Un răspuns echilibrat şi smerit, cu dreaptă socotinţă, în stilul caracteristic al părintelui Rafail – evident, pe filiera părintelui Sofronie Saharov, ucenic drag al Sfântului Siluan. 🙂 Recent am avut ocazia să aud un discurs foarte vehement împotriva psihologiei al unui părinte… ca şi cum această ştiinţă ar avea ca scop substituirea relaţiei cu părintele duhovnicesc. Personal nu sunt psiholog, nu studiez psihologia (aşa cum ştiţi cei mai mulţi de aici, de pe O T, că studiez Teologia şi Filosofia) şi nu am avut ocazia să apelez la serviciile psihologilor, dar mă întristează, din principiu, să observ asemenea prejudecăţi ale unor preoţi faţă de ştiinţă. Atitudinile de respingere vehementă şi nejustificată a ştiinţelor NU are legătură cu Ortodoxia, ci ţine de… ortodoxism. 🙂 Credinţa autentică este în dialog cu ştiinţa şi filosofia, pentru că orice formă de cunoaştere şi orice creaţie culturală poate fi asumată şi folosită în slujba credinţei, poate fi dăruită lui Hristos! Psihologia nu este o credinţă religioasă, ci doar o ştiinţă; prin urmare, practicarea ei nu cere asumarea unui angajament existenţial – precum religiile şi concepţiile filosofice -, ci este doar un instrument, bun sau rău nu în sine, ci în funcţie de modul în care e întrebuinţat. Cred că faptul de a fi psiholog sau a solicita ajutorul unui psiholog nu este un păcat, exact la fel cum nu e imoral a merge la dentist, la avocat sau la un profesor de matematică. 🙂 De aceea, la întrebarea „preot, sau psiholog?”, aş răspunde simplu: este o falsă dilemă. Relaţia cu părintele duhovnic nu poate fi substituită cu relaţia dintre psiholog şi client… şi reciproca este valabilă. Relaţia părinte-fiu duhovnicesc e comuniune iubitoare şi îndrumare spirituală în calea către Dumnezeu. Relaţia unui creştin cu un psiholog sau a unui psiholog creştin cu cei care-i cer ajutorul este de o cu totul altă natură, comparabilă cu relaţia medic-pacient, avocat-client, profesor-elev, patron-angajat etc. Pentru a cere iertare lui Dumnezeu, voi alerga la părintele meu duhovnic şi-l voi ruga să mă spovedească. Dacă aş avea, însă, o problemă psihologică, aş cere şi ajutorul unui psiholog, fără a avea mustrări de conştiinţă pentru această decizie. Dacă gândim că psihoterapia poate înlocui Sfânta Spovedanie, putem ajunge la concluzia – urmând acelaşi tip de raţionament – că medicina înlocuieşte Taina Sfântului Maslu, care ne-a fost lăsată inclusiv pentru tămăduirea trupurilor. De asemenea, psihologia nu trebuie confundată cu psihiatria. Noi ştim că Dumnezeu lucrează prin nenumărate mijloace pentru binele nostru spiritual, psihic şi fizic: prin Sfintele Taine, prin ştiinţă etc. Tocmai de aceea, Sfinţii Părinţi au asumat cu bucurie anumite principii filosofice şi ştiinţifice ale epocii lor (evident, cu spirit critic…), punându-le în slujba lui Hristos. Cred că, dacă ar trăi printre noi, Sf. Vasile cel Mare ar spune despre psihologie ceea ce a spus, în vremea sa, cu privire la medicină (psihologia ştiinţifică modernă, evident, nu exista pe atunci): „să nu dispreţuim cu totul această ştiinţă şi nici să nu ne punem toată nădejdea în ea”. Doamne ajută! P. S. Mă bucură mult faptul că, în ultimele zile, aţi postat câteva înregistrări deosebite cu părintele Rafail. 🙂
Laura Stifter
februarie 6, 2014 @ 9:04 pm
Un răspuns echilibrat şi smerit, cu dreaptă socotinţă, în stilul caracteristic al părintelui Rafail – evident, pe filiera părintelui Sofronie Saharov, ucenic drag al Sfântului Siluan. 🙂
Recent am avut ocazia să aud un discurs foarte vehement împotriva psihologiei al unui părinte… ca şi cum această ştiinţă ar avea ca scop substituirea relaţiei cu părintele duhovnicesc. Personal nu sunt psiholog, nu studiez psihologia (aşa cum ştiţi cei mai mulţi de aici, de pe O T, că studiez Teologia şi Filosofia) şi nu am avut ocazia să apelez la serviciile psihologilor, dar mă întristează, din principiu, să observ asemenea prejudecăţi ale unor preoţi faţă de ştiinţă. Atitudinile de respingere vehementă şi nejustificată a ştiinţelor NU are legătură cu Ortodoxia, ci ţine de… ortodoxism. 🙂
Credinţa autentică este în dialog cu ştiinţa şi filosofia, pentru că orice formă de cunoaştere şi orice creaţie culturală poate fi asumată şi folosită în slujba credinţei, poate fi dăruită lui Hristos!
Psihologia nu este o credinţă religioasă, ci doar o ştiinţă; prin urmare, practicarea ei nu cere asumarea unui angajament existenţial – precum religiile şi concepţiile filosofice -, ci este doar un instrument, bun sau rău nu în sine, ci în funcţie de modul în care e întrebuinţat. Cred că faptul de a fi psiholog sau a solicita ajutorul unui psiholog nu este un păcat, exact la fel cum nu e imoral a merge la dentist, la avocat sau la un profesor de matematică. 🙂
De aceea, la întrebarea „preot, sau psiholog?”, aş răspunde simplu: este o falsă dilemă.
Relaţia cu părintele duhovnic nu poate fi substituită cu relaţia dintre psiholog şi client… şi reciproca este valabilă. Relaţia părinte-fiu duhovnicesc e comuniune iubitoare şi îndrumare spirituală în calea către Dumnezeu.
Relaţia unui creştin cu un psiholog sau a unui psiholog creştin cu cei care-i cer ajutorul este de o cu totul altă natură, comparabilă cu relaţia medic-pacient, avocat-client, profesor-elev, patron-angajat etc.
Pentru a cere iertare lui Dumnezeu, voi alerga la părintele meu duhovnic şi-l voi ruga să mă spovedească.
Dacă aş avea, însă, o problemă psihologică, aş cere şi ajutorul unui psiholog, fără a avea mustrări de conştiinţă pentru această decizie.
Dacă gândim că psihoterapia poate înlocui Sfânta Spovedanie, putem ajunge la concluzia – urmând acelaşi tip de raţionament – că medicina înlocuieşte Taina Sfântului Maslu, care ne-a fost lăsată inclusiv pentru tămăduirea trupurilor.
De asemenea, psihologia nu trebuie confundată cu psihiatria.
Noi ştim că Dumnezeu lucrează prin nenumărate mijloace pentru binele nostru spiritual, psihic şi fizic: prin Sfintele Taine, prin ştiinţă etc. Tocmai de aceea, Sfinţii Părinţi au asumat cu bucurie anumite principii filosofice şi ştiinţifice ale epocii lor (evident, cu spirit critic…), punându-le în slujba lui Hristos. Cred că, dacă ar trăi printre noi, Sf. Vasile cel Mare ar spune despre psihologie ceea ce a spus, în vremea sa, cu privire la medicină (psihologia ştiinţifică modernă, evident, nu exista pe atunci): „să nu dispreţuim cu totul această ştiinţă şi nici să nu ne punem toată nădejdea în ea”.
Doamne ajută!
P. S. Mă bucură mult faptul că, în ultimele zile, aţi postat câteva înregistrări deosebite cu părintele Rafail. 🙂