Un preot cu adevărat modern sau îndemnul la trăirea unicității
Când a murit părintele Galeriu mă aflam în prag de vacanță… Mă gândeam la cu totul alte lucruri decât la plecarea sa. Deși de mai multe luni țintuit la pat, îmi părea nemuritor.
Se strânsese lume ca în noaptea de Înviere, în acea zi de 13 august 2003, la biserică Sfântul Silvestru din Bucureşti. Piaţa din faţa bisericii era înţesată de circa 2500-3000 de credincioşi fremătători. Un murmur general se făcea auzit: „A murit un sfânt!”. Era o încredinţare de obşte. Şi oare nu era aşa? Nu trimiseseră, oare, românii, un nou sol jertfitor, dintre cei mai de seamă, la Împărăţie, la Dumnezeu? Ca să Se milostivească în continuare…
Câte o boare alinătoare, parcă trimisă de Părintele, mai domolea, din când în când, dogoarea zilei.
Cuvintele slujbei cădeau grele de sensuri… Gândul la Părintele te făcea mai atent la ele.
Pe undeva, în fiecare, se insinua întrebarea: „Dacă Părintele Galeriu a murit, pe noi ce ne mai aşteaptă?”. Totuşi, până la urmă, rămân mereu înfipte în noi, tainice, dorinţa şi speranţa scăpării de moarte.
Dar, mai înainte de înmormântare, fuseseră nopțile de priveghere. Nimic mai duios și mai luminos ca acestea. Bătălia pentru cititul la Psaltire… Fiecare și-o dorea, dar nu era timp fiind atât de mulți, să citească fiecare câte o catismă. Probabil ca cei mai mulți dintre cei prezenți trecuseră pe sub patrafirul său.
Fără îndoială, Părintele Constantin Galeriu a fost, pentru epoca noastră, cel mai cunoscut preot al Bucureştilor, dacă nu al întregii ţări1. Probabil că a avut mai mulţi ucenici decât oricare alt preot din timpul nostru.
Părintele Galeriu nu poate fi rememorat decât dinamic, în mişcările sale fizice şi spirituale. El poate fi foarte lesne vizualizat, deoarece totul la el, fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare atitudine erau extrem de pregnante, de decupate.
Gesturi ample, largi… Mâna susţinând mantia pe o parte, mâna prin barbă, mângâiatul şi prefiratul ei, atragerea atenţiei în timpul predicării, cu ambele mâini sprijinite la tâmple sau suspendate în aer… Făcuse actorie în studenţie şi păstrase un pic de ştiinţă de actor, pe care o folosea cu plăcere şi cu dibăcie… De aici, şi o anume dialogare retorică sau semi-retorică…
Dar toată această nevinovată actorie era debordată de firescul extraordinar al iubirii sale, ce-l făcea să pară un soi de copil etern şi înţelept.
Vorbe. ”Da, da…”, mângâindu-și prelungit prelunga barbă și dând afirmativ, grav, din cap, purtat de propriile-i cercetări interioare, căutând răspunsurile cele mai bune… Nimeni nu era acuzat. Pentru orice om aflat într-o situaţie dificilă, prin căderea sau căderile lui, singura plângere a părintelui, făcută cu un ton foarte grav, compătimind, era: „Sărmanul!”. Respirând apăsat, de parcă ar fi purtat o mare povară.
Sunt, la români, poveşti care se referă la timpul când Dumnezeu umblă pe pământ cu Sfântul Petru. Mersul Părintelui Galeriu prin casele oamenilor mi se pare că era unul asemenea celui al Sfântului Petru, din acele poveşti. Cât despre Hristos, era şi El totdeauna acolo, cu o prezenţa nevăzută, dar extrem de pregnantă, de vie.
Cu Părintele Galeriu se putea vorbi direct. Primea reproşuri şi observaţii fără să se supere, cu un zâmbet cald şi plin de înţelegere.
Era un om cu precădere al inspiraţiei retorice, şi numai în secundar al scrisului. Nu avea nici destul răgaz pentru scris. De aceea, când scria, prefera, de multe ori, s-o facă dictând, că odinioară Apostolul Iubirii, Ioan, care îşi dicta Evanghelia lui Prohor. Adesea a avut vreun secretar sau vreo secretară de încredere, care-i nota gândurile şi apoi, corectate şi întregite, le bătea la maşină. Spontaneitatea-i era o permanentă („Acum mi-a venit gândul acesta!”). Era dăruit cu o memorie fantastică. Ştia sute de nume pe dinafară. La spovedanie, la rugăciunile de dezlegare, deşi cei prezenţi erau cu zecile, îi pomenea sfinţia sa pe toţi, nu îi punea să-şi spună singuri numele, cum se procedează îndeobşte în astfel de situaţii. Şi câtă mângâiere când, om de tot smerit fiind, te cheamă cineva (şi nu oricine!) pe nume, când chemarea aceasta este făcută astfel încât să înţelegi că eşti foarte preţios lui Dumnezeu.
A fost, neîndoios, Părintele Constantin Galeriu un preot întru care Dumnezeu a binevoit. Toate spusele şi faptele sale erau seminţe aruncate spre rodire bogată. Un om pentru toate mediile. Intra în tot felul de locuri înfruntând, din această cauză, critici pripite sau îndreptăţite, cu gândul că pretutindeni este ceva de salvat, ceva de răscumpărat, şi că lucrul acesta nu este posibil decât cu asumare de riscuri şi cu jertfă neprecupeţită. Credea că iubirea însoţită de rugăciune poate birui în încercările cele mai temerare. Dar, totuşi, adesea parcă se lăsa prea mult exploatat.
Ocupa locul, îl locuia deplin, îl marca. Era irezistibil şi inconfundabil. Polariza societatea în care se afla. Reuşea să se impună în cele mai diferite medii, poate şi pentru că răspundea unei imagini virtuale a oricărui om despre preotul ideal. Avea ceva din preoţii interbelici, dar era în acelaşi timp extrem de modern, ca modalitate de abordare a misiunii, şi ca lecturi. (…)
Avea ştiinţa iubirii. Ştia să iubească fără să stârnească gelozii. Toţi suntem într-un fel „fiii lui Zevedei”, iar mama fiilor lui Zevedei este ascunsă în fiecare om: fiecare ar dori să se bucure a sta la loc de frunte, lângă Hristos sau lângă un ucenic ales al Lui, înainte să se gândească dacă este capabil să bea acelaşi pahar amar şi să poarte o cruce pe măsură. Mulţi îşi vor fi dorit să fie consideraţi fii privilegiaţi, iar el a ştiut să facă din fiecare un fiu privilegiat sau o fiică privilegiată. Căpătase puterea de a stabili o relaţie intim personală cu foarte mulţi oameni. Fără să stârnească invidii reciproce. Dumnezeu nu stârneşte gelozii cu iubirea Lui. Tot aşa, şi părinţii îmbunătăţiţi, care au realizat mai abitir asemănarea cu El.
A stat un an şi jumătate pe ceea ce se numeşte, îndeobşte, pat de suferinţă. În situaţii din acestea, te poţi gândi că omul este mai puţin prezent şi nu continuu conştient. Adevărul este că, la o privire atentă, astfel de situații, când este vorba de un om îmbunătățit, tocmai acum parcă Dumnezeu este Elmai prezent, compensând. La Părintele, lucrul acesta era vizibil. Cu toate că Părintele Galeriu vorbea cu dificultate şi imobilitatea îl stânjenea vizibil, era de o trezvie excepţională şi foarte activ în relaţii. Spusele-i deveneau mărgăritare testamentare.
Era de observat, de pildă, bucuria de a binecuvânta. Până la sfârşit. Din fericire, mâna dreaptă îi rămăsese validă şi o folosea cu fervoare, cu frenezie chiar, în acest scop. Graiul acela minunat al mâinilor sale…
Când a fost internat, pentru un timp mai lung, la Spitalul Municipal, mi s-a transmis să încerc să fac în aşa fel, încât să-l viziteze Părintele Patriarh Teoctist şi să-l spovedească. Nu ştiu de ce şi cum se trăsese concluzia, în familia Părintelui, că eu aş avea mare trecere la patriarh. (Poate că aveau un temei să creadă asta, dar eu nu-l știu) Ascultător, am transmis la secretariatul patriarhului această sugestie. Şi patriarhul s-a dus, nu singur, ci însoţit de Înalt Preasfinţitul Gherasim al Râmnicului. Acesta a fost acela care, până la urmă, l-a spovedit, ca fiind un pic mai în vârstă decât Preafericitul Teoctist, care a aşteptat în acest timp, răbdător, pe culoar. Se pare că vizita această l-a bucurat tare mult pe Părintele. Pe de altă parte, solicitarea familiei de a fi adus patriarhul mărturiseşte despre dragostea pe care Părintele Galeriu, la rândul lui, o avea pentru patriarh.
Îmi stăruie continuu în memorie, proaspete, cuvintele îndemn spuse la penultima întâlnire, când se afla în căsuţa parohială, imobilizat la pat: „Trăieşte-ţi unicitatea!”. Desigur, suntem persoane, suntem unici oricum, dar ce voia să spună Părintele era cu mult mai mult. Unicitatea trebuie trăită, împlinită… Şi nu numai unicitatea personală, ci şi unicitatea într-o relaţie, unicitatea unei relaţii.
Cu acelaşi prilej, mi-a mai spus ceva surprinzător, memorabil: „Eu nu sunt un om al apelor liniştite, al calmului. Eu sunt un om viforos!”. Dincolo de părintele blând şi mereu disponibil, infinit răbdător şi îngăduitor, gata să mângâie şi să ostoiască pe oricine avea nevoie, se afla un om cu trăiri intense, aprinse, patetice chiar, confruntându-se cu mari întrebări existenţiale. Desigur, rămânând mereu şi întru toate duhovnicesc… Nu cred că sunt prea mulţi cei cărora le-a făcut cunoscut acest lucru…
Cam cu trei săptămâni înainte de a muri, cineva a venit să-mi transmită acest mesaj: „A zis că-ţi duce dorul!”. Îl cam abandonasem, la un moment dat… Mă duceam extrem de rar pe la „Sfântul Silvestru”. Credeam că are destui fii duhovniceşti şi destulă lume în jurul lui. Totuşi, îmi ducea dorul…
E bine ca preotul, atunci când el a fost unul emblematic pentru parohia respectivă, şi nu numai pentru ea, să fie înmormântat în preajma bisericii în care a slujit, lângă zidurile ei. În cazul Părintelui Galeriu, a fost dorință şi stăruinţă din partea parohiei, a fost înţelegere din partea patriarhului şi, atunci, lucrul acesta s-a împlinit. Şi ce loc de pace şi de bucurare este frumosul mormânt al Părintelui Galeriu, câtă mângâiere aduce celor ce se aşează câteva minute lângă el sau şi celor care numai trec pe stradă, pe lângă el, şi-l privesc din apropiere, de peste gard.
Când îţi pleacă cineva drag, important ţie, la Domnul, te cutreieră tot felul de amintiri, de momente de graţie când ai fost împreună cu cel plecat. Prima mea întâlnire cu Părintele Galeriu s-a petrecut în primăvara anului 1975, când tocmai pornisem să-mi caut un duhovnic. Unul dintre cei recomandaţi, ca posibili de luat, era Părintele Galeriu. Cum eram foarte râvnitor la vremea acelor începuturi ale mele întru ale creştinismului, am ajuns la „Sfântul Silvestru” într-o duminică, de la începutul utreniei, când biserica era încă aproape goală. Părintele a venit după mine. Iar când a intrat în biserică, spre surprinderea mea, s-a îndreptat direct spre mine, ca şi când m-ar fi cunoscut de mult. Lucrul acesta m-a impresionat tare şi m-a bucurat copilăreşte. Am schimbat câteva cuvinte, eu m-am prezentat un pic. De atunci, legătura a rămas definitivă. (…)
Avea un aspect monahal, venind dintr-o vădită vocaţie de acest tip. Mai mult chiar, componenta monahală îi era una centrală. Ea se răsfrângea în gesturi şi în privirea-i de înţelept. Toate, parcă, întru îmbrăţişare. Avea o mare dragoste de mănăstiri şi de monahi. Dar, totodată, în chipul cel mai firesc, avea şi mare nevoie de lume, căci nu pustia era mediul cel mai propice lucrării lui. De fapt, se poate spune despre el că purta, impunător, monahismul în mijlocul lumii, misionar. Mi-aduc aminte cum o dată am avut binecuvântarea să ajung la Sihăstria, când era şi el acolo. Am plecat pe dealuri, spre stâna mănăstirii, o mică ceată, compusă din Părintele Cleopa, Părintele Galeriu, Mihai Urzică, un profesor universitar de la Iași, Anca și Mihai Sârbulescu, socrii mei… Însărcinată în multe luni, soția mea n-a urcat până la capăt. Părintele Galeriu stătea modest, mai în umbră, Părintele Cleopa era, ca de la sine înţeles, vioara întâi. Din când în când, în anumite chestiuni teologice mai complicate, minunatul monah îl consulta, totuşi, întru aprobare, pe Părintele Galeriu. Acesta confirma în felul în cre-l confirmă un ucenic bun pe maestrul său. Ce peripatizări, ce cuvinte de folos! Pe sub câte un copac, pe drum, la stână, unde am fost primiţi ca la Mamvri. A fost o zi de pregustare a raiului…
După ce ne-am mutat în apartament nou, prin anul 1978 sau 1979, ne-am gândit să facem o sfeştanie, la care să fie prezenţi şi să slujească trei dintre preoţii care ne erau cei mai apropiaţi: Părintele Iulian Stoicescu, care ne era duhovnic, Părintele Dumitru Stăniloae şi Părintele Constantin Galeriu. Bineînţeles, erau de faţă mai toţi prietenii noştri apropiaţi. A fost o concentrare de duh extraordinară. Părintele Galeriu a venit, ca de obicei, ultimul, cu oarece întârziere, când aproape era să pornim slujbă fără el. Tacit, i s-a lăsat Părintelui Stăniloae rolul şi rostul de protos. Ceilalţi doi se comportau parcă în diaconi. Spuneau ecteniile, făceau partea cea mai mare a slujbei, Părintelui Stăniloae lăsându-i-se citirea Evangheliei şi câteva rugăciuni mai importante. Părintele Iulian era foarte emoţionat de prezenţa Părintelui Stăniloae şi nici nu-i venea să se aşeze, stătea sprijinit, ca într-o strană, de o ladă de zestre puţin mai înaltă. Pentru Părintele Stăniloae, o sfeştanie era o slujire cu totul rară. Dintre toţi, Părintele Galeriu era cel mai în largul lui. Cum era prima sfeştanie de casă nouă, Părintele Iulian ne-a desenat peste tot, pe pereţi, nişte cruci frumoase şi destul de mari, care au stăruit încurajator mult timp, până la următoarea zugrăvire mai serioasă.
Întârzierile Părintelui… Erau proverbiale! Ele nu se petreceau dintr-o obişnuinţă sau dintr-o lentoare. Nu, ele erau rezultatul crizei permanente de timp. Părintele voia să rezolve prea multe solicitări, voia să-i împace desăvârşit pe toţi şi, atunci, intra, în chip firesc, în criză de timp, criză care, prin acumulare, creştea mult spre sfârşitul unei zile de lucrare necontenită. Mi-amintesc două dintre aceste întârzieri, care puteau avea implicaţii mai mari.
Una a fost cu prilejul botezului băiatului meu, Ioan. Botezul se făcea în ultima zi a anului, pe 31 decembrie 1978, la biserica Flămânda (de pe strada Olimpului nr. 17), unde slujea duhovnicul meu, Părintele Iulian Stoicescu. Noi țineam neapărat să fie prezent şi Părintele Galeriu. Ştiind cât de lungi erau slujbele la „Sfântul Silvestru”, precum şi distanţa dintre cele două biserici, programasem botezul ceva mai târziu. Lumea venise şi aştepta şi tot aştepta, iar Părintele nu mai şosea. Şi noi nu ştiam ce se întâmplă, dacă mai vine sau nu. (Deh, nu existau telefoane mobile…) Părintele Iulian era cel mai calm, părintele Gheorghe Sârbu, co-slujitor la Flămânda, dimpotrivă, cel mai impacientat… După vreun ceas de la ora preconizată, a sosit valvârtej şi Părintele Galeriu, i-a îmblânzit pe toţi cu cuvintele, cu binecuvântările şi cu surâsul său de copil nevinovat… Şi a fost un botez cum se cuvine. Seara era Revelionul. Cu acest prilej, am organizat şi mica „agapă” în familie, şi cu câţiva prieteni foarte apropiaţi. L-am invitat şi pe Părintele Galeriu, care a venit spre miezul nopţii, a stat un timp cu noi, a discutat cu multă răbdare, cu unul şi cu altul, în modul cel mai direct, cel mai neprotocolar cu putință… Prezenţa lui ne-a fericit!
O altă întârziere s-a petrecut cu prilejul unei emisiuni pe care o realizam la un moment dat la Radio România Cultural. Se chema „Invitatul special”. Seara de vineri, la fiecare două săptămâni, era dedicată religiei, alternativ cu filosofia. L-am invitat la un moment dat şi pe Părintele Galeriu. Ca să fiu sigur că ajunge la timp, i-am spus că mă duc să-l iau cu o maşina, cu trei sferturi de oră înainte de începutul emisiunii.
El mi-a spus că este suficient să mă duc cu o jumătate de oră înainte. M-am dus, totuşi, mai repede cu vreo 40 de minute, aşteptând ca el să iasă cu 30, așa cum îmi spusese. Stăteam în maşină, extrem de îngrijorat, căci la ora aceea traficul era infernal. Când s-a făcut ora preconizată, m-am dus să văd ce se întâmplă. M-am încrucişat cu o doamnă care atunci ieşea din casă şi care mi-a spus că Părintele tocmai s-a dus să se odihnească. Am rămas interzis, cum se spune în jargon. Să înnebunesc şi mai multe nu! Intru în casă foarte agitat şi dau peste doamna Argentina, care mă ia la rost, că suntem tot timpul pe capul Părintelui, că nu-i respectăm timpul de odihnă… Ce să-i mai explic? Nu era dispusă să asculte nimic. Vedeam deja emisiunea compromisă. Eram disperat. Totuşi, pe la fără 20, iese şi Părintele, calm, zâmbitor, aranjat. În sfârşit, am plecat. Până la Radio, erau mai multe variante de drum. Trebuia aleasa nu atât cea mai scurtă, cât cea mai degajată. Şi unde nu începe Părintele să-l dirijeze pe fiul meu, ca un vechi automobilist, într-un Bucureşti supra-aglomerat şi plin de sensuri unice. Am ajuns în ultima clipă, nici nu am mai avut timp să ne tragem sufletele. A ieşit o emisiune foarte bună. La sfârşit, m-am trezit reproșându-mi mie însumi că sunt un om fără credinţă, că nu am avut încredere în Părintele, că m-am enervat pe el…
Minunate mai erau serile de luni, la biserica Sfântul Silvestru, când, după slujbă, Părintele făcea cateheze, interpretări, prelegeri în legătură cu o temă sau alta. Atmosfera era de o nepământească pace şi intensitate, în acelaşi timp.
La un moment dat, Părintele Galeriu a vrut să ia lecţii de engleză. A rugat-o, în acest sens, pe o ucenică de-a lui, prietenă bună de-a noastră, Ioana Novac. Aceasta ne explica amuzată cum se desfăşurau aceste lecţii, care s-au dovedit, până la urmă, a fi avut mai mult folos duhovnicesc pentru ea, decât eficiență pedagogică pentru Părintele. Ele constau în citirea şi traducerea unui text, de teologie, cel mai adesea. Tot timpul apăreau tot felul de întreruperi, datorită numeroaselor solicitări exterioare. Apoi, Părintele era tot timpul tentat să filosofeze în legătură cu anumite cuvinte şi expresii din textul citit, ţinând să-i explice el profesoarei cum stă treaba, care-i traducerea corectă.
Spre miezul zilei de 22 decembrie 1989, după noaptea aceea cu morţi eroice, l-am întâlnit în zona Inter – Universitate, unde, la locurile de carnagiu, stăruiau încă pete de sânge, cu lumânări aprinse şi flori în jurul lor. Lumea era fericită, dar şi îngrozită, în acelaşi timp, de grozăvia jertfelor celor ucişi. Părintele s-a oprit în fiecare loc, a îngenuncheat, a rostit rugăciuni şi ectenii, a spus cu mulţimea rugăciunea Tatăl nostru. Era extraordinar de pătruns de gravitatea momentului!
Când m-am dus să fac doctoratul la Paris, la „Saint-Serge”, aveam nevoie de o recomandare din partea Patriarhiei. Aşa este cutuma. Pentru ca Patriarhia să-mi dea această binecuvântare, avea nevoie, la rândul ei, de recomandările a doi profesori de la Facultatea de teologie. Pentru una dintre ele m-am gândit la Părintele Galeriu. Totul avea un mare grad de formalism. De obicei, cel care avea nevoie de o asemenea recomandare făcea textul, apoi îl supunea unei minime corecturi, după care profesorul o semna. Nu era el cel care-şi bătea capul. Cu Părintele n-a mers aşa. Textul propus de mine nu i s-a părut bun. Mi-a spus el ce trebuie să scriu, ceva cam ditirambic la adresa mea (cât de minunat eram eu…). Am încercat să protestez, dar n-a fost chip. M-a chemat într-o duminică dimineaţa, înainte de slujbă (când nu era de rând), ca să semneze hârtia. O făcusem după indicaţiile lui exagerate, dar s-a pus pe îndelungă corectare. Erau zece rânduri, dar nimic nu mergea… Pur şi simplu, nu-i ieşea! Mi-a spus că aşa este el, exigent şi cu cel mai mic text. Într-un târziu, s-a făcut ora de mers la biserică şi a amânat rezolvarea. Nu m-am mai întors la el, m-am dus la părintele Constantin Cornitescu, decanul din acel moment al Facultăţii de Teologie, care mi-a semnat-o imediat, în trecere de la facultate spre biserică, pe botul unei maşini din apropiere.
La împlinirea a 7 ani, s-a organizat la Facultatea de teologie un simpozion dedicat Părintelui Galeriu. El a urmat săvârşirii unei liturghii şi a unei pomeniri la biserica „Sfântă Ecaterina”. La parastas, lumea s-a strâns de la sine, firesc, îndemnată de un imbold lăuntric comun, în jurul mesei cu prinosuri. Toată lumea voia să legene cu tot dragul şi cu toată duioşia coliva Părintelui.
Numitorul comun al comunicărilor care au urmat în cadrul simpozionului, acesta a fost: „Şi pe mine m-a iubit Părintele Galeriu!”. Cum observa cineva, chiar şi persoane de obicei mai năbădăioase, au avut o prezenţă paşnică (fără ca să fie, prin aceasta, placide).
(Costion Nicolescu – Sarea pământului – încrucișări, întâlniri, însoțiri, Editura Doxologia, Iași, 2011, pp. 184-190 apud Formula AS, București, Anul XXi, nr. 972 (22), 3-10 iunie 2011)
1. Afirmația este subiectivă căci spre exemplu și Părintele Sofian Boghiu a fost supranumit ”duhovnicul Bucureștilor”. Însă trebuie admirată prețuirea domnului Costion Nicolescu față de părintele Galeriu.
