Skip to content

11 Comentarii

  1. Iustin
    februarie 27, 2013 @ 7:30 pm

    Un articol folositor… Doamne ajută!

    Reply

  2. Carol
    februarie 27, 2013 @ 10:37 pm

    Cand vine ispita e cam greu sa te mai lupti cu ea, e bine sa te pazesti dinainte.

    Virgiliu Gheorghe spunea ca el cand vorbeste cu o femeie de exemplu, nu o intreaba „ce faci” ci ” ce faceti”, daca e casatorita, ca asa intervine ispita, intotdeauna in astfel de relatii e bine cand avem de a face cu cupluri si in special cu cei casatoriti sa vedem jumatati dintr-un intreg, parte care apartine cuiva, ca sa nu intervina ispita.

    Daca ati citit Don Quijote, povestea de dragoste dintre sotul ideal, femeia ideala, fidela, care se termian tragic, atunci cand sotul isi pune cel mai bun prieten sa o curteze, in timp ce el pleaca de acasa.

    Prietenul a simtit ca nu o sa aisa bine, incearca sa il convinga ca nu si nu, apoi o viziteaza asa cum vorbise cu prietenul cat timp e plecat zi de zi, se indragosteste de ea, ii face curte, ea rezista virtuos 1 saptamana, apoi cad in pacat, si incep sa se ascunda….. Si totul fara voia lor…..

    Reply

  3. irvin
    februarie 28, 2013 @ 7:03 am

    e urata aceasta pofta/ispita iar lupta impotriva ei e grea!

    Reply

  4. Boitos
    februarie 28, 2013 @ 7:05 am

    Adulterul incepe de la educatia de acasa.Ma refer la cei 18 ani de educatie, nu doar la 7.Pt ca un copil sau un tanar se educa pana pe la vreo 18 ani.
    Deci prin urmare cum vede un tanar in casa parintilor lui asa va face i el ( in cele mai multe cazuri ).
    Daca isi vede sau stie ca parintii lui au avut amanti atunci incepe sa creada ca asta e ceva normal, si asa e viata normala.Chiar daca merg la Biserica.
    Adulterul nu incepe ( sau nu se invata doar de cand te-ai casatorit ) ci de cand esti tanar.
    Este f greu pt o persoana care se casatoreste (indiferent de varsta ) sa fie fidela partenerului sau de viata, daca inainte a avut la activ alte cateva persoane, cu care a stat, asa in casatorie de proba, sau a avut relatii intime.
    Fiecare dintre ele era un presupus viitor partener de casatorie.
    Si acum fiind intr-o casatorie apare monotonia, plictiseala, problemele, copii, griji si mai ales obligatii, de cate inainte putea fugi oricand, doar inchizand usa dupa el.
    Eu vad adulterul ca pe o evadare din mediul casniciei, exact asa cum inainte se poate fugi dintr-o relatie.
    Numai ca este mult mai simplu sa ai o amanta ( amant ) , deoarece pe o casnicie apar presiuni sociale, economice.Nu iti poti permite sa ai un divort ( cum ar fi normal in cazul adulterului ) dar iti poti permite o amanta ( amant ).
    Din pacate societatea este plina de astfel de cazuri, si inceputul isi are radacinile din tineretile fiecaruia.
    Si pana la urma adulterul nu este imbracat in haina iubirii de aproapele. Deoarece nu mi se pare normal sa iti iubesti sotia ( sotul ), copii, parintii, ca si pe vecinul de langa tine, sau prietena ta.Sunt iubiri separate, care au izvoare diferite si fiecare cu alt continut.

    Reply

  5. Claudiu Balan
    februarie 28, 2013 @ 8:38 am

    Salut Simona,

    Ai dreptate și educația influențează foarte mult și deasemenea și relațiile pe care tânărul le-a avut până la căsătorie.

    Titlul articolului spune de fapt: „Adulterul poate îmbrăca uneori în mintea unui creștina haina iubirii de aproapele” adică să ai impresia că tu trebuie să ajuți o anumită persoană, trebuie să-i fii alături și defapt treptat tu cazi în mrejele ei și îți înșeli soțul sau soția.

    Cât privește iubirea pe care trebuie s-o arătăm aproapelui, ea este aceeași față de toți oamenii, fără excepție.

    Reply

  6. pantelimon
    februarie 28, 2013 @ 2:37 pm

    Un articol foarte bun si folositor. Asa este, adulterul distruge tot , am exemple multe in jurul meu, cazuri dramatice as putea spune. Din pacate traim intr-o societate in care se promoveaza desfraul.Eu nu pot sa-mi imaginez ce s-ar putea intampla in mintea mea sa ajung sa-mi insel sotia.

    Reply

  7. Claudiu Balan
    februarie 28, 2013 @ 3:49 pm

    Salut Pantelimon,

    La cei cu conștiința trează ispita nu vine așa deodată, ci subtil, și erodează în timp, puțin câte puțin. Dacă ești nevoit să petreci timp mult cu o femeie, la servici, sau în alte circumstanțe… atunci e foarte posibil să fie ispitit.

    Oricum cred că putem din start să avem un comportament cuviincios față de persoanele de alt sex, impunându-le și lor un comportament asemănător.

    Reply

  8. Cristina Ghenof
    martie 4, 2013 @ 9:15 am

    Pofta trupească vine la oameni uneori:

    1. Din mulţimea sângelui, alteori

    2. Din hrană sau băutură prea multă, din somn mult şi din răsfăţare, apoi

    3. Din lucrarea diavolului,

    4. Din clevetire şi

    5. Din înălţarea minţii, când cel nepătat se înalţă întru sine, socotindu-se mai vrednic decât alţii. Pe unii din aceştia din urmă îi slobozeşte Dumnezeu să cadă, pentru a-şi veni întru simţire din smerenie, făcându-li-se cu asta pricină de mântuire. Căci cel mândru, până nu cade, nu se smereşte.[14]

    Desfrânarea se poate săvârşi: a) în cuget, adică prin închipuiri şi pofte; b) prin cuvinte şi fapte, c) după rânduiala firească, când se face în afara căsătoriei, d) împotriva rânduielii naturale, ca în păcatele sodomiţilor, care este aşezat între păcatele strigătoare la cer, e) după persoanele care o săvârşesc: desfrânare simplă, incest, adulter şi sacrilegiu.”

    “Demonul preacurviei îl sileşte pe om să poftească trupuri diferite.”
    Desfrânarea este un păcat foarte grav. Patericul îl numeşte cădere, şi aşa cum zice Sfânta Scriptură este păcatul ce îl facem în trup, care este templu al Duhului Sfant.
    Din desfrânare se naşte nesocotinţa, orbirea minţii, iubirea de sine, ura lui Dumnezeu, alipirea de cele materiale, groaza de moarte etc.
    Desfrânarea este o degradare, o sinucidere şi are ca urmare degradarea trupească, istovirea acestuia, degenerare biologică etc.
    Din cauza desfrânării suferă neamurile, se nasc copii bolnavi mintal, se înnebuneşte (vezi sifilisul) etc., dar cea mai gravă consecinţă este pierderea mântuirii.

    Reply

  9. Cristina Ghenof
    martie 4, 2013 @ 9:16 am

    Ca Terapeutică a Desfranarii, Părinţii Pustiei recomandă:

    1. Rugăciunea: “un frate a întrebat pe avva Agathon pentru păcatul curviei şi i-a răspuns aceluia: mergi, aruncă neputinţa ta înaintea lui Dumnezeu şi vei afla odihnă.” (Agathon, 21); “2. Postul: “un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând: ce voi face, părinte, că pântecele meu mă supără şi nu pot să-l opresc? De aceea zburdă trupul meu. Zis-a lui bătrânul: de nu vei pune întru el frică şi post, nu vei îndrepta paşii tăi pe cărarea lui Dumnezeu,” (VI, 34)

    3. Răbdarea: “un ucenic foarte supărat şi necăjit de dracul curviei a zis: da-mi Doamne răbdare ca să pot purta cu mulţumire această ispită..” (VI, 5)

    4. Nădejdea: “un frate oarecare, ce trăia în Enat, în mănăstirea Alexandriei, a căzut în păcatul desfranarii, dar fratele cu nădejdea şi cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a pocăit şi s-a mântuit.” (VI, 24)

    5. Luarea aminte la cauza patimii şi tăierea acesteia: “daca curvia se luptă cu trupul tău, s-a pornit războiul asupra ta din desfătare, sau din somn mult, sau din mândrie, sau de te socoteşti pe tine mai bun decât pe altul, sau ai osândit pe cineva când greşea. Fiindcă afară de acestea nu se luptă omul spre curvie.” (VI, 42)

    6. Înfrânarea simţurilor şi a gândului: “un bătrân, care mergând pe un drum, a văzut urme de femeie pe nisip. Iar el mergând, tot astupa cu piciorul acele urme, zicând: ca nu cumva să le vadă vreun frate neputincios şi din vederea acestora să înceapă a-l supăra gândurile şi războiul curviei.” (VI, 18)

    7. Fuga de prilej: “zicea ucenicul lui avva Sisoe, către dânsul: părinte, ai îmbătrânit, să mergem de acum aproape de lume. I-a zis lui bătrânul: unde nu este femeie, acolo să mergem. Deci i-a zis lui bătrânul: la pustie du-mă!” (Sisoe, 3)

    8. Fuga de compania sexului opus: “zis-a un bătrân: sarea este din apă şi când se apropie de apă, se topeşte şi piere! Aşa şi omul, din femeie este născut şi de se va apropia de ea, se va topi şi va pieri.”(VI, 27)[15].

    9. Taina Spovedaniei este Taina în care Dumnezeu iartă, prin duhovnic, păcatele crestinilor care se căiesc sincer si le mărturisesc la scaunul spovedaniei, în fata preotului.. Spovedirea gandurilor, cat mai deasa si mai amanuntita, face pacatul sa nu prinda radacini in fiinta noastra.

    10. Taina Sfintei Euharistii este leacul cel mai puternic. Sfanta Impartasanie (Euharistia sau Cuminecatura) este Taina in care, sub chipul painii si al vinului, se impartaseste crestinului insusi Trupul si Sangele lui Iisus Hristos, spre iertarea pacatelor si spre viata de veci, infatisandu-se totodata, real si nesangeros, jertfa de pe Cruce a Mantuitorului. Ea da putere in lupta cu ispita si este foc curatitor de pacate.

    Reply

  10. Cristina Ghenof
    martie 4, 2013 @ 9:37 am

    Dragostea imbraca mai multe forme:
    1. Dragostea „AGAPE”- iubesti dezinteresat, fara a astepta ceva in schimb de la cel pe care-l iubesti.Este minunat sa te stii iubit astfel. Este si mai minunat sa iubesti astfel! E una din inaltatoarele momente ale vietii. Pur si simplu iubesti si esti iubit asa cum esti, fara a ti se cere nimic in schimb. Este dragostea crestina. Este imposibil a iubi Agape si a ramane indiferent. Aceasta dragoste te invita la fapte. Indiferenta si lipsa cuvintelor omoara dragostea. Conditia iubirii este „a face” si nu „a simti”. In orice stare ai fi, ai nevoie de dragoste si trebuie sa raspunzi la fel. Acest fel de a iubi nu pune conditii si are la baza nevoia celuilalt de a fi inteles, iubit, iertat si apreciat. Este inteligenta si responsabila, in acelasi timp. Este un act de vointa, insemnand a iubi pentru ca celalalt are valoare in ochii tai si nu pentru ca a castigat prin vreun merit. Implica ascultare si o continua crestere. Ajunge sa dea totul si abia atunci traieste cu adevarat. E cea mai minunata stare pe care o poti trai! Pentru ca poti incepe singura dragoste care depinde de o singura persoana: de tine.

    2. Poti avea dragoste „PHILEO”- pentru prieteni, ajutandu-i, ascultandu-i,
    destainuindu-te. Ai un umar pe care sa plangi si pe care sa lasi urme de fericire. Esti atras de caracterul celuilalt. Philea daruieste, dar asteapta sa si primeasca. E plina de bunatate si nu este egoista. Se manifesta prin respect si nu se bucura atunci cand cel iubit cade, ci-l ajuta sa se ridice. Pentru ea este importanta „bucuria noastra”.

    3. Dragostea ”STORGE” – este prima dragoste pe care o simte omul pentru familie, pentru primul animal, pentru un anume loc. Este o afectiune fireasca,daruita oricui si la orice ti se pare frumos. E un sentiment placut, dar ea asteapta sa i se dea, ca apoi sa daruiasca.

    4. Dragostea „EROS”- este dragostea erotica, senzuala, avand la baza placerea personala. Este sentimentul indreptat spre cealalta persoana, care afirma „Te iubesc, pentru ca ma satisfaci!”. Are la baza atractia pentru o anumita persoana, pentru ca la ea ai gasit acel ‘ceva’ dorit de tine, care ti-a placut.
    Cand a disparut acesta, a disparut si ea si poti spune cu usurinta „Nu te mai iubesc”. E o dragoste frumoasa, dar ii place ca sa primeasca ea mai intai si doar apoi sa daruiasca. Daca este pusa in situatia de a nu primi, se supara.
    Eros este o dragoste conditionata de comportamentul celuilalt. Deviza ei este „Dau doar daca mi se da” si-i pasa de „bucuria mea”. Pentru ca Eros sa nu dispara dupa ce a aparut, trebuie sa inveti sa-l iubesti pe celalalt in primele 3 feluri.

    Reply

  11. Cristina Ghenof
    martie 4, 2013 @ 9:48 am

    Primirea gandului de ispita este primul pas inspre infaptuirea pacatului. De aceea trebuie sa avem tot timpul trezvia mintii si sa luptam cu gandul rau, care este extrem de insidios, de viclean.
    Parintele Cleopa ne vorbea despre cele 12 trepte ale pacatului:

    1.Dumnezeu a dat putere omului să facă toată fapta bună, şi dacă nu vrea să facă fapta bună, are păcat.
    A doua treaptă a păcatului este când cineva face binele, dar cu scop rău.
    Sfântul Ioan Damaschin spune aşa: “Binele nu este bine, când nu se face spre bine.” […] Bunăoară vă dau un exemplu: Ciineva face fapta milosteniei cu scopul de-a fi lăudat de oameni, sau rugăciunea, sau altă faptă bună, care nu priveşte spre slava lui Dumnezeu, ci spre alt scop oarecare lumesc, acea faptă bună este fără suflet. Trupul faptei bune este lucrarea ei, iar sufletul sau viaţa ei este scopul, dacă scopul este bun şi drept.

    În treapta a doua a păcatului este şi lucrarea cea cu lipsă a faptei bune. Când cineva face fapta bună, dar n-o face desăvârşit, ci cu lipsă. Toată fapta bună trebuie să se facă desăvârşită şi plină, nu cu ştirbire. […]

    A treia treaptă a păcatului este bântuiala lucrului celui rău.
    Atunci când vine momeala gândului celui rău în minte. Îi vine omului un gând de curvie, sau de mânie, sau de ucidere, sau de mândrie, sau de slavă deşartă, sau de viclenie, sau de zavistie, sau de ură, sau de răzbunare, sau, în sfârşit, orice gând pătimaş şi rău, când bântuieşte mintea omului, aceasta este a treia treaptă a păcatului.

    A patra treaptă a păcatului este consimţirea sau unirea.
    Când unim mintea noastră cu gândurile pătimaşe care le-am amintit mai sus, sau cu oricare alt gând de păcat. Păcatul vine mai întâi simplu în mintea noastră. Orice gând pătimaş, să zicem: femeie, bani, slavă, n-ar fi un păcat. Este momeala gândului simplu al păcatului. Dar când noi gândim la femeie şi începem a ne uni cu gândul, oarecum cu patimă, şi la bani, şi la slavă, şi la orice, am trecut atunci cu mintea în treapta a patra a păcatului. […]

    A cincea treaptă a păcatului este lupta.
    Lupta se dă de aici pe toate treptele păcatului. Lupta este aceea când omul a consimţit cu mintea să stea de vorbă cu păcatul, cu gândul pătimaş, gândul păcatului, şi îndată, fiind pătruns de frica lui Dumnezeu, începe a se lupta, a-l scoate din minte, vede că nu-i bun. […] În această treaptă se încaieră la luptă trei minţi: mintea drăcească, mintea omenească şi mintea sfintelor puteri.
    Diavolii trag mintea noastră spre rău, spre păcate; sfintele puteri sau îngerii, spre gânduri bune; iar mintea omului stă în mijloc şi de bună voie se pleacă spre bine sau spre rău. În acest timp, cât mintea noastră se luptă, fie primind gândurile rele, fie pe cele bune de la îngeri, lupta aceasta în mintea omului este vrednică sau de cununi, sau de pedeapsa veşnică.

    A şasea treaptă a păcatului, care este învoirea.
    Dacă a cedat de bună voie după această luptă să se învoiască cu gândul pătimaş, cu gândul păcatului, a trecut acum în treapta a şasea a păcatului şi trece de bunăvoie de la învoire la imaginaţie şi începe să şi le închipuie.

    A şaptea treaptă este păcatul cu mintea.
    După ce omul a primit un gând pătimaş, începe a se îndulci cu mintea. Omul de la gând începe a-şi imagina păcatul. […] N-ai păţit niciodată, când stai la rugăciune şi e cineva care te urăşte şi ai ciudă pe el, parcă te sfădeşti cu el? Parcă dacă ar fi acolo de faţă, i-ai zice ceva. Acum mintea este în luptă în treapta a şaptea. […]
    Când vei vedea că vin acestea prin imaginaţie, începe să-ţi dea război cu idolii păcatului. Vezi ce spune Sfânta Sinclitichia: “Idoli au stătut şi m-am împotrivit!” Toate păcatele în treapta a şaptea se fac idoli, se închipuiesc. Pe tabla împăratului minţii, al imaginaţiei, apar: femei, oameni care ne urăsc, bani, socoteli, ţi-aduce aminte din urmă, fel de fel. Oare nu păţin noi acestea? Care n-a păţit şi nu păţeşte acestea în toată clipa?
    Eu, păcătosul, le păţesc, poate voi sunteţi scutiţi. Cine nu-şi închipuie păcatul cu mintea? Şi crezi că-i uşor păcatul cu mintea! Să nu crezi că-i uşor! […] Dacă păcatul cu gândul n-ar fi fost greu, zice Sfântul Efrem Sirul, n-ar fi socotit Hristos, Însuşi Cuvântul şi Înţelepciunea lui Dumnezeu, preacurvie întru poftă de muiere şi ucidere întru a urî pe fratele. Ce zice? Cela ce priveşte o femeie, spre a o pofti pe dânsa, iată a preacurvit cu dânsa întru inima sa. Iată preacurvie nevăzută! Numai cu gândul. Cela ce urăşte pe fratele său, ucigaş de om este! […]
    Deci în treapta a şaptea omul păcătuieşte cu mintea prin imaginaţie, după ce s-a învoit cu gândul în treapta a şasea.

    Treapta a opta a păcatului este păcatul cu lucrul
    Treapta a opta este mai grea. De-abia în această treaptă omul păşeşte la păcatul cu lucrul.
    Unul care-i luptat de duhul curviei, sau de-al răzbunării, sau de-al iubirii de arginţi, sau de-al iubirii de slavă, sau de-al mândriei – că toţi suferim de acestea în toată clipa – până în treapta asta s-a luptat cu gândul. De ce învaţă Sfinţii Părinţi: “Paza minţii, paza minţii!” ? […] În această lucrare de pază a minţii este o lucrare de geniu pentru călugări. De aceea spune Sfântul Isihie Sinaitul în Filocalie: “Nimeni, care nu are paza minţii, nu va scăpa de căpeteniile tartarului în vremea morţii şi în vremea când trece prin vămi.” Pentru ce? Dacă n-ai păzit mintea, el a fost preacurvar nevăzut toată viaţa, şi ucigaş, şi iubitor de argint, şi iubitor de slavă, şi mândru, dar el n-a ştiut. El zace în adâncul păcatelor şi nu le-a simţit din cauza nesimţirii. […] Deci el, până a ajuns în treapta a şaptea a păcatului, s-a luptat nevăzut, iar acum trece la păcatul văzut cu lucrul. În treapta a opta a păcatului omul cedează şi începe cu trupul să săvârşească păcatul cu lucrul.

    Treapa a noua a păcatului este obişnuinţa sau obiceiul
    Un duhovnic bun, la mărturisire, ştie pe cel păcătos în ce treaptă este. Dacă-l întrebi aşa: “Moşule, sau mătuşă, sau soră, de ce fumezi?” “Părinte, m-am obşnuit cu ţigara!”, deodată îţi spune că e în treapta a noua. Că el n-a căzut o dată în viaţă. El spune că s-a obişnuit cu ţigara, că ţine tabachera cam aproape. […] Deci îl cunoşti de la această vorbă în ce treaptă este, adică în treapta a noua. Acestea sunt trepte mai grele de-acum. Treapta a noua este obiceiul păcatului.

    Treapta a zecea este deprinderea păcatului, nu-i obicei.
    Omul din treapta a noua face păcatul din când în când din obişnuinţă, dar în treapta a zecea îl face mereu; s-a deprins să păcătuiască. Treapta a zecea a păcatului este cea mai periculoasă, pentru că păcatul devine a doua fire, a doua natură. Omul fuge la cârciumă şi la pahar vrând-nevrând. “Măi, da lasă-te de beţie, de fumat, uite că eşti bolnav! Te duci în gheenă, uite îţi pierzi şi mintea, şi trupul, şi sănătatea! Îţi pierzi toate dacă mai bei! Ţi-a spus şi doctorul, îţi spune şi duhovnicul!” “Nu, domnule, m-am deprins! Eu, dacă nu beau un păhar de vin sau de rachiu, nu mai pot să trăiesc!” […] În treapta a zecea păcatul devine a doua natură. Este aproape ceva firesc, natural la el. Şi ca să întorci un om de pe treptele acestea la pocăinţă, îţi trebuie mai mare luptă. În treapta a şaptea, a opta, dacă a căzut o dată, se întoarce uşor. În treapta a noua mai greu, că a început să se obişnuiască. În treapta a zecea este mult mai greu să se întoarcă. S-a deprins şi nu se lasă până nu face păcatul. El este cum zice marele Apostol Pavel: Cine face păcatul, este rob al păcatului. L-a robit păcatul şi-l duce la lucrarea păcatului, vrând-nevrând. […]

    Treapta a unsprezecea a păcatului este deznădejdea
    Aceasta este şi mai periculoasă. Omul în treapta a unsprezecea, ce zice când vede că nu se mai poate opri de beţie, sau de muieri, sau de păcate trupeşti, sau de înjurat, sau de furat, sau de fumat, sau de alte răutăţi, şi cade în deznădejde, că el n-ar să se mai poată opri? “Nu mă mai iartă Dumnezeu, dacă eu nu mă pot opri de la păcat!” Aici este cumpăna cea mai mare. Că zice: “Nimic mai rău şi mai tare ca deznădăjduirea!” De aceea se spune duhovnicului: “Ia aminte, o, vânătorule de suflete, duhovnice, de la aceste trei trepte să te sârguieşte să întorci sufletele mai tare înapoi: de la obişnuinţă, de la deprindere şi de la deznădejde. Deznădejdea este lângă moarte.” […] Diavolul bate cu paloşul deznădejdii, care este cel mai grozav păcat, adică deznădejdea de mila lui Dumnezeu, care este păcat împotriva Duhului Sfânt.

    Treapta a douăsprezece a păcatului este sinuciderea
    În treapta a douăsprezece se întâmplă ceea ce s-a întâmplat cu Iuda şi Cain. Cain, când a căzut în deznădejde, a zis: Mai mare este păcatul meu, decât a mi se ierta mie! În loc să ceară iertare de la Dumnezeu, a început să se sfădească: Cain, unde e fratele tău, Abel? Dar ce, eu am păzit pe fratele meu? În loc să zică: “Doamne, am greşit!”, s-a luat la ceartă. […] Omul cel rău, dacă mereu zace în păcate, de la o vreme culmea relelor îl duce la sinucidere, să-şi ia viaţa, că nu mai poate suporta mustrarea conştiinţei.
    Aici este ceea ce spune Proorocul David: Întru mustrări, pentru fărădelegi ai pedepsit pe om şi ai subţiat cu un păianjen sufletul lui. În treapta a unsprezecea, atâta nădejde mai are el, ca pânza unui păianjen. Olecuţă de nădejde. Dacă mai vine paloşul satanei şi o taie şi pe asta, fuge şi se spânzură, ori se îneacă, că nu-l mai iartă Dumnezeu. Deci treapta a douăsprezecea este sinuciderea. Este ceea ce spune Apostolul Pavel: Plata păcatului este moartea.

    Din Ne vorbeşte Părintele Cleopa, vol.6

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *