Prigonitori, torționari, victime și… învingători

Atunci când facem primii paşi în universul literaturii de detenţie se întâmplă, ca pe fondul relatărilor cutremurătoare care ne răscolesc întreaga fiinţă, să cădem în capcana înterpretării greşite a termenilor „prigonitor”, „torţionar” sau „victimă”. La început avem tendinţa să vedem participanții din timpul prigoanei comunist-ateiste în două culori, alb sau negru adică „prigonitor” sau „victimă”. Însă odată ce înaintăm în cunoaşterea mai profundă a fenomenului contrancenționar, realizăm că este necesar să privim personajele și evenimentele cât mai nuanţat şi din cât mai multe perspective.

Prigonitorii și torționarii: învingători sau victime?

Mai înainte de a vedea cât de învingători sau cât de victime au fost prigonitorii şi torţionari trebuie să cunoaştem care dintre ei au fost prigonitori, care torţionari şi care au fost şi una şi alta.

Torţionari în adevăratul sens al cuvântului au fost aceia care au bătut, schingiut şi umilit cu mâna lor, din proprie inițiativă, fără a fi constrânși de nimeni și nimic, ci doar din zelul de a sluji „patria mamă”. Spre exemplu torţionari au fost Petre Goiciu, Nicolae Maromet sau Gheorghe Enoiu.

Prigonitori au fost nu aceia care au schingiut cu mâna lor ci aceia care prin puterea funcției deținute, au pus în funcţiune şi au creat cadrul și mecanismul desfăşurării prigoanei. Ei sunt responsabilii direcţi ai prigoanei prin puterea de decizie pe care au avut-o la îndemână şi de care se fac răspunzători în mod deplin. Din aceştia amintim pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu, Ana Pauker și Nicolae Ceaușescu mai târziu. Toţi aceştia au creeat un cadru juridic şi social care să permită şi să încurajeze încălcarea de libertate, abuzurile de tot felul și teroarea.

Alţii au rămas doar prigonitori și criminali morali, deşi s-au aflat în complicitate strânsă cu torţionarii. Spre exemplu colonelul Gheorghe Crăciun, comandantul închisorii Aiud din etapa finală a reeducării, nu poate fi numit torţionar întrucât până acum nu avem la cunoştinţă că ar fi torturat. În schimb a fost unul dintre cei mai perfizi prigonitori, prigonitor care a condus în mod decisiv la distrugerea și compromiterea a sute de suflete. De aceea, acest personaj de tristă amintire este nu numai un ucigaș de trupuri ci mai ales un ucigaș de suflete. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune despre astfel de oameni: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă.” (Ev. Matei 10: 28)

Din aceste considerente, înclinăm să credem că în multe cazuri prigonitorii s-au făcut mai vinovaţi de crime împotriva umanității decât torţionarii care le-au dat curs conștient sau inconștient. Căci torţionarii, în cele mai multe cazuri au învins doar carnea, însă prigonitorii au contribuit în mod decisiv la distrugerea unor suflete pentru totdeauna.

Pe de altă parte există o categorie și mai feroce, adciă a acelora care au fost şi torţionari şi prigonitori în același timp, aşa cum este cazul generalului de securitate Alexandru Nicolschi. Căci acesta, prin dispoziţiile date a fost un prigonitor iar prin propriile fapte un torţionar odios.

Aşadar, odată ce am stabilit care sunt prigonitorii şi care torţionarii, putem să ne gândim şi cât de învingători au fost ei şi dacă nu cumva, în acelaşi timp, au fost şi victime.

Prigonitorii şi torţionarii au fost învingătorii din acel moment istoric, dar învingători numai pe plan social. Din punct de vedere juridic, comuniştii nu au fost niciodată învingători. Nu au acest statut pentru că venirea la putere a comuniştilor s-a făcut în mod abuziv, odată cu venirea tancurilor sovietice în ţară şi prin alegeri fraudate masiv. Aşadar, d.p.d.v. legal comuniştii au fost doar ocupanți neaveniţi/nelegitimi și nicidecum învingători. Au fost învingători prin forță, șantaj și minciună, dar nicidecum prin acordul de voință al poporului român.

Doar din punct de vedere social comuniştii au fost învingători. Comuniștii erau la putere și ei făceau (fărăde)legea în ţară, ei beneficiau de toate drepturile umane. Dar chiar și așa ei au fost învingători numai temporar, adică numai cât au fost la putere deoarece istoria nu iartă. Iată cuvintele profetice ale mărturisitorului Alexandru Ghica, rostite în timpul cumplitei reeducări de la Aiud, cuvinte adresate colonelului Gheorghe Crăciun, unul dintre cei mai mari călăi spirituali ai neamului românesc: „Vă va judeca istoria. Aș vrea să trăiți până atunci, să vedeți cum vă vor blestema fiii și nepoții că ați fost slugile diavolului de la răsărit! Comunismul e o utopie, d-le colonel! E cel mai greu blestem ce a căzut pe neamul românesc! Viitorul o va dovedi. Pe noi o să ne terminaţi, dar veţi fi blestemaţi, din neam în neam, de copiii şi nepoţii voştri, cărora le-aţi iîchis ochii de dragul unei idei sortită eșecului! Noi cei de aici vă iertăm, dar istoria nu iartă!”

Şi într-adevăr istoria nu iartă, căci memoria este şi ea o formă de justiţie. Aşadar, nici pe comuniști nu i-a iertat istoria. Astăzi, fiii și nepoții comuniştilor se rușinează de trecutul înaintașilor lor, nu le atestă vreo autoritate legitimă ba mai mult, titulatura de „comunist” este văzută la adevărata valoare: o jignirie. Nici măcar ateii de astăzi, adică urmașii lor ideologici în privința materialismului, nu se mândrescu cu trecutul comuniștilor ci din contra. Pe comuniști îi doresc doar cei care scâncesc după un trai ușor, asigurat de stat în schimbul renunțării la libertate, adică cei care conceptual și-ar mai da odată libertatea pentru a avea sigurața că vor ieși liniștiți la pensie. Dar totuși acesta este un subiect separat pe care nu vom insista. Deci trecând și peste această însignifiantă categorie de oameni, toți cei care au participat la îngroparea credinței strămoșești a acestui neam, indiferent că ne sunt sau ne-au fost părinți, bunici, frați, ei reprezintă o pată neagră în istoria acestui neam. Acesta este „victoria” comuniștilor de la vlădică la opincă:  un eşec pe toate planurile (social, material, spiritual).

Însă nu numai atât, dar în plan duhovnicesc, comuniștii de fond (nu de formă), fie ei români, ruși, moldoveni sau ucrainieni, au fost niște ratați, niște victime și niște învinși. Ratați pentru că și-au ratat credința, patriotismul și mai ales umanitatea. Victime pentru că au căzut pradă propriilor iluzii şi amăgirilor demonice de a se vedea realizaţi pe spatele suferinţei semenilor iar învinși pentru că au pierdut totul în perspectiva veșniciei. Și aici nu vorbim de cei care au slujit teorii comuniste, ca mai apoi să se pocăiască de greșelile lor, căci pe acești oameni suntem datori a îi ierta, ci vorbim de aceia care n-au învățat nimic din viața lor, nimic din martiriul mărturisitorilor pe care i-au schingiut și prigonit cu mâinile lor și nimic din palma pe care le-a dat-o istoria. Redăm pe scurt cazul reprezentativ al unuia dintre ei: „Când mor, nu vreau cruce pe mormant. Cred în materie, nu în Dumnezeu”. Unor asemenea călăi ai neamului noi nu mai avem ce le spune dar ne reamintim cutremuraţi de cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Căci Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc, dar nu cu înţelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos. Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.” (Corinteni I: 17 – 18).

Aşadar, prigonitorii şi torţionarii neamului au câştigat toată lumea materială pe care şi-au dorit-o, au avut toată lumea la picioare, dar „ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?”

Reeducații: torționari sau victime?

Un caz aparte și delicat este cel al studenților reeducați de la Pitești. Mulți dintre ei au fost și sunt etichetați pe nedrept ca torționari. Însă când vorbim despre studenţii reeducați de la Piteşti trebuie să ținem cont de două lucruri fundamentale: ce fel de oameni au fost înainte de reeducare și mai ales în ce fel de circumstanțe au ajuns reeducați. Dacă nu vom lămuri în mod particular aceste doua aspecte, atunci aproape sigur vom greşi în catalogările făcute.

Și dacă vom purcede la aflarea acestor două coordonate, vom realiza că studenții care au ajuns să bată în urma capitulării din pricina torturilor, au fost mai înainte oameni demni, curajoși, luptători declarați împotriva ideologiei comuniste. Iar dacă ne vom apleca asupra circumstanțelor în care aceștia au capitulat, cuvintele sunt de prisos: torturilor neîntrerupte ca frecvență și bestiale ca intensitate. Până și dreptul la moarte le-a fost luat.

Dar mai mult decât atât, este dovedit că nu orice credincios are stofă de martir. Nici dintre preoţi şi episcopi nu au avut şi nu au toţi stofă de martir. Nu oricine poate trece această probă de foc. Aşadar să nu etichetăm nedrept pe studenții reeducați care au căzut această probă. Să nu le răstignim încă odată memoria şi viaţa celor care au trecut prin Piteşti, pentru neputinţa de a nu fi putut trece peste această cernere cumplită. Să ne întrebăm sincer: noi ce-am fi făcut în locul lor, ne-am fi descurcat mai bine? Am fi rezistat mai mult?

Din aceste considerente nu se cade să-i etichetăm generic ca torționari pe cei care au devenit reeducați în urma supliciilor. Sunt cutremurător de dramatice cazurile studenţilor Dan Dumitrescu, Cornel Pop sau Aristotel Popescu, oameni care mai înainte de reeducare au fost de o ținută morală demnă şi curajoasă, dar mai apoi nu și-a mai revenit din pricina reeducării prin tortură. Toți acești studenţi sunt victime atât din punct de vedere juridic și social cât mai ales din punct de vedere spiritual. Nu știm cum va fi hotărâtă soarta acestor suflete, însă avem nădejdea că Dumnezeu le va găsi acestora circumstanțe atenuante în ceea ce privește nedrepăţile pe care le-au făcut ca reeducaţi.

Așadar, eticheta de torţionar nu se poate pune fără rezerve decât celor care şi-au schingiut semenii din proprie îniţiativă, fără a le fi fost violentată libertatea de alege între bine şi rău. În celelalte cazuri se cade să nu atribuim termenul de torţionar, decât cel mult conjunctural, adică limitat la circumstanţele de moment.

Puțini sunt studenții care pot fi numiți torționari în adevăratul sens al cuvântului. Doar cei care au pactizat de bună-voie cu sistemul opresiv pot fi numiți torționari. Eugen Țurcanu, Alexandru Popa (Ţanu), Virgil Bordeianu, Alexadru Mărtinuș și Mihai Livinshi sunt printre puținii studenți care au torturat din proprie iniţiativă. Ceilalţi, adică majoritatea, au ajuns să tortureze în urma torturilor la care au fost supuşi şi care i-au distrus fizic şi psihic. Din aceste motive trebuie să fim foarte atenți când portretizăm generic o persoană ca torționar. Iar studenții torționari au fost și ei victime ale prigonitorilor care le-au manipulat slăbiciunile și victime ale propriei credulități.

Mărturisitorii: victime sau învingători?

Trebuie să înţelegem că martirii şi mucenicii care au trecut prin temnițele comuniste nu pot fi numiţi victime ale comunismului decât în planul juridic și cel social. În plan juridic pentru că cei mai mulți dintre ei au fost condamnați pentru vini imaginare, iar mai apoi au fost tratați inuman, adică împotriva oricărei legislații în vigoare. În plan social pentru că tinerețile le-au fost ruinate, o parte din ei nu și-au mai putut continua studiile începute înainte de a fi încarceraţi, altă parte au fost marginalizați pe plat profesional, alții au trăit adevărate drame aflând că soțiile/logodnicele i-au părisit, si câte și mai câte. Așadar, numai în plan juridic și social, putem spune că mărturisitorii din timpul prigoanei comunist-ateiste au fost victime.

Însă când vine vorba de planul duhovnicesc, adică planul suprem de judecată, mărturisitorii nu mai sunt victime ci sunt doar învingători. Adică adevăraţii învingători. Ei sunt cei care, deși au pierdut (aproape) totul în lumea aceasta, totuşi au câștigat totul în perspectiva veșniciei. Ei sunt cei care și-au învins prigonitorii și torționarii, răsplătindu-le ura cu iertare și brutalitatea cu blândețea. Ei sunt cei care au învins răutate umană și demonică duse la extrem, prin credinţă nelimitată şi dragoste creştină. Ei sunt cei care au ieşit mai buni ca oameni în urma suferinţelor, ei sunt cei care s-au autodepăşit, ei sunt cei care avut de câștigat din această cumplită experiență a vieții. Ei sunt cei care au salvat demnitatea umană într-un infern a cărui unic țel era să distrugă și să compromită și cea din urmă scânteie a dumnezeirii din om. Ei sunt cei care au dus crucea grea a reeducării neamului românesc, răstignindu-se pe ea și înviind în împărăția cerurilor alături de mucenicii și sfinții din toate timpurile. Ei sunt lauda noastră, lauda întregului popor român și laudă a Bisericii Biruitoare. Cinste lor și slavă lui Dumnezeu.

Drept concluzie, așa cum s-au raportat mărturisitorii față de Dumnezeu și față de cei care i-au prigonit, tot așa se cade și noi să învățăm a privi și înțelege lucrurile.

(Dan)