Idealul preotului ortodox: Sf. Ioan de Kronstadt
Când am urcat pe vapor, la Orienbaum, am aflat parintele se intorcea acasă cu acelaşi mijloc de transport. Ne-am apropiat atunci de părintele şi tot drumul am avut fericirea să discutăm cu el, ascultându-i învăţăturile.
Când vaporul a ajuns la Kronstadt, s-a dovedit că părintele Ioan era deja aşteptat. Pe stradă, aşezaţi în douã rânduri, săracii îl doreau ca pe pâinea caldă. Erau cam două sute de oameni. Pãşind pe uscat, părintele s-a apropiat de şi a început să le împartă milostenie. Atunci am avut ocazia să asistăm la unul din momentele de vedere cu duhul ale parintelui. Unul din pasageri, tânăr intelectual, i-a şoptit colegului său la ureche, văzând ce face părintele în port: „Incurajarea trândăviei”…
După ce părintele a terminat dat milostenie, s-a întors în port, unde tinerii aceia erau în aşteptarea unei carete şi a spus: „Noi toţi trebuie să fim milostivi cu săracii, căci în Scriptură se spune: fericit este cel care se uită la nenorocit şi la sărac, căci Domnul îl va izbavi în ziua pierzãrii; iar noi, preoţii, suntem obligaţi să avem grijă de săraci cu atât mai mult, că tot Scriptura spune: ţie îşi este dat tot săracul.” Spunând acestea, părintele a plecat, lăsându-i pe cei doi tineri ruşinaţi.
În faţa casei părintelui stătea o mulţime de oameni, de care era imposibil să treci. De aceea, am hotărât să nu mergem pe acolo, mai ales că îl văzuserăm deja pe părintele şi rdiscutaserăm cu el. Aşa că am pornit spre Catedrala Sfântul Andrei, unde, de asemenea, erau mulţi oameni, care îl aşteptau pe părintele să slujească Vecernia. Peste un timp oarccare, părintele a venit la biserică şi lumea s~a îndreptat spre el atât de violent, încât, dacă nu era poliţia acolo, cred că ar fi fost şters de pe faţa pământului. După Vecernie părintele a binecuvântat multă vreme lumea. Atunci am fost martorii următoarelor întâmplări: de el s~a apropiat un domn bine îmbrăcat şi i s-a plâns că îl paşte închisoarea, deoarece a cheltuit bani străini. În acelaşi timp, o femeie prost îmbrăcată ia trimis părintelui o legătură albă cu ceva. Părintele a luat legătura aceea şi, fără a se uita ce este înca, i-o dădu acelui domn. Femeia a strigat: ,,Părinte, acolo sunt trei mii de rublel” Părintele Ioan a spus atunci: ,,Păi, tu dai asta Domnului? Domnul primeşte banii tăi, care îl vor salva pe acest om”. Omul care luase legătura stătea deja în genunchi şi, plângând, zicea: „Trei mii, trei mii, exact suma pe care trebuie s-o înapoiezl” După Vecernie părintele loan ne-a primit, ne-a binecuvântat şi, urându-ne repede drum bun, fiindcă era aşteptat, a promis să se roage pentru noi.
Nu am putut rămâne până a doua zi, deoarece trebuia să ne intoarcem în tabăra Krasnoselsk în aceeaşi seară. De aceea am plecat din Kronstadt, ducând în sufiet cele mai luminoa-se amintiri. Ulterior 1-am întâlnit des pe părintele Ioan, când locuiam la Moscova, iar el megea acolo la principele Dolgorukov.
Principele avea mare grijă de părintele, când acesta venea la ii el în vizită, oprindu-l, de fiecare dată, la prânz. Ştiind cât de preţios este timpul pentru părintele Ioan, principele îi punea la dispoziţie careta sa, încredinţându-l că poate pleca oricând vrea, dacă nu poate rămâne.
Odată, pe când eram tânăr ofiţer, principele mi-a ordonat să-l conduc pe părintele Ioan la gara Nikolaevsk şi să aranjez să i se dea voie să aştepte trenul în salonul oficial. La gară se afla o mare mulţime de oameni, aşa că am mers mai mult la pas cu careta, iar când a coborât, abia am reuşit să-l conducem pe părintele în salonul oficial, fiind înghesuiţi de mulţime. Deoarece se temea că pe peron, la urcarea în tren, va fi la fel de multă lume pe lângă vagoanele de clasa I, şeful gării a dispus ca părintele să fie condus în ultimul vagon, pe o cale mai puţin umblată. Pentru ca lumea să nu-şi dea seama, lângă primul vagon au fost aşezaţi jandarmi pentru pază. La plecarea trenului, jandarmii s-au dat la o parte şi oamenii au văzut, miraţi, că părintele era deja în tren, zâmbind şi binecuvântându-i.
Principele a râs foarte tare când i-am povestit în ce fel l-am condus atunci pe părintele.
Pericolul strivirii părintelui de către oameni era unul real, deoarece, cu o zi înainte, la sosirea lui în Moscova, la gară fusese o asemenea înghesuială, încât părintele a ieşit de acolo cu crucea de pe piept îndoită.
Aflându-se la Moscova, părintele l-a vizitat şi pe comandantul armatei, generalul Kostandou, şi, venind odată, în a doua săptămână a Paştilor, a sărutat pascal pe toţi cei prezenţi, căci, după cuvintele sale, Paştile nu trecuseră. De aceea, el obişnuieşte să zică oamenilor: ,,Hristos a înviatl” tot timpul anului.
Am avut ocazia să merg o dată cu părintele, din Petrograd la Moscova, în acelaşi vagon. Afiasem că în compartimentul alăturat călătoreşte protopresbiterul Serghiev şi am bătut la uşă. Foarte amabil, el m-a invitat înăuntru, permiţându-mi să petrec în compania lui câteva ore de neuitat. In dimineata următoare, apropiindu-ne de Moscova, am continuat cu părintele discuţia din seara precedentă, care s-a încheiat doar atunci când trenul a intrat sub acoperişul de sticlă al garii Nikolaevsk, din prima capitală a Rusiei.
Ultimele cuvinte de atunci ale iubitomlui păstor din Kronstadt au fost promisiunea pomenirii mele la Liturghie şi recomandarea (atunci eram deja preot) ca eu să fac Liturghia cât mai des, rugandu-mă pentru el. L-am mai întâlnit pe părintele Ioan în Crimeea, unde el a mers în toamna anului l894, chemat la patul de suferinţă al Ţarului Făcător de pace”, învrednicindu-mă să slujesc cu el în catedrala din Yalta.
La început părintele a slujit la Utrenie, citind troparele Canoanelor, iar la sfârşitul acestei slujbe a rostit o predică. După Liturghie, conform obiceiului său, deşi slujisera cu el şi diaconi, a potrivit” Sfintele Taine. La sfarşitul slujbelor s-a săvârşit un Te-Deum pentru sănătatea Ţarului Alexandru al III-lea.
Modestia părintelui Ioan era uimitoare. El nu s-a ingrijit niciodată de sine şi nu s-a străduit să fie vreodată în faţa; nu a spus că minunile lui Dumnezeu, legate de el, ar fi rodul rugăciunilor sale, ci spunea că vindecarea o da Dumnezeu conform credinţei fiecărui rugător. Cu cât dovedea mai multă smerenie şi se ascundea, părintele era scos în faţă şi inaltat de Dumnezeu. Ţin minte următorul caz: atunci când a venit pentru prima dată la principele Vladimir Dolgorukov, parintele nu era cunoscut de nimeni din personalul castelului principelui şi, de aceea, a fost condus în anticamera, unde i s-a spus să aştepte. Nimeni din cei care treceau pe acolo nu l-au observat atunci; funcţionarii treceau pe lângă el, fără a-l băga în seamă şi fără a se gândi să raporteze principelui despre sosirea sa, dar şi el stătea într-un colţ, fără a le aminti că era acolo.
Astfel l-am văzut eu şi m-am grăbit să-l anunţ pe funcţionarul de serviciu să dea de ştire principelui despre venirea părintelui, ca să-l primească neîntârziat. De atunci principele l-a invitat de multe ori la el şi îi acorda o cinste deosebită. Odată, în prezenţa Arhiepiscopului Ambrozie, principele a mers la părintele să-i ceară binecuvântare şi părintele nu a refuzat, deşi preoţii nu binecuvântează în pre-
zenţa arhiereului. Atitudinea părintelui faţă de oamenii care îi cereau ajutor era înduioşătoare: el suferea împreună cu cei care se chinuiau şi plângea împreună cu cei care se tânguiau, dar îi demasca public pe eretici şi sectanţi, cum erau Lev Tolstoi şi cei care îl urmau. De aceea, aceştia din urmă îl urau aşa cum urăsc îngerii satanei pe îngerii luminoşi.
Cu toate acestea, părintele nu putea fi numit fanatic, deoarece dădea de pomană şi ortodocşilor, dar şi eterodocşilor. Se cunoaşte un caz când, fiind chemat de un bolnav polonez care nu se spovedise foarte mult timp, părintele Ioan l-a sfătuit să se spovedească şi să se împărtăşească la preotul său, ceea ce acela a şi făcut şi, ca urmare, s-a însănătoşit. Ştiu că părintele Ioan le dădea milostenii şi evreilor şi cunoştea evrei care îl stimau foarte mult, considerându-l sfânt.
Gloria părintelui Ioan în afara graniţelor a crescut de când Vanutelli a scris despre el în cartea sa despre Rusia, comparându-l cu preotul francez din timpul lui Napoleon, Ioan Viani, trecut de Biserica Catolică în rândul sfinţilor. Leon al XIII-lea s-a interesat, de asemenea, de personalitatea părintelui Ioan, întrebându-mă multe lucruri despre el. La fel se interesa de părintele Ioan şi clerul francez, dar şi cel englez (anglican). In viaţa mea trăită peste graniţă, la Paris, Londra, America, am vorbit despre părintele din Kronstadt ca despre idealul de preot ortodox.
(Mărturii despre Sfântul Ioan de Kronstadt)