Pregăteşte-te să primeşti ceea ce ai cerut

Am citit ceva foarte interesant într-o carte. Autorul spunea acolo că tot ce are omul în mintea şi în inima lui va înfăptui la un moment dat. Toate gândurile, dorinţele, visele, plăcerile, patimile, rautăţile, în concluzie, tot ce are omul bun sau rău în el, când va avea ocazia, le va înfăptui. Când viaţa îi va pune la dispoziţie mijloacele sau situaţia propice atunci acele gânduri şi dorinţe vor deveni realitate.

De aceea Sfinţii Părinţi spun că prima treaptă a păcatului e păcatul cu gândul. Un gând păcătos e o faptă rea în viitor, de aceea pâna ca gândul să devină realitate, el trebuie şters din mintea noastră. Pâna ca patimile din sufletul nostru să devină faptă trebuie să le ştergem de tot. Dar cum oare? Prin voinţa noastră şi prin Dumnezeu care lucrează cu harul Său în noi. Noi trebuie să vrem să alungăm patimile iar Dumnezeu prin taina spovedaniei şi prin Sfânta Euharistie ni le şterge.

Acelaşi autor al cărţii spunea că odată ce am cerut ceva lui Dumnezeu prin rugăciune, să ne pregătim fizic şi psihic să primim ceea ce am cerut. Dacă ai pierdut ceva prin casă, un obiect de care aveai nevoie mare, şi L-ai rugat pe Dumnezeu să te ajute să-l găseşti, atunci trebuie să te pregăteşti să dai de acel obiect cât mai repede. Asta ce înseamnă? Că trebuie să cauţi în continuare şi să nu te îndoieşti nici o clipă că-l vei găsi. Atitudinea noastră, a celor ce cerem lui Dumnezeu ceva, de multe ori e să cerem şi apoi să ne îndoim: Oare îmi va da? Oare îmi este de folos? Oare m-a auzit Dumnezeu?

Domnul Hristos ne aduce aminte că la împlinirea unui lucru cerut lui Dumnezeu noi contribuim în aceeaşi măsură cu El. Noi jumătate, El jumătate. Noi cerem El împlineşte, dar cu o singură condiţie: să credem tot timpul că ce am cerut, El Tatăl nostru cel bun, din dragoste v-a împlini. Domnul Hristos ne spune să mergem un pas mai înainte:

„De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea.”

Deci imediat după ce am cerut să fim sigur că am şi primit. E ca şi cum i-aş cere mamei ceva, iar ea pentru că mă iubeşte mult, îmi promite că-mi va da tot ce am cerut. Atunci e normal că n-o să mă-ndoiesc, pentru că mama mă iubeşte şi mi-a oferit mereu ce-i mai bun. Deci iubirea mamei e o garanţie pentru mine că ce am cerut voi primi.

Cu cât mai mult oare, iubirea lui Dumnezeu e o garanţie pentru noi că vom primi ce am cerut?

În Biblie găsim multe cazuri în care cei ce au crezut în Dumnezeu au şi acţionat crezând că vor primi tot ce li s-a promis. Mai jos am aşezat cuvintele excepţionale ale Sfântului Apostol Pavel care demnostrează prin argumente, prin fapte concrete cum cei care au crezut în Dumnezeu au şi acţionat în consecinţă:

„Prin credinţă, luând Noe înştiinţare de la Dumnezeu despre cele ce nu se vedeau încă, a gătit, cu evlavie, o corabie spre mântuirea casei sale; prin credinţă el a osândit lumea şi dreptăţii celei din credinţă s-a făcut moştenitor.

Prin credinţă, Avraam, când a fost chemat, a ascultat şi a ieşit la locul pe care era să-l ia spre moştenire şi a ieşit neştiind încotro merge.  Prin credinţă, a locuit vremelnic în pământul făgăduinţei, ca într-un pământ străin, locuind în corturi cu Isaac şi cu Iacov, cei dimpreună moştenitori ai aceleiaşi făgăduinţe; Căci aştepta cetatea cu temelii puternice, al cărei meşter şi lucrător este Dumnezeu. Prin credinţă, şi Sara însăşi a primit putere să zămislească fiu, deşi trecuse de vârsta cuvenită, pentru că ea L-a socotit credincios pe Cel ce făgăduise. Pentru aceea, dintr-un singur om, şi acela ca şi mort, s-au născut atâţia urmaşi – mulţi „ca stelele cerului şi ca nisipul cel fără de număr de pe ţărmul mării”. Toţi aceştia au murit întru credinţă, fără să primească făgăduinţele, ci văzându-le de departe şi iubindu-le cu dor şi mărturisind că pe pământ ei sunt străini şi călători. Iar cei ce grăiesc unele ca acestea dovedesc că ei îşi caută lor patrie. Într-adevăr, dacă ar fi avut în minte pe aceea din care ieşiseră, aveau vreme să se întoarcă. Dar acum ei doresc una mai bună, adică pe cea cerească. Pentru aceea Dumnezeu nu Se ruşinează de ei ca să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a gătit lor cetate. Prin credinţă, Avraam, când a fost încercat, a adus pe Isaac (jertfă). Cel ce primise făgăduinţele aducea jertfă pe fiul său unul născut! Către el grăise Dumnezeu: „Că în Isaac ţi se va chema ţie urmaş”. Dar Avraam a socotit că Dumnezeu este puternic să-l învieze şi din morţi; drept aceea l-a dobândit înapoi ca un fel de pildă (a învierii) Lui. Prin credinţa despre cele viitoare a binecuvântat Isaac pe Iacov şi pe Esau. Prin credinţă Iacov, când a fost să moară, a binecuvântat pe fiecare din fiii lui Iosif şi s-a închinat, rezemându-se pe vârful toiagului său. Prin credinţă Iosif, la sfârşitul vieţii, a pomenit despre ieşirea fiilor lui Israel şi a dat porunci cu privire la oasele sale. Prin credinţă, când s-a născut Moise, a fost ascuns de părinţii lui trei luni, căci l-au văzut prunc frumos şi nu s-au temut de porunca regelui. Prin credinţă, Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, Ci a ales mai bine să pătimească cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă dulceaţa cea trecătoare a păcatului, socotind că batjocorirea pentru Hristos este mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, fiindcă se uita la răsplătire. Prin credinţă, a părăsit Egiptul, fără să se teamă de urgia regelui, căci a rămas neclintit, ca cel care vede pe Cel nevăzut. Prin credinţă, a rânduit Paştile şi stropirea cu sânge, ca îngerul nimicitor să nu se atingă de cei întâi-născuţi ai lor. Prin credinţă au trecut israeliţii Marea Roşie, ca pe uscat, pe care egiptenii, încercând şi ei s-o treacă, s-au înecat. Prin credinţă, zidurile Ierihonului au căzut, după ce au fost înconjurate şapte zile.

Prin credinţă Rahav, desfrânata, fiindcă primise cu pace iscoadele, n-a pierit împreună cu cei neascultători. Şi ce voi mai zice?

Căci timpul nu-mi va ajunge, ca să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftae, de David, de Samuel şi de prooroci, care prin credinţă, au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă; unele femei şi-au luat pe morţii lor înviaţi. Iar alţii au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere; Alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare;  Au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului. Şi toţi aceştia, mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa, pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea.”

(Claudiu)