În atenția PS Ignatie al Hușilor despre presupusa trădare a lui Iisus de către slăbănogul de la Vitezda
Preasfințite Părinte Ignatie,
Mai întâi de toate vreau ca simplu mirean în Biserica Ortodoxă Română să vă mulțumesc pentru toată misiunea frumoasă, rodnică și curată pe care o faceți ca arhiereu al lui Hristos. Vă felicit mai ales pentru lucrarea pe care o aveți înspre apropierea tinerilor de Dumnezeu, căci multă nevoie este de misiune pentru sufletele lor bântuite astăzi de atâtea duhuri ale fărădelegii.
În al doilea rând vreau să vă atrag atenția cu gând bun, asupra predicii pe care ați rostit-o în Duminica a IV-a după Paști, 23 mai 2021, la Tomești, Parohia Bogești, despre slăbănogul de la Vitezda. Predica am citit-o de pe site-ul doxologia.ro (PS Ignatie: „Cel vindecat dă dovadă de o atitudine foarte nepotrivită. Primind atâtea daruri, el se convertește într-un delator”) și am văzut-o publicată și pe site-ul episcopiei pe care o păstoriți.
Spuneți că:
„Hristos primește răspunsul acestui slăbănog și îl vindecă. Atitudinea acestuia este însă una la fel de dezarmantă și dezamăgitoare ca și a celor care erau de față și își vedeau, fiecare, doar de suferința lor. (…) După această întâlnire, slăbănogul dă dovadă de o atitudine foarte nepotrivită. Era un om care a beneficiat de o minune, s-a bucurat de harul tămăduirii, de o atenție specială față de toți ceilalți care erau la scăldătoarea Vitezda. Primind atâtea daruri, el se convertește într-un delator, într-un pârâcios. Cel vindecat se duce la iudei și le spune că Iisus l-a vindecat; El a fost Cel care a încălcat ziua sâmbetei.”
Căutând în tâlcuirile patristice ale acestei pericope evanghelice am aflat că Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Chiril al Alexandriei, Sf. Teofilact al Bulgariei, Sf. Nicolae Velimirovici și Fericitul Augustin îl arată pe acest slăbănog ca fiind un om cu multă răbdare, evlavios, cinstitor de Dumnezeu, binevestindu-și Făcătorul cu multă îndrăzneală și recunoștință înaintea iudeilor. Cât privește acuza că acest om ar fi un trădător o arată ca fiind neîntemeiată aducând mult argumente.
Mai ales Sf. Ioan Gură de Aur și Sf. Chiril al Alexandriei arată că știau de această acuză de trădare adusă de unii slăbănogului, și îi răspund direct.
Iată scrierile lor:
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan, volumul I, Editura Basilica, București, 2016, pp. 340-352:
Fiind aceste paralizat de 38 de ani și văzând în fiecare an pe alții izbăviți, iar pe sine cuprins de boală, nici așa nu a renunțat și a deznădăjduit. Și nunmai întristarea față de trecut, ci și deznădejdea față de viitor era de ajuns ca să-l doboare.
Ascultă, dar cele spuse și înțelege cât de mare era tragedia aceluia! Când Hristos a zis: „Voiești să te faci sănătos?”, acela a răspuns: „Da, Doamne, dar nu am om care să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa.” (Ioan 5, 6-7) Ce ar putea fi mai jalnic decât aceste cuvinte? Ce poate fi mai întristător decât aceste lucruri? Ai văzut inimă zdrobită de boală îndelungată? Ai văzut cum tot focul lui era reținut? Căci nu a rostit nicio hulă, așa cum îi auzim pe mulți spunând în necazuri. Nu și-a blestemat zilele, nu s-a indignat de întrebare, nici nu a zis: „Ai venit să râzi de noi și să ne batjocorești, de întrebi dacă vreau să mă fac sănătos?” ci [i-a răspuns] cu blândețe și cu multă îngăduință: „Da, Doamne.” Nu știa cine era Cel care îl întreba, nici că avea să-l vindece. Și totuși I-a povestit toate cu îngăduință, și nu I-a cerut nimic mai mult, ca și când ar fi vorbit cu un doctor și voia doar să-i arate suferința sa. Poate că aștepta ca Hristos să-i fie de folos în acest sens – adică să-l arunce în apă – și voia să-L atragă prin aceste cuvinte. Dar Hristos ce a făcut? Arătând că pe toate le poate face prin cuvânt, i-a zis: „Ridică-te, ia-ți patul și umblă” (Ioan 5, 8).
(…) Ia seama la covârșitarea înțelepciune a lui Dumnezeu! Căci nu l-a ridicat imediat, ci mai întâi Și l-a apropiat prin întrebare, pregătind calea pentru credința de mai târziu.
(…) Dar de ce nu i-a cerut credință, așa cum a făcut cu orbii cărora le-a zis: „Credeți că pot să fac acestea?” Pentru că acesta încă nu știa lămurit cine era El. Căci nu înainte de a săvârși minunile, ci după aceea făcea aceasta. Cei care văzuseră puterea Lui [vădindu-se] în alte situații pe bună dreptate aveau să audă aceasta. Dar celor care nu-L știau încă, ci aveau să-L cunoască de pe urma minunilor, le cerea credință după [săvârșirea] minunilor.
(…) Tu însă vezi și așa credința paraliticului? Căci, când a auzit: „Ia-ți patul tău și umblă!, nu a râs, nici nu a zis: „Ce înseamnă asta?….” (…) Dar nimic din toate acestea nu a zis, nici nu a gândit, ci, de îndată ce a auzit, s-a și ridicat. Și, făcându-se sănătos, nu s-a arătat nesupus față de Cel care i-a poruncit: ,,Ridica-te, ia-patul tău și umblă!”
Minunat este lucrul acesta, dar cele ce au urmat sunt şi mai minunate. Faptul că a crezut la început, când nimeni nu îi făcea supărare, nu este atât de minunat, dar ceea ce s-a întâmplat mai apoi eu unul zic că este semn de mare curaj: faptul că, atunci când iudeii s-au înfuriat şi se năpusteau asupra lui din toate părţile şi îl împresurau, aducându-i învinuiri şi zicând: „Nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul”, nu numai că a trecut cu vederea furia lor, dar L-a şi propovăduit pe Binefăcătorul lui în mijlocul adunării cu multă îndrăzneală, închizând gura celor care vorbeau cu neruşinare. Când iudeii îl atacau, spunându-i cu mustrare şi obrăznicie: ,,Este Sabat. Nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul”, auzi ce zice: ,,Cel care m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: «Ia-ţi patul tău şi umblă»” nu, ca şi când ar fi zis: ,,Sunteţi nebuni şi v-aţi pierdut minţile dacă îmi cereţi ca pe Cel care m-a izbăvit de o boală atât de îndelungată şi de grea să nu-L consider învăţător şi să nu mă supun tuturor poruncilor Lui”. Dacă ar fi vrut să facă rău, ar fi putut răspunde altfel, cum ar fi: ,,Nu fac aceasta de bunăvoie ci altul mi-a poruncit. Dacă acest lucru este de osândit, osândiţi pe cel care mi-a cerut aceasta şi voi pune jos patul! şi ar fi tăinuit vindecarea. Căci ştia bine că nu atât pentru încălcarea Sabatului, cât pentru vindecarea bolii erau mânioşi.
Dar nici aceasta nu a tăinuit-o, nici aceasta nu a spus-o, nici nu a cerut iertare, ci cu glas tare” a mărturisit şi a vestit binefacerea.
(…) „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti.” Ştiu că sunt unii care îl defăimează pe acest paralitic şi spun că a auzit aceste cuvinte pentru că ÎI învinuise pe Hristos. Deci ce vom spune despre cel de la Matei, care a auzit aproape aceleaşi cuvinte? Căci şi aceluia i-a zis: ,,Iertate îţi sunt păcatele”. De aici se vede că nici el nu a auzit acestea dintr-o astfel de pricină.
Şi acest lucru îl putem înţelege mai bine din cele ce urmează. Căci zice: ,,După aceasta l-a găsit Iisus în templu”. Acesta este semn de foarte mare evlavie. Căci nu a plecat în pieţe sau la plimbare, nici nu s-a dedat desfătării şi nepăsării, ci petrecea în templu. Deşi avea să sufere un atât de puternic atac şi să fie alungat de către toţi de acolo, nimic din toate acestea nu l-a convins să se îndepărteze de templu. Deci, găsindu-l Hristos, după ce a vorbit cu iudeii, nimic de acest fel nu a dat de înţeles. Dacă ar fi vrut să-l învinuiască de aşa ceva, i-ar fi zis: „Iar faci aceleaşi lucruri şi nici după ce te-ai vindecat nu te-ai făcut mai bun?” Însă nimic din acestea nu i-a zis, ci doar l-a asigurat pentru viitor.
Dar de ce nu a pomenit de acestea când a vindecat şchiopi şi ciungi? Eu cred că acestora păcatele le-au pricinuit bolile, iar celorlalţi o neputinţă fizică. Dacă nu ar fi aşa, le-ar fi spus şi celorlalţi cele grăite acestora. De vreme ce această boală este mai grea decât toate celelalte, El îndreptează prin cea care este mai gravă şi pe cele mai mici. Când a vindecat pe un altul şi l-a îndemnat să dea slavă lui Dumnezeu, a făcut acest îndemn nu numai lui, ci, prin el, tuturor. Aşa şi aici, prin cele ce a zis paraliticilor, îi îndeamnă şi îi sfătuieşte şi pe toţi ceilalţi.
În plus, trebuie spus şi faptul că a văzut în sufletul lui multă răbdare şi l-a îndemnat ca pe unul care putea primi porunca, atrăgându-l atât prin binefacerea făcută, cât şi prin frica de relele viitoare, [care ar fi putut să-i pună în primejdie] sănătatea. Vezi lipsa Lui de îngâmfare! Căci nu a zis: ,,Iată, te-am făcut sănătos”, ci: ,,Te-ai făcut sănătos. Să nu mai păcătuieşti!” Şi, de asemenea, nu a zis: ,,Ca să nu te pedepsesc”, ci: ,,Ca să nu-ţi fie ceva mai rău”; Amândouă afirmaţiile le-a formulat impersonal, arătând că vindecarea a venit prin har, nu prin vrednicia omului.
(…) „A plecat deci omul şi a vestit iudeilor că Iisus este Cel care l-a făcut sănătos.” Iată că stăruie în aceeaşi stare de recunoştinţă. Căci nu a zis: ,,Acesta este Cel care a zis: «Ia-ţi patul!»” Pentru că ei aduceau mereu acea presupusă învinuire, el Îl apăra necontenit, vădindu-L pe Doctor şi străduindu-se să-i tragă şi pe alţii şi să-i apropie de El. Nu era atât de nesimţitor încât, după o atât de mare binefacere şi încurajare, să-L trădeze pe Binefăcător şi să spună aceasta cu gând rău. Chiar şi fiară de ar fi fost sau ceva neomenesc şi de piatră, binefacerea [de care a avut parte] şi frica [ de cele viitoare] ar fi fost de ajuns ca să-l reţină. Devreme ce încă îi răsuna în auz ameninţarea, se temea să nu pătimească ceva mai rău, pentru că primise temeinice dovezi despre puterea Doctorului. De altfel, dacă ar fi vrut să-L defăimeze, nu ar fi vorbit despre vindecare, ci despre încălcarea Legii, şi L-ar fi învinuit. Dar nu, nu a făcut aşa, ci L-a vestit pe Binefăcător cu multă îndrăzneală şi recunoştinţă, nu mai puțin decât orbul. Ce a zis acela? „A făcut tină și a uns ochii mei.” Așa și acesta: „Iisus este Cel care m-a făcut sănătos.”
Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan, Editura EIBMBOR, București, 2000, pag. 241-245:
O dovadă clară a bunătăţii nemăsurate a lui Hristos e că nu aşteaptă rugămintea celor în suferinţă, ci, din iubire de oameni, o ia înaintea rugăminţii lor. Căci vine, precum vezi, şi-i oferă ajutorul fără a fi rugat. Iar întrebarea, de vrea să fie scăpat de boală, nu era a unui neştiutor a ceea ce era tuturor vădit, ci a unuia ce voia să trezească în bolnav dorinţa mai caldă de însănătoşire, adică să o dorească cu multă tărie. Apoi întrebarea, dacă vrea să dobândească ceea ce doreşte, are în ea o oarecare asigurare că poate să ofere ceea ce doreşte bolnavul şi că e gata să ofere aceasta, aşteptând de la acela doar cererea harului făgăduit.
„Bolnavul l-a răspuns: Doamne, om nu am ca, atunci când se tulbură apa, să mă arunce în scăldătoare. Până ce vin eu, coboară altul înaintea mea” (In 5, 7)
În jurul zilei Sfintei Cincizecimi, îngerii, coborând din cer, tulburau apa, făcând un zgomot ca semn al prezenţei lor. Şi apa se sfinţea de sfintele duhuri. Şi dacă cineva din mulţimea celor bolnavi ajungea să coboare înaintea celorlalţi, se scula eliberat de povara bolii ce-l chinuia. Căci puterea vin-decării era măsurată numai pentru cel care o câştiga primul. Dar şi aceasta era un semn că folosul Legii, prin îngeri, se extindea numai la unicul neam al iudeilor, nevindecând pe vreun altul. Căci poruncile date prin Moise de la Dumnezeu se predicau până la Berşabe, fiind comunicate prin îngeri în mun-tele Sinai, în jurul zilelor stabilite pe urmă ca Sfânta Cincizecime. De aceea şi apa scăldătoarei nu se tulbura în alt timp, aceasta indicând coborârea sfinţilor îngeri în ea424. Deci slăbănogul,
neavând un om care să-l arunce în apă, se plângea nu numai de boala ce-l stăpânea, ci şi de lipsa celor ce-l puteau ajuta, zicând: „Nu am om care să mă arunce în apă”. El aştepta pe Iisus să-i facă aceasta şi să-l îndrume.
„Îi zise lui Iisus: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată omul s-a făcut sănătos. Şi în ziua aceea era sâmbătă” (In 5, 8-9)
Porunca era potrivită lui Dumnezeu şi era dovada cea mai clară a puterii şi a stăpânirii Lui. Căci nu se roagă pentru scăparea celui ce zăcea de boală, ca să nu pară vreunora că e şi El unul dintre sfinţii Prooroci, ci porunceşte, în chip stăpânitor, ca Domnul Puterilor, să se facă aceasta, spunând bolnavului, ce se bucura, să plece acasă şi să-şi ia patul pe umeri, făcându-se celor ce-l priveau dovadă a puterii Celui ce l-a vindecat. Iar bolnavul împlineşte îndată ceea ce i s-a poruncit şi, prin ascultare şi credinţă, arată realizându-se în el harul atât de dorit.
Iar fiindcă prin cele de mai înainte l-am înfăţişat pe el ca chip şi tip al mulţimii iudeilor, ce se vor tămădui în timpurile din urmă, să cugetăm iarăşi la acest lucru care se va întâmpla, potrivit înţelesurilor expuse înainte.
Hristos face sănătos pe acest om sâmbăta, şi celui însănătoşit îi porunceşte îndată să desfiinţeze obiceiul din Lege, îndemnându-l să umble sâmbăta şi să facă aceasta purtând povara patului, deşi Dumnezeu porunceşte, clar printr-unul dintre Sfinţii prooroci: „Să nu scoateţi poveri din casele voastre în ziua sâmbetei11 (Ier. 17, 21).
Dar să nu spună cineva, de este înţelept, că omul acesta a dispreţuit cu neînfrânare poruncile dumnezeieşti, ci L-a arătat ca un chip pe Hristos şi pe cei ce, în timpurile din urmă ale veacului, vor fi vindecaţi prin ascultare şi credinţă în El. Căci aceasta socotesc că înseamnă sâmbăta, care e ultima zi a săptămânii.
Pentru cei ce au primit vindecarea prin credinţă şi s-au schimbat spre o înnoire a vieţii, nu mai e necesară litera Legii Vechi, ci trebuie părăsită slujirea prin ghiciturile umbrelor. De la aceasta socotesc că, luând prilej şi fericitul Pavel, scrie celor ce după credinţă se întorc iarăşi la Lege: „Dar vă spun vouă că de vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă vor fi de folos”. Şi iarăşi: ”Aţi fost goliţi de Hristos cei ce vă îndreptăţiţi din Lege, aţi căzut din har” (Gal. 5, 2-4) .
„l-au zis deci iudeii celui vindecat: Este sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să ridici patul” (In 5, 10)
Socotesc că şi pentru noi e un prilej foarte potrivit să spunem faţă de acestea: „Iată un popor fără minte şi fără inimă. Ochi au, şi nu văd” (Ier. 5, 21). Ce poate fi mai prostesc ca aceasta, sau mai lipsit de simţire? Căci, deşi se cuvenea să se minuneze, nu văd cu mintea puterea Tămăduitorului. Certându-l amarnic şi neştiind decât aceasta, îl încarcă de vină pe cel ce de abia s-a ridicat din boala îndelungată, poruncindu-i fără pricepere să zacă mai de-parte, cerându-i să cinstească sâmbăta chiar şi prin trebuinţa de-a rămâne bolnav.
„Iar el le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a spus: Ia-ţi patul tău şi umblă” (In 5, 11)
Cuvântul cuprinde în el un înţeles preaînţelept, care respinge totodată cugetarea strâmbă a iudeilor. Căci deoarece, declarând că nu e îngăduit să plece acasă ducându-şi patul, îl învinuiau cu uşurinţă de călcarea Legii pe cel vindecat, în mod necesar el le răspunde acelora, apărându-se, că i-a poruncit lui să umble, Acela care s-a arătat şi Dătătorul sănătăţii. Prin aceasta numai că nu spune: Cea mai mare autoritate o are în a porunci să fie cinstită sâmbăta Cel ce are atâta putere sau har, că m-a scăpat pe mine de boală. Căci, dacă nu se poate atribui oricui această faptă, ci numai lucrării şi puterii dumnezeieşti, cum ar greşi Cel ce a făcut aceasta? Sau cum n-ar socoti că nu se cuvine aceasta lui Dumnezeu, Care ce are putere demnă de Dumnezeu? Un astlel de cuvânt are deci în sine un înţeles amar.
„Deci l-au întrebat pe el: Cine este omul care fi-a spus fie: Ia-fi patul tău şi umblă? Jar cel vindecat nu ştia cine este. Căci Iisus Se dăduse la o parte din mulfimea care era în acel loc. După aceasta, Iisus l-a afl,at pe el în templu” (In 5, 12-14)
Nesăturată e mintea iudeilor de pofta de-a ucide. Se interesează de Cel ce a poruncit, voind să-L facă complice cu cel vindecat în chip minunat. Căci socoteau ei, cu dreptate, că singur Acela trebuia învinuit pentru călcarea sâmbetei, Care a trecut printre laţurile şi cursele lor greu de ocolit şi a ieşit din lăuntrul porţilor morţii. Dar fostul bolnav nu-l poate indica pe Doctorul de care se interesează întrucât Hristos S-a ascuns cu bun rost, ca să ocolească mânia lor fierbinte. Dar nu alege fuga ca unul ce-ar putea să pătimească chiar dacă n-ar voi, ci făcându-ni-Se şi în aceasta pe Sine însuşi pildă.
„Şi i-a zis lui: lată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie mai rău” (In 5, 14)
Cu bun rost renunţând la ascunderea de la început, Hristos Se arată iarăşi, dând fiecăreia dintre acestea timpul potrivit. Căci Cel ce nu putea să greşească nu putea face ceea ce nu are în sine raţiunea cuvenită. Deci Şi-a făcut motiv al convorbirii cu acela îndemnul folositor de-a nu mai păcătui, ca să nu sufere acela de rele mai mari decât cele trecute. Iar prin aceasta îl învaţă că Dumnezeu nu îngrămădeşte în amintirea Sa păcatele oamenilor numai pentru judecata ce va avea lor în viitor, ci-i biciuieşte în chip felurit încă vieţuind în trupuri şi înainte de marea şi tuturor arătata zi a Celui ce îi judecă pe toţi. Iar că de multe ori, greşind şi supărând pe Dumnezeu, suntem bătuţi, ne va mărturisi preaînţeleptul Pavel, zicând: „De aceea mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi mor. Căci dacă ne-am judeca noi înşine, n-am fi judecaţi. Iar fiind judecaţi de Dumnezeu, suntem învăţaţi prin certare, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea” (Cor. 11, 30-32).
„Deci a plecat omul şi a vestit iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos” (In 5, 15)
Li-L vesteşte iudeilor pe Iisus, nu ca, îndrăznind să-I facă vreun rău, să se dovedească necredincios, ci ca, de vor voi si ei să se vindece, să cunoască pe Doctorul vrednic de admiraţie. Observă cum acesta este scopul lui. Căci nu vine să anunţe, cum voiau unii dintre cei ce-L învinuiau, că Iisus este Cel ce i-a poruncit să umble în ziua sâmbetei, ci că este „Cel ce l-a făcut pe el sănătos”. Aceasta înseamnă că n-a făcut nimic altceva, decât să arate ceea ce-L dovedea ca Doctor.
Sf. Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan, Editura Sophia, București, 2009, pp. 143-145
De mirare este răbdarea slăbănogului: „treizeci şi opt de ani” avea în boală şi în fiecare an nădăjduind el a se izbăvi de boală, pândea [vreme pogorârii Îngerului], însă era împiedicat de cei mai tari [mai în putere]. Și cu toate acestea el nu se depărta, nici nu se deznădăjduia. Pentru aceasta, şi întreabă pe el Domnul [,,Voieşti să te faci sănătos?”], vrând ca să ne arate nouă răbdarea omului aceluia. Căci, cu adevărat, nu pentru ca să afle întreabă, căci nu numai de prisos e aceasta, ci şi fără de socotinţă este a întreba pe bolnav de voieşte să se însănătoşească. Deci, precum am zis anume pentru aceasta îl întreabă, ca să ne arate nouă răbdarea omului.
Aşadar, ce zice acela? Cu multă blândeţe Îi răspunde: ,,Aşa, Doarnne cu adevărat, voiesc, însă «nu am om» care să poată «să mă arunce» ·apă”. Nici o hulă nu a grăit drept răspuns, nici nu L-a alungat pe Hristos ca şi cum l-ar fi întrebat o întrebare fără de rost, nici nu şi-a blestemat zi naşterii – precum facem noi, cei puţini la suflet, şi, mai vârtos [ prisosinţă], întru boli mai uşoare căzând-, ci blând şi cu umilinţă îşi dă răspunsul, măcar că nu ştia cine este Cel Care îl întreabă. Însă, poate [slăbănogul] socotea numai aceasta: că îi va fi lui de folos Hristos ca să-l pogoare în apă, şi, prin graiurile acestea, voieşte să-L tragă la sineşi şi să-plece [spre ajutor].
Şi nu i-a zis Hristos: ,,Voieşti să te vindec?”, ca să nu se pară că Se făleşte.
Porunceşte [Domnul] să-şi „ia patul”, vrând să fie încredinţată minunea pe care o făcuse, ca nimeni să nu socotească că acel lucru vreo nălucire. Căci, dacă mădularele lui nu s-ar fi întărit [împuternicit] adevărat şi foarte tare [cu prisosinţă], nu ar fi putut să-şi poarte patul. Şi nu cere de la el credinţă mai înainte de vindecare, precum de la alții oarecare (Matei 9, 28; Marcu 5, 36; 9, 23; Luca 8, 50; Ioan 11, 40), pentru că încă nu Îl văzuse pe El făcând vreun semn [vreo minune]; căci, și de la aceia de la care cerea Domnul credinţă, nu mai înainte de minuni cerea de la ei credinţă, ci după ce făcuse înaintea lor minunile.
Şi, vezi, cum de îndată ce a auzit, îndată a şi crezut? Căci nu s-a îndoit întru sineşi, nici nu a zis: ,,Oare nu este bârfitor Acesta Care întru această clipă îmi porunceşte să mă scol? Treizeci şi opt de ani am în boală şi nu am dobândit vindecare, şi acum aşa, de îndată, să mă scol?” Nimic de acest nu a zis, ci, crezând, ,,s-a sculat”.
Iar „sâmbăta” îl vindecă, învăţându-i pe oameni ca în alt chip [fel] să înțeleagă rânduielile Legii, şi nu prin înţelegerea trupească a încetării din lucruri să li se pară că ei cinstesc sâmbăta, ci prin depărtarea de la cele rele. Fiindcă nu oprea Legea a face bine cuiva sâmbăta” -, Legea fiind a lui Dumnezeu, Care pururea face bine.
Se cuvine a ne minuna de îndrăzneala cea către iudei a acestui om, căci stând ei asupra lui şi zicându-i: ,,Nu ţi se cade ţie a-ţi lua patul, din pricina sâmbetei”, el cu îndrăzneală Îl propovăduieşte pe Făcătorul său de bine: „Cel Ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis”, ca şi cum ar fi zis unele ca acestea: ,,Bârfiţi şi grăiţi nebuneşte, poruncindu-mi mie ca să nu mă plec Celui Care m-a izbăvit de o boală atât de îndelungată şi grea”.
Iar oarecare [ unii], din ceea ce a zis Domnul: ,,De acum să nu mai greşeşti”, socotind [cugetând, chibzuind] hotărăsc [afirmă] că pe acest „slăbănog îl ştia Domnul că avea să-L arate pe El şi să-L vestească iudeilor
după ce L-a aflat pe El în templu; şi anume pentru aceasta zice: ,,De acum să nu mai greşeşti”. Însă nu este întru acest fel, deoarece se vede că este cucernic omul, căci zice Evanghelistul] că ,,Iisus l-a aflat” pe el ,,în templu”. Căci, de n-ar fi fost cucernic, la desfrânare şi la desfătare s-ar fi dat pe sineși acasă alergând, şi ar fi scăpat de turbarea iudeilor și de răspunsurile pe care le cereau. Dar nici una dintru acestea nu l-au plecat pe el să se depărteze de la templu, ci încă şi după ce L-a cunoscut pe Iisus, vezi cum cu bună cunoştinţă Îl vesteşte pe El iudeilor. Căci nu zice că Iisus este Cel Care mi-a zis să-mi iau patul” – adică ceea ce voiau aceia să audă ci: ,,Cel Care m-a făcut sănătos” – adică ceea ce ei nu sufereau să audă, greşeală socotind [a fi] dezlegarea sâmbetei.
Iar dacă iudeii „goneau [prigoneau]” pe Domnul, cu ce greşea întru aceasta omul care L-a arătat pe El lor? Căci el cu bună socotinţă Îl propovăduia pe Vindecătorul, ca şi pe ceilalţi să-i tragă la credinţă; iar dacă aceia Îl „goneau [prigoneau]” pe Făcătorul de bine, a lor este greşeala.
Sf. Nicolae Velimirovici, Predici la Penticostal, pp.15-21 format electronic (Predică la duminica a IV-a după Paști – despre minunea de la scăldătoarea Vitezda):
Acesta era un om foarte, foarte bolnav. Boala care ţine treizeci şi opt de zile li se pare oamenilor că nu are sfârşit, atunci ce se poate spune despre o boală care ţine de treizeci şi opt de ani? Cât de grabnic sau cât de încet trece timpul depinde de starea şi firea noastră. Ceasurile de fericire au aripi, pe când ceasurile de suferinţă au aripile tăiate, şi adesea nu au nici picioare. Unui paralitic timpul i se pare oprit pe loc; lui i se pare că timpul este la fel de nemişcător precum este şi el. Dacă înmulţeşti această vreme de treizeci şi opt de ani de boală de cel puţin trei ori, vei obţine cu aproximaţie adevărata durată a timpului pentru omul care este sănătos, mişcător, plin de viaţă şi cu bucurie multă. Acest paralitic a petrecut ceea ce ar însemna un veac întreg pentru omul sănătos, zăcând în patul său şi împingând mai degrabă timpul înaintea lui decât să fie el împins de timp.
Ce răbdare biruitoare avea acest om! Ce osteneli peste puterile omului, ca să se târască până la scăldătoare atunci când îngerul Domnului tulbura apa! Ce nădejde neclintită în tămăduirea lui – de la zi la zi, de la an la an; dar şi de la deceniu la deceniu! Chiar dacă acest bolnav suferea atât de mult pentru păcatele sale, noi nu putem decât să ne minunăm de el; şi, gândindu-ne la el, nu putem să nu ne gândim la mulţimea de oameni slabi – bărbaţi şi femei, tineri şi tinere – din zilele noastre care, sub o apăsare cu mult mai mică şi de o lungime mai mică, îşi ridică mâinile împotriva vieţilor lor, plecând în lumea cealaltă ca sinucigaşi.
(…) Se poate pune întrebarea: de ce Domnul nu i-a pus acestui bolnav obişnuita întrebare: “Crezi tu asta?” De ce nu a căutat în el credinţa, aşa cum a făcut El cu mulţi alţii? Dar credinţa acestui suferind nu este mai mult decât lămurită? El a zăcut vreme de treizeci şi opt de ani cu răbdare în locul acesta, cu nădejdea de a primi ajutor din cer. Asta înseamnă nu numai că el crede în lucrarea minunată a îngerului lui Dumnezeu; într-un fel, el crede şi în Domnul Iisus, deşi nu-L numeşte Domn. Da, Doamne, eu vreau să mă vindec, dar “Eu nu am om“.
(…) El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? Iată încă o dovadă a celei mai mari orbiri a iudeilor şi a fanatismului lor faţă de ziua de sâmbătă! Omul care a fost vindecat vorbeşte mai întâi despre vindecarea sa, ca despre lucrul cel mai de preţ, şi apoi despre ducerea patului său ca fiind de preţ mai mic; în vreme ce pe iudei nu-i interesează de loc vindecarea sa, viaţa sa. Ar fi fost firesc, după auzirea răspunsului, să-l întrebe: “Cine este omul care te-a vindecat?” Dar nu; ei întreabă numai despre cealaltă problemă, mai mică şi măruntă: Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? Vedeţi cum a ajuns în stricăciune Poporul Ales? Vedeţi bălăriile care au crescut pe câmpul unde s-au născut odinioară Moise, Isaia şi David? Vedeţi cum, cucernicia iudeilor cea înflăcărată de odinioară s-a schimbat în pândirea celor care ţin sâmbăta, şi cum slujba preoţească a Dumnezeului Celui viu au sucit-o schimbând-o într-o supraveghere poliţienească împrejurul statuii zeiţei numită “sâmbăta”?
Atunci omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos. El spune aceasta cu bună credinţă şi scopul cel mai bun. El a fost întrebat despre Iisus, şi crede că trebuie să răspundă la întrebare. În acelaşi timp, el simte că îi este dator cu aceasta Binefăcătorului său, şi astfel el crede că trebuie să-I facă cunoscut numele fiecărui om, mai ales celor care au întrebat despre El. Zăcând treizeci şi opt de ani şi gândindu-se numai la durerea sa, sărmanul om nici măcar nu putea visa cât de rele erau inimile celor care se iscodeau cele despre Iisus. Cum ar fi putut el bănui că întrebau de El, nu ca să-I aducă slavă, ca unui făcător de minuni ci ca să-L ucidă ca pe un stricător al legii sâmbetei?
Observaţi aceasta: el merge şi spune iudeilor că Iisus l-a făcut pe el sănătos. El este stăpânit de gândul vindecării sale şi de Vindecătorul său, pe când iudeii erau stăpâniţi de ziua de sâmbătă şi de încălcarea legii sâmbetei. Poate că, în aceste clipe neobişnuite, el nu face deosebirea între ceea ce gândeşte el despre Iisus şi ceea ce gândesc iudeii despre El. El socoteşte că gândurile lui sunt şi ale lor, gândurile sale măreţe şi înflăcărate despre venirea lui Dumnezeu şi minunea pe care a lucrat-o în el, şi de aceea nu poate desluşi gândurile lor strâmte şi răutăcioase, că ei se ascund ca şerpii sub frunze. Gândurile lui sunt de slăvire a Domnului Iisus, Binefăcătorul său, şi cele ale iudeilor sunt de ucidere a Lui, căci se spune: iudeii … căutau să-L omoare (Ioan 5:16). De ce vor ei să-L omoare? Pentru că El este singurul om pe care L-a văzut bolnavul de la Vitezda în aceşti treizeci şi opt de ani? Da; din această pricină, şi de asemenea pentru că El este singurul Om care pune preţ mai mare pe viaţa unui om decât pe statuia moartă care este zeiţa iudeilor, adică ziua de sâmbătă.
Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia lui Ioan
(In 5, 10) Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul.
Ei nu l-au acuzat pe Domnul nostru că vindecase în zi de sâmbătă pentru că El ar fi răspuns că dacă un viţel sau un asin al lor ar fi căzut într-un puţ, ei l-ar fi lăsat acolo în zi de sâmbătă? Ci ei s-au adresat omului care îşi căra patul, ca şi cum ar fi spus: “Chiar dacă vindecarea nu a putut fi întârziată, de ce să poruncească lucrarea?”. El îşi ia scut autoritatea vindecătorului lui: “Cel care m-a vindecat este cel care mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă” însemnând: “De ce nu primesc poruncă, dacă am primit şi vindecarea de la El?”
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia lui Ioan, 17.10, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
Mai sunt și alți Sfinți Părinți care se referă direct la episodul vindecării slăbănogului de la Vitezda, dar nu afirmă nimic despre faptul că acest om l-ar fi trădat pe Iisus Hristos ci își orientează discursul spre alte teme teologice: botez, iertarea păcatelor, suferință, boală, etc: Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Ignatie Briancianinov, Sf. Teofan Zăvorâtul, Sf. Ambrozie al Milanului, Sf. Grigorie de Nazianz, Eftimie Zigaben, etc. Totuși această trădare ar fi fost una demnă de luat în seamă și de comentat.
De asemenea Preasfinția Voastră mai afirmați că:
„Mai dezolantă și mai neduhovnicească este atitudinea acestui slăbănog după ce este vindecat. În sinaxarul duminicii de astăzi ni se spune că acest slăbănog a fost cel care i-a dat o palmă lui Iisus în fața lui Caiafa, în timpul Pătimirilor. Atitudinea slăbănogului este mai de plâns decât a celor care erau de față la scăldătoare și care se angrenaseră într-o competiție a egoismului.”
Am consultat sinaxarele din Penticostar și iată ce am aflat:
În Penticostarul editat în 1936, la Duminica a IV-a după Paști, Sinaxarul se spune astfel:
„Iar după aceea l-a aflat pe el Iisus în biserică și i-a zis: Iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greșești, ca să nu-ți fie ție ceva mai rău. Unii socotesc că pentru aceea i-a zis așa Domnul, că acela era să dea după aceea lovire lui IIsus, când era să stea înaintea Caiafei arhiereul și mai rea ispită a slăbănogirii de acolo să moștenească în focul de veci, nu treizeci și opt de ani numai, ci pururea muncindu-se. Dar Domnul mai ales a arătat, că i s-a întâmplat lui boala slăbănogirii din păcate. Însă nu vine toată boala din păcate, ci și din neputința firii și din mâncare fără măsură și din cele fără de folos și din altele multe. Deci, înțelegând slăbănogul că Iisus este Acela care l-a făcut sănătos, a spus aceasta iudeilor.”
Iată textul pe larg:
Sinaxarul din Penticostarul editat în 1936 nu confirmă acest zvon că slăbănogul vindecat l-ar fi trădat pe Iisus.
În Penticostarul editat în 1973, la Duminica a IV-a după Paști, Sinaxarul se spune astfel:
„După aceasta Iisus l-a aflat în templu, și i-a zis: „Iată te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai greșești, ca să nu-ți fie ție mai rău”. Unii zic, fără să aibă însă dreptate, că Hristos ar fi spus aceasta, deoarece acesta avea să-L lovească mai târziu peste obraz, atunci când Iisus se va găsi în fața arhiereului Caiafa, și că din cauza aceasta, el urma să primească pedeapsa focului veșnic, mai rea decât aceea pe care o avusese mai înainte, mergâd în ea, nu numai treizeci și opt de ani, ci de-a pururea. Mai adevărat este însă că, prin aceste cuvinte, Domnul a arătat că suferința slăbănogirii i-a venit acestuia de pe urma păcatelor, căci nu toată suferința vine de pe urma păcatelor, ci și din boală naturală, din lăcomia de mâncare, din nepăsare, ca și din multe alte pricini.”
Iată textul pe larg:
Sinaxarul din Penticostarul editat în 1973 e mai clar în această privință și neagă clar acest zvon zicând: „unii zic fără să aibă dreptate”.
În Penticostarul editat în 2012, la Duminica a IV-a după Paști, Sinaxarul se spune același lucru ca și cel din 1973:
„După aceasta Iisus l-a găsit în templu, și i-a zis: „Iată te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai greșești, ca să nu-ți fie ție mai rău”. Unii zic, fără să aibă însă dreptate, că Hristos ar fi spus aceasta, deoarece acesta avea să-L lovească mai târziu peste obraz, atunci când Iisus se va găsi în fața arhiereului Caiafa, și că din cauza aceasta, el urma să primească pedeapsa focului veșnic, mai rea decât aceea pe care o avusese mai înainte, mergâd în ea, nu numai treizeci și opt de ani, ci de-a pururea.
Mai adevărat este însă că, prin aceste cuvinte, Domnul a arătat că suferința slăbănogirii i-a venit acestuia de pe urma păcatelor, căci nu toată suferința vine de pe urma păcatelor, ci și din boală naturală, din lăcomia de mâncare, din nepăsare, ca și din multe alte pricini.”
Concluzie
Predica pe care ați rostit-o este contrară felului în care tâlcuiesc Sfinții Părinți amintiți mai sus acest episod evanghelic. Precizarea că sinaxarul duminicii acesteia spune că slăbănogul ar fi un trădător este o eroare, așa cum observăm în sinaxarele editate în ultimul secol de Biserica Ortodoxă Română și apărute cu binecuvântatea Sfântului Sinod din care faceți parte.Nu știu de unde a pătruns această eroare până astăzi în predicile unor clerici.
Duhul în care tâlcuiesc Sfinții Părinți acest pasaj este unul mult mai firesc, mai blând, mai curat și argumentele multiple din textul Evangheliei aduse de ei, arată evident că slăbănogul a avut intenții bune de la început până la sfârșit, și ultima vizită înaintea iudeilor a avut ca scop să-L mărturisească cu bucurie pe Cel ce l-a vindecat.
Pentru că ați făcut această predică publică pe un canal media atât de urmărit (Doxologia.ro), ajungând la mulți oameni, vă rugăm să ne aduceți lămuriri despre adevărul acestei tâlcuiri. Cui să dăm crezare? Preasfinției Voastre sau Sfinților Părinți de mai sus?
Dacă aveți alte surse care să demonstreze acest zvon, vă rugăm să ni le aduceți înainte și să ne lămuriți această greșită înțelegere a acestui episod.
Cred că este de datoria tuturor membrilor Sfântului Sinod la un loc, și a fiecăruia în parte, dar și a tuturor clericilor să dea mărturie despre Adevăr, și să nu accepte perpetuarea în poporul binecredincios a unei tâlcuiri greșite.
Vă mulțumesc că ați avut răbdare să citiți această lungă scrisoare.
Vă încredințez iarăși de încrederea și cinstea pe care v-o port pentru tot ceea ce ați făcut până acum ca păstor bun al lui Hristos.
Aștept cu interes răspunsul Preasfinției Voastre.
Autor: Claudiu Balan
