Octavian Picioruș, alcătuită în limba engleză de Sfinția Sa)
